Suspension of state aid recovery decision denied; appeal dismissed as unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 01.02.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat suspendarea executării Deciziei de recuperare a ajutorului de stat nr. 13583/16.11.2018 emise de Ministerului Finanţelor Publice - Direcţia Generală Ajutor de Stat.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 63 din 13 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de suspendare a executării formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Ajutor de Stat, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 63 din 13 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004, precum şi a art. 10 din Capitolul I din Anexa II a H.G. nr. 1680/2008.

În esenţă, consideră că în speţă este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, criticând argumentul instanţei că sub acest aspect sunt necesare verificări suplimentare care ar conduce la prejudecarea fondului şi apreciind că instanţa putea verifica aparenţa creată prin probele administrate în cadrul procedurii de suspendare a executării.

Critică faptul că instanţa nu a verificat aparenţele privind determinarea perioadei de monitorizare, care ar fi putut conduce la un dubiu serios în privinţa legalităţii actului atacat.

Arată că potrivit dispoziţiilor legale şi Acordului de finanţare nr. x/29.07.2011, perioada de monitorizare a fost cuprinsă între 31.12.2013 şi 31.12.2018, întrucât data finalizării investiţiei este 31.12.2013, cu atât mai mult cu cât şi plata ajutorului de stat a fost efectuată la data de 25.07.2013, iar după această plată, prin H.G. nr. 994/2013 numărul certificatelor verzi acordate a fost redus de la 6 la 3 certificate pentru fiecare MWh produs şi livrat producătorilor de energie.

Mai mult, prin Legea nr. 23/2014 s-a amânat temporar tranzacţionarea certificatelor verzi până la data de 31 martie 2017.

Consideră că toate aceste aspecte demonstrează încălcarea principiului proporţionalităţii la emiterea deciziei de recuperare, cu neobservarea schimbărilor de ordin legislativ şi economic.

Referitor la condiţia pagubei iminente, arată că şi aceasta este îndeplinită în cauză, având în vedere că Decizia de recuperare a ajutorului de stat nr. 13583/16.11.2018 a devenit executorie în anul 2018, când situaţiile financiar-contabile ale recurentei-reclamante nu erau încă definitivate, activitatea societăţii fiind în desfăşurare.

Susţine că în faţa primei instanţe a invocat autoritatea de lucru judecat în raport cu sentinţa civilă nr. 1559 din data de 30.03.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia nr. 1593/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, având în vedere faptul că în dosarul anterior menţionat suma de recuperat era semnificativ mai mică şi, prin urmare, întrucât în dosarul pendinte este vorba de o sumă mai mare, cu atât mai mult suma de recuperat este capabilă să îi producă o pagubă iminentă.

Precizează că executarea silită a sumei de 10.898.408,78 RON ar bloca activitatea societăţii, cu consecinţe ireversibile asupra patrimoniului acesteia, fiind posibilă chiar intrarea societăţii în procedura insolvenţei.

4. Apărările intimatului-pârât

Deşi a fost legal citat, intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat suspendarea executării Deciziei de recuperare a ajutorului de stat nr. 13583/16.11.2018 emise de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Ajutor de Stat.

Înalta Curte constată că pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ este necesar să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiţii cumulative, şi anume: (1) cazul bine justificat, definit la art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită la art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlu de principiu, prezumţia de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii pagubei.

La modul concret, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a opera suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe cel puţin un indiciu temeinic de nelegalitate a acestuia.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să poată fi distinsă cu uşurinţă, în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că, în cadrul procedurii suspendării executării actelor administrative, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă o prejudecare a fondului litigiului.

Prin urmare, instanţa poate aprecia drept necesară o asemenea măsură când se oferă suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, la o examinare sumară a aparenţei dreptului.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare), etc.

Reţinând aspectele de mai sus, Înalta Curte constată că prima instanţă a apreciat în mod corect că în cauză nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, având în vedere că pentru a se verifica o eventuală depăşire a perioadei de monitorizare, care se calculează prin raportare la data finalizării investiţiei, se impun a fi făcute verificări ce ar conduce la prejudecarea fondului.

De asemenea, în ceea ce priveşte critica privind aplicarea principiului proporţionalităţii, Înalta Curte reţine că aceasta vizează eminamente fondul litigiului, astfel că un asemenea aspect nu se poate verifica decât în cadrul acţiunii în anulare, respectiv după analizarea tuturor împrejurărilor de fapt şi după administrarea unui probatoriu adecvat.

Astfel, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă în susţinerea condiţiei cazului bine justificat depăşesc limitele procedurii sumare a suspendării de executare, aspectele invocate neputând fi decelate doar printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare de fond, precum şi administrarea unui probatoriu adecvat, care să lămurească aspectele litigioase ale cauzei, presupunând o analiză aprofundată a întregului ansamblu de fapte şi prevederi legale invocate de către părţi.

Prin urmare, având în vedere cele anterior reţinute, se constată că în cauză nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, cerută de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 drept condiţie pentru suspendarea executării actului administrativ.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute de către instanţa de fond, că nici aceasta nu este îndeplinită, întrucât deşi recurenta-reclamantă invocă blocarea activităţii societăţii şi chiar posibilitatea intrării acesteia în procedura insolvenţei, nu a făcut nicio dovadă a celor susţinute.

Referitor la critica recurentei-reclamante cu privire la autoritatea de lucru judecat în raport cu sentinţa civilă nr. 1559 din data de 30.03.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi reţinută, având în vedere că obiectul dosarului de mai sus l-a constituit suspendarea executării unor alte acte administrative, condiţiile pagubei iminente şi cazului bine justificat fiind apreciate în raport cu actele atacate în respectivul dosar şi cu circumstanţele incidente la momentul formulării cererii de suspendare a executării.

De asemenea, nici cuantumul sumei de recuperate nu reprezintă în sine un element exclusiv de luat în calcul atunci când se analizează condiţia pagubei iminente, ci se coroborează cu celelalte circumstanţe ale cauzei.

Cu alte cuvinte, faptul că o instanţă a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile cazului bine justificat şi pagubei iminente faţă de aceeaşi societate, dar cu privire la alte acte administrative, nu poate conduce la reţinerea în speţă a autorităţii de lucru judecat în sensul art. 430 C. proc. civ., nefiind vorba de o chestiune litigioasă care să fi fost dezlegată prin hotărârea invocată şi, mai mult, nu este vorba nici despre fondul procesului, vreo excepţie procesuală ori asupra oricărui alt incident, astfel cum se arată în art. 430 C. proc. civ., ci, în speţă este vorba despre aprecierea instanţei cu privire la îndeplinirea unor condiţii necesare pentru a se lua măsura suspendării executării unui act administrativ, măsură ce are caracter temporar.

De altfel, având în vedere că nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, nici nu se mai impune analizarea condiţiei pagubei iminente, aceasta neputând fi analizată în lipsa existenţei unui caz bine justificat, întrucât pentru a putea opera suspendarea executării actului administrativ se impune ca cele două condiţii să fie îndeplinite în mod cumulativ, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Aceeaşi concluzie, în sensul necesităţii îndeplinirii cumulative a celor două condiţii, se desprinde şi din Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniştri din 13 septembrie 1989, care face vorbire despre posibilitatea adoptării unor măsuri de protecţie provizorii în măsura în care executarea actului administrativ este susceptibilă de a provoca anumite daune severe şi dacă există un caz prima-facie împotriva valabilităţii actului, elemente care îşi găsesc reflectarea şi în legislaţia internă, respectiv în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi care au fost analizate în speţa de faţă.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 63 din 13 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 63 din 13 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 decembrie 2019.