Admissibility of constitutional unconstitutionality challenge against statutory salary equalization norms

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 31 mai 2017, sub nr. x/2017 reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sibiu: obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziţii prin care începând cu data de 21.12.2016, salariul de bază să fie stabilit la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi funcţii ocupaţională, respectiv cel stabilit de DGASPC Olt în cuantum de 3961 RON/lună, obligarea pârâtei să emită o dispoziţie în sensul majorării cu 20% începând cu 1 februarie 2017 a cuantumului brut al salariului, respectiv suma de 4753 RON; obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale şi plata dobânzii legale asupra sumelor menţionate; obligarea pârâtei la emiterea documentelor rectificative privind obligaţiile la bugetul de stat, raportat la majorările salariale.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 15/12.01.2018 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, îndreptată material prin încheierea din data de 07.03.2018, a fost admisă, în parte, acţiunea în contencios administrativ formulată şi precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sibiu, fiind obligată pârâta să stabilească şi să achite către reclamantă diferenţele de drepturi salariale după cum urmează: pentru perioada 21.12.2016 - 1.02.2017, raportat la salariul de bază lunar de 4098 RON; pentru perioada 01.02.2017 - 01.08.2017, raportat la salariul de bază lunar de 5265 RON, fiind obligată pârâta la plata dobânzii penalizatoare asupra diferenţelor salariale, pentru perioada 21.12.2016 - 01.08.2017; respinge celelalte capete de cerere; a fost obligată pârâta la plata sumei de 600 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 15/12.01.2018 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sibiu, solicitând casarea sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantei.

4. Hotărârea instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 4350/2018 din data de 5 decembrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de pârâta Direcţia Generala de Asistenta Sociala si Protecţia Copilului Sibiu împotriva sentinţei nr. 15/12.01.2018, îndreptată material prin încheierea din data de 07.03.2018 pronunţată de Tribunalul Sibiu, a casat în tot sentinţa şi încheierea şi în rejudecarea procesului, a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu parata Direcţia Generala de Asistenta Sociala şi Protecţia Copilului Sibiu.

Prin încheierea de şedinţă din data de 05.12.2018, Curtea de Apel Alba Iulia -

Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor tezei a II-a a art. 31 alin. (1)3 din O.U.G. nr. 57/2015 faţă de prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 20 din Constituţie.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 4350/2018 din data de 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs A. solicitând admiterea căii de atac promovate şi sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor tezei a II-a a art. 31 alin. (1)3 din O.U.G. nr. 57/2015.

Recurenta a arătat că în mod greşit Curtea de Apel Alba Iulia a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor tezei a II-a a art. 3ind. 1 alin. (3)1 din O.U.G. nr. 57/2015 reţinând că aceasta nu se încadrează în niciunul dintre aliniatele 1-3 ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora: excepţia priveşte neconstituţionalitatea unei prevederi legale ]n vigoare, este invocată într-o speţă aflată pe rolul unei instanţe judecătoreşti şi are legătură cu soluţionarea cauzei.

6. Hotărârea Înaltei Curţi

Prin Decizia nr. 3973 din data de 17 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 4350 din 5 decembrie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

7. Contestaţia în anulare/cererea de revizuire

Împotriva Deciziei nr. 3973 din data de 17 septembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat contestaţie în anulare/cerere de revizuire reclamanta A. invocând dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 3747 din data de 22 iulie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2019, în baza art. 152 din C. proc. civ., a fost calificată ca fiind revizuire calea de atac formulată în cauză, s-a admis cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 3973 din data de 17 septembrie 2019, în dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost anulată decizia nr. 3973 din data de 17 septembrie 2019, în dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi s-a acordat termen la data de 2 decembrie 2020, pentru soluţionarea recursului, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului, în rejudecare, după admiterea cererii de revizuire

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în stadiul procesual al recursului, în dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor tezei a II-a a art. 31 alin. (1)3 din O.U.G. nr. 57/2015.

Prin încheierea de şedinţă din data de 05.12.2018, pronunţată la aceeaşi dată cu decizia nr. 4350/2018, prin care a fost soluţionat recursul, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor tezei a II-a a art. 31 alin. (1)3 din O.U.G. nr. 57/2015 faţă de prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 20 din Constituţie.

Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător/arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului,

- activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare,

- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale,

- dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

În acest context, instanţa de control judiciar constată că recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor tezei a II-a art. 3 indice 1 alin. (1) indice 3 din O.U.G. nr. 57/2015, în forma modificata prin O.U.G. nr. 43/2016 în care se arată că,"în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţie de încadrare va fi stabilit la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate", întrucât, în opinia sa, prin aceste norme legale, în forma în care sunt interpretate de ICCJ, prin Decizia 49/2018, sunt încălcate prevederile Constituţiei României, respectiv art. 16 alin. (1) în care se arată că "Cetăţenii sunt egali în fata legii si a autorităţilor publice, fără privilegii si fără discriminări’’ şi art. 20 în care se arată că dispoziţiile constituţionale privind drepturile si libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate si aplicate în concordantă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte, coroborate cu prevederile Protocolului 12 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, golindu-se astfel de conţinut principiul egalităţii în drepturi şi realizându-se o discriminare a unor funcţionari publici faţă de alţi funcţionari care îndeplinesc atribuţii similare.

Or, curtea de apel, analizând cererea de sesizare a Curţii Constitutţionale cu excepţia de neconstitutionalitate invocată, a apreciat că este inadmisibilă, cu motivarea că, în realitate, critica de neconstituţionalitate formulată de către reclamantă vizează interpretarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, mai exact de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin prisma dezlegarii în drept a dispoziţiilor art. 31 alin. (13) din O.U.G. nr. 57/2015, realizată prin Decizia nr. 49/2018 privind dezlegarea în drept.

Aşa fiind, instanţa de control judiciar constată că hotărârea primei instanţe este nelegală, reţinând incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune soluţia de casare în soluţionarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Aminteşte Înalta Curte că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" se regăseşte actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărţii I din acelaşi Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută şi pe cea relativă, nulitatea condiţionată şi nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulităţile pot fi invocate şi efectele pe care le produce aplicarea sancţiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţa de fond respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, interpretând în mod greşit obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că prin critica de neconstituţionalitate formulată reclamanta urmăreşte interpretarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, fără să analizeze îndeplinirea tuturor condiţiilor de admisibilitate a cererii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 147/1992, astfel cum au fost reţinute anterior, precum şi prin raportare prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 20 din Constituţie a căror încălcare se invocă.

Astfel, instanţa de control judiciar aminteşte că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este rolul judecătorului în aflarea adevărului reglementat de dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., potrivit căruia:

"(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform normelor de drept aplicabile, (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale (...)",(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, (…)", aceste din urmă dispoziţii fiind dezvoltate şi în cuprinsul art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii (...).", precum şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. "(1) Hotărârea va cuprinde:/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Aşa cum s-a interpretat atât în doctrina, precum şi în jurisprudenţa naţională, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă nu numai împrejurările de fapt ori doar motivele de drept care au format convingerea instanţei, astfel că ea se va referi la toate aceste aspecte, fără a însemna că instanţa trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi pentru susţinerea pretenţiilor şi apărărilor pe care le-au formulat, instanţa putând să grupeze aceste argumente pentru a le răspunde în cuprinsul unui considerent comun.

Însă, nici o motivarea sumară a hotărârii nu corespunde exigenţelor textului enunţat pentru că lipsa de consistenţă a acesteia face imposibilă realizarea controlului judiciar şi, totodată, considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare clare, concise, lipsite de contradicţii, bazate pe incontestabilitate, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul.

Reţine Înalta Curte că respectarea acestor dispoziţii procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie şi obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C. proc. civ., art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, dreptul la un proces echitabil constituie o componentă a principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică, nefiind suficient ca legea să recunoască persoanelor drepturi substanţiale în măsura în care acestea nu sunt însoţite de garanţii fundamentale de ordin procedural, de natură a le pune în valoare.

În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (Cauza Albina împotriva României, Cauza Gheorghe împotriva României).

Prin urmare, în condiţiile în care instanţa de fond a încălcat normele de procedură antereferite, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, producând astfel o vătămare reclamantei, având în vedere soluţia pronunţată în raport cu obiectul cererii, ţinând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfăşoară raporturile litigioase de faţă, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală.

Aşa fiind, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale urmând ca, în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul să realizeze o verificare efectivă, sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, a fost formulată de recurentă, ţinând cont de toate considerentele prezentei decizii.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa încheierea recurată şi trimite cauza la Curtea de Apel Alba-Iulia spre o nouă judecată a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta A. încheierii din data de 5 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează încheierea recurată şi trimite cauza la Curtea de Apel Alba Iulia spre o nouă judecată a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2020.