ANNUNULARE RAPORT ANI CONFLICT INTERESE ALES LOCAL: TERMEN DECADERE ART. 15 L.176/2010, PRESCRIPTIE RASPUNDERI ADMINISTRATIVE SI DREPTUL UE LA PROTECTIA DATORUM

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 aprilie 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/30.03.2015, întocmit de pârâtă.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 7289 din 27 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 23 martie 2016.

1.4. Prin notele scrise înregistrate la dosarul instanţei de fond la data de 26 octombrie 2017, reclamantul A. a invocat excepţia prescripţiei extinctive a răspunderii administrative, ca motiv de nelegalitate a raportului de evaluare contestat.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4292 din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4292 din 13 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii şi anularea raportului de evaluare contestat.

3.1 În motivare arată că sentinţa recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material chiar în ceea ce priveşte cea mai importantă chestiune de drept aplicabilă în cauză, şi anume prevederile legale care reglementează conflictul de interese pentru viceprimar, instanţa de fond făcând aplicarea unui text de lege care nu are incidenţă în cauză - art. 75 din Legea nr. 393/2004.

Conflictul de interese, în cazul viceprimarului, este reglementat de art. 77 din Legea nr. 161/2003, care trimite la art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001. Atât raportul contestat, cât şi sentinţa recurată se întemeiază, însă, pe o dispoziţie legală inaplicabilă în cauză.

Astfel, definiţia "interesului personal" al alesului local conţinută de art. 75 din Legea nr. 393/2004 este dată în scopul determinării sferei intereselor personale care trebuie declarate în conformitate cu art. 74 din aceeaşi lege, nicidecum pentru definirea abaterii disciplinare a conflictului de interese, la care se referă art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.

Această definiţie a abaterii disciplinare conţinută în Legea nr. 215/2001 se întemeiază pe noţiunea de "interes patrimonial", care este în mod evident diferită şi mult mai restrânsă decât aceea de "interes personal", folosită exclusiv în contextul şi pentru scopul Registrului de interese instituit de Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali.

Prima instanţă a săvârşit o eroare gravă în aplicarea legii, când în analiza motivelor cererii introductive, a reţinut că reclamantul ar face o confuzie între existenţa unui interes personal şi obţinerea unui folos material. Conform legii, pentru a fi îndeplinite condiţiile conflictului de interese este necesar ca hotărârile la adoptarea cărora a participat recurentul-reclamant să prezinte pentru acesta un interes patrimonial. Or, se observă că un astfel de interes patrimonial al recurentului nu există, neputând decurge din hotărârile de consiliu local cu caracter normativ reţinute prin raportul contestat.

Lipsa interesului patrimonial este confirmată şi de faptul că recurentul-reclamant a renunţat la indemnizaţia de şedinţă cuvenită membrilor consiliului de administraţie al Spitalului Orăşenesc Haţeg, aspect reţinut şi în cuprinsul raportului de evaluare.

3.2 A doua critică din recurs se referă la încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor imperative de drept material privitoare la prescripţia extinctivă, dat fiind că în cauză a intervenit prescripţia extinctivă a răspunderii administrative a recurentului-reclamant, prin împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii faptelor imputate, termen care s-a împlinit la 23.05.2016.

În materia administrativ-disciplinară a conflictelor de interese, termenul de prescripţie a răspunderii este cel general de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., termen care curge de la data săvârşirii faptei. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin considerentele deciziei nr. 449/2015.

Trimiţând expres la paragraful 29 al deciziei amintite, recurentul-reclamat arată că, aplicând termenul de prescripţie privind faptele săvârşite în cursul anilor 2012 şi 2013, ultima datând din 23.05.2013, trebuia constatat împlinit termenul de prescripţie a răspunderii administrative a reclamantului, cu consecinţa anulării raportului de evaluare contestat.

Instanţa de fond a ignorat dispoziţiile legale referitoare la prescripţie, invocând două categorii de argumente, ambele greşite.

