Failure of 90-day decadenze deadline for Insurance Guarantee Fund claim filed post-bankruptcy of insurer

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de la data de 19.03.2018 sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D. au formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, cerere de chemare în judecată prin care au solicitat anularea Deciziei nr. 13369/28.02.2018 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtei la plata sumelor de: 450.000 RON cu titlu de daune morale, pentru numita A., in calitate de bunica, ca urmare a accidentului rutier produs in data de 17.05.2012; 450.000 RON cu titlu de daune morale, pentru numita B., in calitate de sora, ca urmare a accidentului rutier produs in data de 17.05.2012; 450.000 RON cu titlu de daune morale, pentru numita C., in calitate de sora, ca urmare a accidentului rutier produs in data de 17.05.2012; 450.000 RON cu titlu de daune morale, pentru numita D., in calitate de frate, ca urmare a accidentului rutier produs in data de 17.05.2012.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 538 din data de 13 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea privind pe reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 538 din data de 13 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantii A., B., C., D. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, anularea sentinţei recurate, şi, pe fond, aplicarea corectă a legii, în sensul anulării deciziei nr. 13369/28.02.2018 şi a obligării pârâtului la reanalizarea cererii de plată nr. x/11.07.2017, constatând că aceasta a fost formulată în termenul legal.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a enunţării dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, art. 18 şi art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/31.08.2015, art. 23 din Legea nr. 503/2004, recurentii-reclamanti au susţinut, în esenţă, că este evident că atâta vreme cât Fondul de garantare a preluat toate dosarele de dauna de la societatea de asigurări aflata in procedura falimentului, soluţionarea cererilor de plata transmise societăţii de asigurare revine in sarcina Fondului.

Or, dat fiind ca pe rolul societăţii E. S.A. exista înregistrat un dosar de dauna încă din anul 2015, dosar de dauna ce a fost transferat spre soluţionare Fondului de Garantare a Asiguraţilor, a respins cererea ca tardivă care apare ca fiind vădit abuziva.

Au mai susţinut recurenţii că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 a fost în mod greşit calificat de instanţa de fond ca fiind un termen de decădere, în opinia acestora fiind un termen de prescripţie, în condiţiile în care legea nu îl califică expres, relevante fiind dispoziţiile art. 2547 C. civ.

Totodată, este eronată reţinerea că dreptul de creanţă s-a născut la data producerii accidentului rutier, în condiţiile în care este cunoscut faptul că dreptul de creanţă în astfel de cazuri se naşte la momentul la care victima a cunoscut atât întinderea prejudiciului, cât şi persoana vinovată de producerea acestuia.

În fine, au apreciat că prin sentinţa recurată nu au fost analizate apărările reclamanţilor cu privire la faptul că deschiderea dosarului de despăgubire la asiguratorul E. la data de 17.04.2015 valoarează cererea de plată adresată FGA, sentinţa fiind nemotivată sub acest aspect.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile legale invocate în cuprinsul acesteia.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 iunie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 2 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii-reclamanţi nu au indicat dispoziţiile legale cărora se circumscriu susţinerile formulate prin memoriul de recurs, aceştia au invocat argumente de ordin critic cu privire la nemotivarea sentinţei, nefiind analizate apărările formulate privind deschiderea dosarului de daună în anul 2015, precum şi cu privire la greşita aplicare a legii, cu privire la data naşterii dreptului de creanţă şi natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 si Legea nr. 215/2015, care se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante

La data de 17.05.2012, numita F. conducea autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, singură în autoturism, pe DC 45, din direcţia Com. Horodnic de Sus spre Mun. Rădăuţi. Ajungând la intersecţia cu DN 17A, la km 66+100 km, nu a acordat prioritate autoturismului marca x cu nr. de înmatriculare x, condus cu viteza de G., alături de care se aflau ca pasageri 5 persoane, numiţii: D., H., I., J. si K..

În urma impactului a rezultat rănirea numiţilor D., H., I., J. şi decesul numitelor K. si F.. Autoturismul x era asigurat la societatea E. S.A.

La data de 17.04.2015, societatea de asigurări S.C. E. S.A. a primit din partea victimelor o notificare de deschidere a dosarului de dauna si de plata a despăgubirilor, notificare in urma căreia a fost deschis dosarul de dauna nr. x.

La data de 11.07.2017, a fost înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor cererea nr. x, formulată de reclamanţii A., B., C., D., prin care au solicitat despăgubiri privind prejudiciul suferit ca urmare a unui accident din data de 17.05.2012 din care a rezultat decesul numitei K..

Cererea în despăgubire adresată pârâtului a fost respinsă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) prin decizia nr. 13369/28.02.2018, reţinându-se în esenţă că reclamanţii nu au formulat în termen legal cererea.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantii anularea Deciziei nr. 13369/28.02.2018 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtei la plata sumelor de câte 450.000 RON fiecare, in calitate de rude, cu titlu de daune morale, ca urmare a accidentului rutier produs in data de 17.05.2012 în urma caruia a survenit decesul numitei K..

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea formulată de reclamanti prin care a solicitat anularea deciziei sus-menţionate, reţinându-se legalitatea acesteia.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă circmscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a cererii de chemare în judecată.

Cu privire la acest aspect, înşişi recurentii susţin prin cererea de recurs că instanţa a reţinut doar că "De asemenea, nu se poate primi susţinerea potrivit căreia cererea de deschidere a dosarului de daună adresată asigurătorului la data de 17.04.2015 valorează cerere de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, procedura de despăgubire în condiţiile Legii nr. 213/2015 fiind foarte clară în acest sens" invocând practic în susţinerea nemotivării sentinţei, considerentele judecătorului fondului privind aspectele la care aceştia au făcut referire.

Or, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentilor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reţine nici criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentii-reclamanti au arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale privind la data naşterii dreptului de creanţă şi natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 sin Legea nr. 215/2015, critici pe care instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări . . . . . . . . . ."

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva E. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speţă este vorba despre o creanţă născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă.

În aceste condiţii, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanţelor de asigurări existente la acel moment, s-a împlinit la data de 28.07.2016, aceasta fiind dată limită până la care creditorii trebuiau să învestească Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu cererile de acordare despăgubiri.

În aceste condiţii cererea de plată adresată de reclamantă la data de 11.07.2017 este formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Instanţa de control judiciar constată că nici aspectele invocate de recurenti în sensul că dreptul de creanţă invocat de reclamanţi s-ar fi născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, întrucât încă de la data evenimentului rutier (17.05.2012) era cunoscută identitatea persoanei despre care se pretinde că se făcea vinovată de producerea acestuia, iar dauna suferită este estimată de reclamanţi potrivit propriilor aprecieri.

De asemenea, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că cererea de deschidere a dosarului de daună adresată asigurătorului la data de 17.04.2015 nu valorează cerere de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, ele se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă.

Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior. Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

Aşa fiind, constată intanţa de recurs că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurentii-reclamanti nu au fost suficient de diligenti pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, reţinând că Decizia nr. 18571/04.02.2019 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D., B., A., C., împotriva sentinţei nr. 538 din data de 13 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2020.