Prin primul rând de argumente, instanţa i-a amputat grav reclamantului dreptul de acces la instanţă, neluând în considerare excepţia, recalificând-o ca un motiv nou de nelegalitate a raportului de evaluare şi, după recalificare, considerând-o tardivă. În acest fel a adăugat la lege, reţinând că motivele contestaţiei împotriva raportului ANI trebuie formulate în termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru formularea cererii în anularea raportului.

Instanţa a săvârşit o eroare, pentru că, în temeiul art. 22 C. proc. civ., avea obligaţia de a aplica legea care trebuie să-i fie este cunoscută, inclusiv normele referitoare la prescripţia extinctivă. Indicarea acestora de către reclamant nu reprezintă o completare a acţiunii în anulare, pentru că nu se referă la fapte noi, respectiv nu se încadrează în sfera motivelor de fapt şi nu schimbă cauza juridică a acţiunii.

Considerentele deciziei nr. 44/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au fost greşit apreciate ca fiind incidente în cauza de faţă.

Prin cea de a doua categorie de argumente, prima instanţă a reţinut că, oricum, considerentele deciziei CCR nr. 449/2015 sunt facultative, producând efecte doar inter partes. Or, considerentele generale privind intervenirea prescripţiei extinctive în cazul incompatibilităţilor şi conflictelor de interese au fost emise şi produc efecte nu numai pentru partea care a invocat excepţia, ci sunt obligatorii erga omnes, de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale. Constituţia şi legea Curţii Constituţionale nu disting între efectele deciziilor de respingere şi ale celor de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum a distins instanţa de fond.

Pe de alt[ parte, prima instanţă nu avea nevoie neapărat de considerentele deciziei CCR pentru a aplica dispoziţiile legale referitoare la prescripţie.

3.3 A treia critică se referă la pronunţarea sentinţei cu aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de CJUE în cauza C-201/14, Bara.

Procedura de evaluare a conflictului de interese prevăzută de Legea nr. 176/2010, în baza căreia a fost emis raportul contestat, încalcă legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal. Se solicită instanţei de recurs să facă aplicarea principiului efectului direct, prioritar şi util al dreptului Uniunii Europene şi să înlăture de la aplicare prevederile legislaţiei naţionale contrare, iar pe cale de consecinţă, în rejudecare, să anuleze raportul ANI, emis în urma desfăşurării unei proceduri lipsite de efecte juridice.

Trimiţând la conţinutul hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-201/14, recurentul arată că problema transmiterii şi prelucrării datelor cu caracter personal fără informarea persoanei vizate se pune şi în cazul evaluării conflictelor de interese.

Argumentul reţinut de instanţa europeană cu privire la art. 315 din Legea nr. 95/2006, în sensul că acesta nu face decât să se refere în principiu la transmiterea datelor personale deţinute de autorităţi sau instituţii publice, în timp ce definiţia informaţiilor transmisibile şi modalităţile de transmitere nu au fost elaborate prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul unui protocol încheiat între autorităţi, nepublicat oficial, este valabil şi în procedura de faţă, întemeiată pe art. 15 din Legea nr. 176/2010. Transmiterea informaţiilor către Agenţia Naţională de Integritate se face tot în temeiul unor protocoale de colaborare, unele publicate pe site-ul ANI, iar altele nu, dar care nu pot fi asimilate unor măsuri legislative cu aplicabilitate generală, publicate în mod corespunzător şi opozabile persoanelor vizate de transmiterea datelor respective.

În cauză, Agenţia Naţională de Integritate a solicitat şi a primit date cu caracter personal care îl vizează pe recurent. Prin urmare, în aplicarea directă a dreptului Uniunii Europene, trebuie să se constate că procedura de evaluare a conflictului de interese contravine acestui dreptului la protecţia datelor cu caracter personal şi, în consecinţă, nu poate produce efecte juridice.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În privinţa primului motiv de recurs, a arătat că reclamantul nu a invocat în faţa instanţei de fond motivul de nelegalitate a raportului de evaluare, potrivit căruia art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004 ar fi fost greşit reţinut de inspectorul de integritate. O astfel de critică nefiind supusă analizei instanţei de fond, se solicită instanţei de recurs înlăturarea ei, ca inadmisibilă.

Mai mult, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamantul recunoaşte că situaţia de conflict de interese a fost reţinută în sarcina sa în raport de funcţia de consilier local, nicidecum de viceprimar, cum greşit se susţine prin cererea de recurs.

Şi dacă s-ar trece peste aceste apărări, este de menţionat că situaţia de conflict de interese a fost reţinută în considerarea funcţiei reclamantului de consilier local şi că instanţa de fond a analizat corect atât situaţia de fapt cât şi dispoziţiile legale aplicabile.

Intimata reia enumerarea hotărârilor de consiliu local la adoptarea cărora a participat reclamantul şi care au privit: aprobări sau rectificări de buget local, aprobare a bugetului creditelor interne, garantare credit bancar, virare de credite bugetare, toate cu consecinţe asupra resurselor bugetare alocate Spitalului Orăşenesc Haţeg de către UAT Oraşul Haţeg. De asemenea, se referă la interesul consilierului local, reclamant în cauza de faţă, care rezultă din relaţia de angajament pe care acesta o are cu Spitalul Orăşenesc Haţeg, în sensul dispoziţiilor art. 75 lit. b) din Lega nr. 373/2004. În acest context, era clară posibilitatea reclamantului de a anticipa că faptele sale vor crea un beneficiu material spitalului (în al cărui consiliu de administraţie este membru) aşa încât avea obligaţia de a anunţa la începutul dezbaterilor interesul pe care îl avea în problema supusă dezbaterii şi de a nu participa la deliberarea şi adoptarea hotărârilor menţionate.

Cât priveşte problema prescripţiei extinctive a răspunderii administrative, intimata-pârâtă trimite la dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, care reglementează termenul de contestare a raportului de evaluare şi apreciază că dispoziţiile acestui articol nu disting între declararea, motivarea sau modificarea contestaţiei, aşa încât instanţa de fond, cu aplicarea corectă a legii, a reţinut nerespectarea termenului amintit în ceea ce priveşte formularea motivului de contestaţie referitor la prescripţie.

De altfel, termenul general de prescripţie prevăzut de art. 2517 din C. civ. nu este aplicabil în speţa dedusă judecăţi, sancţiunile prevăzute de art. 25 şi 26 din Legea nr. 176/2010 intervenind după rămânerea definitivă a raportului de evaluare. Prin urmare, de la acest ultim moment începe să curgă termenul de prescripţie al răspunderii administrative, iar analiza prescripţiei răspunderii administrative poate fi efectuată de instanţa învestită cu acţiunea în răspundere disciplinară, contravenţională sau patrimonială, iar nu de instanţa de contencios administrativ învestită cu analiza legalităţii raportului de evaluare. În acest sens este şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (deciziile nr. 924/2016 şi 1950/2016).

Cât priveşte ultima critică din recurs, încălcarea art. 13 din Legea nr. 176/2010, referitor la modul de utilizare a informaţiilor personale colectate, este singurul caz de nulitate absolută a raportului de evaluare, prevăzut în mod expres de legiuitor. În speţă, Agenţia Naţională de Integritate a respectat procedura prevăzută de Legea nr. 176/2010, iar scopul urmărit prin prelucrarea datelor privind persoana evaluată este unul legal.

Apreciază nepotrivit raţionamentul aplicării deciziei CJUE din cauza Bara prin procedeul mutatis mutandis, analogia negăsindu-şi raţiunea, având în vedere că nu poate fi asimilat actului administrativ emis de o autoritate publică centrală (cum s-a întâmplat în cauza Bara) actul normativ cu caracter special emis de puterea legislativă. Transmiterea de date şi informaţii de la instituţiile sau autorităţile statului ori de la alte persoane de drept privat către inspectorii de integritate are bază legală în art. 15 din Legea nr. 176/2010, prin protocoale fiind reglementate numai procedurile de transmitere a datelor. Prin urmare, situaţia este clar diferită de cea expusă în cauza Bara.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Dintre motivele de recurs, toate subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., primul se referă la inaplicabilitatea în cauză a art. 75 din Legea nr. 393/2004.

Raportul de evaluare contestat în cauză se întemeiază pe dispoziţiile art. 70, art. 71, art. 77 din Lega nr. 161/2003, art. 25, art. 47 alin. (1) devenit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, art. 2 alin. (1) şi art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali, în forma acestor acte normative în vigoare în perioada evaluată - iulie 2012 - mai 2013 - în raport de care s-a constatat încălcarea regimului conflictului de interese.

O primă observaţie care se impune este aceea că, deşi cererea de recurs se referă la calitatea recurentului-reclamant de viceprimar, actele dosarului atestă că nu această funcţie a fost cea avută în vedere în cadrul evaluării, ci calitatea de consilier local al oraşului Haţeg.

Apoi, aşa cum remarcă intimata în cadrul apărărilor sale, prin cererea în anulare îndreptată împotriva raportului de evaluare, reclamantul nu a expus critici de nelegalitate prin care să fi invocat inaplicabilitatea în cauză a temeiului de drept cuprins în art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004.

Dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 393/2004 au fost criticate de către reclamant în faţa primei instanţe pentru neconstituţionalitate (excepţia fiind soluţionată de Curtea Constituţională prin decizia nr. 291/4.05.2017), ceea ce afirmă implicit recunoaşterea legăturii cu cauza a acestei dispoziţii legale.

Invocarea unui motiv de nelegalitate nou direct în calea de atac a recursului, prin care se susţine greşita aplicare de către instanţa de fond a art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004, în sensul neincidenţei textului de lege în situaţia conflictului de interese, excede cauzei juridice a cererii supuse judecăţii şi este, pe cale de consecinţă, inadmisibilă.

Şi dacă s-ar trece peste acest principal argument care pledează pentru respingerea criticii din recurs, se constată că recurentul-reclamant afirmă fără temei că dispoziţiile art. 75 lit. b) din Legea nr. 393/2004 nu ar face parte din cadrul normativ care reglementează conflictul de interese, în cazul aleşilor locali.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003, "Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative".

Potrivit art. 71 din acelaşi act normativ, "Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public."

De asemenea, conform art. 77, "Conflictele de interese pentru preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene sau consilierii locali şi judeţeni sunt prevăzute în art. 47 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare."

Potrivit art. 47 devenit art. 46 din Legea nr. 215/2001 "(1) Nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local."

Potrivit art. 75 din Legea nr. 393/2004 "Aleşii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru:

a) soţ, soţie, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv;

b) orice persoană fizică sau juridică cu care au o relaţie de angajament, indiferent de natura acestuia;

c) o societate comercială la care deţin calitatea de asociat unic, funcţia de administrator sau de la care obţin venituri;

d) o altă autoritate din care fac parte;

e) orice persoană fizică sau juridică, alta decât autoritatea din care fac parte, care a făcut o plată către aceştia sau a efectuat orice fel de cheltuieli ale acestora;

f) o asociaţie sau fundaţie din care fac parte."

Potrivit art. 77 din aceeaşi lege, "(1) Consilierii judeţeni şi consilierii locali nu pot lua parte la deliberarea şi adoptarea de hotărâri dacă au un interes personal în problema supusă dezbaterii.

(2) În situaţiile prevăzute la alin. (1), consilierii locali şi consilierii judeţeni sunt obligaţi să anunţe, la începutul dezbaterilor, interesul personal pe care îl au în problema respectivă.

(3) Anunţarea interesului personal şi abţinerea de la vot se consemnează în mod obligatoriu în procesul-verbal al şedinţei."

Din enunţarea tuturor acestor dispoziţii legale rezultă cu claritate că ele reglementează complementar materia conflictului de interese în activitatea consilierilor locali şi că se impune coroborarea lor, prevederile art. 75 din Legea nr. 393/2004 neputând fi excluse din sfera normelor incidente în materia conflictului de interese întrucât se referă explicit la cazuri de conflict de interese ale aleşilor locali.

Prin urmare, sintagmele "interes patrimonial" şi "interes personal" din cuprinsul legilor amintite se confundă, în final, de vreme ce sunt utilizate în reglementarea aceleiaşi situaţii juridice.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului-reclamant conform căreia "interesul personal" este o noţiune mai largă decât "interesul patrimonial" şi nu ar atrage existenţa conflictului de interese în lipsa dovedirii unui folos material de care ar fi beneficiat recurentul-reclamant prin adoptarea hotărârilor de consiliu local. Aceasta pentru că art. 75 reglementează clar situaţiile de conflict de interese, enumerând la lit. b) situaţia în care alesul local are un interes personal într-o anumită problemă, care decurge din posibilitatea de a anticipa că decizia autorităţii publice din care face parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru persoana fizică sau juridică cu care are o relaţie de angajament, indiferent de natura acesteia.

2. A doua critică din recurs priveşte neaplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor de drept material privitoare la prescripţia extinctivă a răspunderii administrative.

Înalta Curte pleacă de la premisa că, în conformitate cu decizia nr. 449/2015 a Curţii Constituţionale, cu prilejul analizei legalităţii raportului de evaluare, instanţa de contencios administrativ verifică împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă, faţă de data săvârşirii faptelor care reprezintă conflict de interese. Aceasta înseamnă că problema prescripţiei răspunderii administrative are legătură cu actul final al procedurii de evaluare şi, pe cale de consecinţă, este aptă a fi analizată în cadrul procesual care are ca obiect acţiunea în anularea raportului de evaluare.

Însă, considerentele deciziei Curţii Constituţionale nu se referă la aspectele de drept procesual ale problemei prescripţiei răspunderii.

Recurentul-reclamant afirmă că, prin sentinţa recurată, s-a adus atingere dreptului său de acces la instanţă prin reconsiderarea excepţiei prescripţiei extinctive invocate pe parcursul procesului ca motiv nou de nelegalitate, considerat apoi tardiv, în temeiul art. 15 din Legea nr. 176/2010, care stabileşte termenul de contestare a raportului de evaluare.

Înalta Curte constată că însuşi reclamantul a calificat excepţia prescripţiei răspunderii disciplinare ca reprezentând un motiv de nelegalitate a raportului de evaluare, în cuprinsul notelor scrise prin care a înţeles să invoce această excepţie .

Pe de altă parte, chiar şi fără această precizare, calificarea invocatei excepţii ca motiv de nelegalitate a raportului de evaluare este raţională în cadrul procesual în care se judecă legalitatea raportului de evaluare, iar nu atragerea răspunderii administrative a reclamantului (întemeiată pe constatarea referitoare la încălcarea regimului conflictului de interese).

Drept urmare, cu aplicarea corectă a legii, instanţa de fond s-a raportat la termenul legal de exercitare a acţiunii în anulare prevăzut de art. 15 din Legea nr. 176/2010, care este un termen de decădere. Susţinerea potrivit căreia termenul este aplicabil formulării acţiunii în anuare, însă nu şi formulării/completării motivelor acţiunii în anulare va fi înlăturată întrucât nu se poate disocia obiectul de cauza juridică a cererii.

Vor fi înlăturate şi argumentele recurentului potrivit cărora normele referitoare la prescripţie ar avea caracter obligatoriu şi, în raport de aceasta, ar fi trebuit aplicate de judecătorul fondului, fără a fi socotite o completare a acţiunii în anulare.

Aceste susţineri sunt vădit nefondate întrucât, potrivit art. 2512 C. civ., prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, iar instanţa nu poate aplica prescriţia din oficiu. De asemenea, adăugarea unui motiv de nelegalitate nou referitor la actul administrativ supus controlului instanţei de contencios administrativ, fără îndoială, schimbă cauza juridică a acţiunii în anulare, în sensul extinderii ei.

Principiul de drept iura novit curia, reafirmat în decizia nr. 45/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu îşi găseşte tărâm de afirmare în cauza de faţă pentru că instanţa de fond nu a lăsat neaplicată legea incidentă unor argumente de nelegalitate deja expuse, ci a lăsat netratat un motiv de nelegalitate invocat tardiv.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază corectă soluţia instanţei de fond, care a socotit tardiv motivul de recurs nou invocat, în raport de prevederile exprese din art. 15 al Legii nr. 176/2010.

Într-adevăr, aşa cum susţine recurentul, considerentele deciziei CCR nr. 449/2015 nu au produs efecte numai inter partes, însă pentru motivele arătate anterior, criticile recurentului referitoare la neaplicarea prescripţiei se impun a fi respinse, ca nefondate.

În subsidiar, chiar dacă reclamantul ar fi invocat problema prescripţiei în termenul prevăzut de lege, dată fiind calificarea ei ca motiv de nelegalitate a raportului de evaluare, calculul termenului de prescripţie trebuie să aibă în vedere, ca dată de început, data ultimei fapte, precum şi întreruperea curgerii termenului prin declanşarea procedurii administrative de evaluare, în temeiul art. 2537 pc. 4 C. civ.. Or, în cauza de faţă procedura s-a declanşat la data de 28.09.2012, prin înregistrarea la Agenţia Naţională de Integritate a sesizării privind încălcarea regimului juridic al conflictelor de interese, iar recurentul-reclamant susţine împlinirea termenului de prescripţie la 23.05.2016, mult după însăşi emiterea raportului de evaluare.

3. Nefondate sunt şi cele din urmă critici aduse sentinţei recurate, referitoare la aplicarea greşită a dreptului Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretat de CJUE prin hotărârea din cauza C-201/14, Bara.

Raportul contestat este actul final al procedurii administrative derulate în baza Legii nr. 176/2010, în cadrul căreia Agenţia Naţională de Integritate a colectat informaţii despre persoana evaluată de la alte autorităţi şi instituţii, în temeiul art. 15 din Legea nr. 176/2010, cu respectarea art. 13 din aceeaşi lege, referitoare la informarea persoanei evaluate.

Aşa cum a arătat intimata-pârâtă, statuările CJUE din cauza C-201/14 nu se pot aplica mutatis mutandis în cauza de faţă şi nicidecum nu ar putea conduce la anularea raportului de evaluare. Transmiterea de date şi informaţii de la instituţiile sau autorităţile statului sau de la alte persoane de drept privat către inspectorii de integritate, care sunt necesare activităţii de evaluare, are temei legal în dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 176/2010, ce asigură informarea prealabilă a persoanei vizate de transmiterea datelor, în sensul art. 11 din Directiva 95/46. De asemenea, potrivit art. 13 din Directivă, statele membre pot adopta măsuri legislative pentru a restrânge domeniul de aplicare al obligaţiilor şi drepturilor prevăzute de Directivă referitoare la protecţia datelor personale, atunci când o astfel de restricţie constituie măsură necesară pentru a investiga o încălcare a eticii pentru profesiile reglementate sau pentru a exercita funcţia de monitorizare, inspecţie sau reglementare legată de exercitarea autorităţii oficiale, între altele, în cazul anterior menţionat.

În acest context, nu rezultă ce drept anume prevăzut de Directiva 95/46 ar fi fost încălcat, care este vătămarea suferită de recurentul-reclamant şi care ar fi raţionamentul juridic şi temeiul în virtutea cărora remediul l-ar constitui anularea raportului de evaluare, în aplicarea efectului direct al Directivei.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 4292 din 13 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2020.