Auxiliary court staff win salary-recalculation appeal; six time-barred claims remanded, rest upheld

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 16.05.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L., personal auxiliar şi conex, au solicitat, în contradictoriu cu Curtea de Apel Iaşi, anularea Hotărârii nr. 5 din 14.03.2017 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Iaşi, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia acestora împotriva Deciziei nr. 35/03.02.2017 şi emiterea unei alte dispoziţii de salarizare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON începând de la 9.04.2015, majorată cu 10% conform Legii 293/2015 cu începere de la 01.12.2015, repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 şi actualizarea cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4916 din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de către reclamanţii C., E., F., K. şi L., cu domiciliul ales la Judecătoria Răducăneni, com. Răducăneni, jud. Iaşi şi a anulat în parte hotărârea nr. 5/2017 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Iaşi, în ceea ce priveşte contestaţia formulată de Judecătoria Răducăneni; a obligat pârâta să procedeze la emiterea unor noi decizii de salarizare pentru reclamanţii indicaţi mai sus, prin care să aibă în vedere o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON pentru perioada 9.04.2015 - 30.11.2015; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a diferenţei de drepturi salariale actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală calculată la 9.04.2015 şi până la data plăţii efective.

De asemenea, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de reclamanta H. şi a respins acţiunea formulată de aceasta, ca inadmisibilă şi a admis excepţia tardivităţii acţiunii formulată de către reclamanţii A., B., D., G., I. şi J., sens în care a respins acţiunea formulată de aceştia ca fiind tardivă.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 4916 din 13 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recursuri reclamanţii A., B., D., G., I. şi J. şi pârâta Curtea de Apel Iaşi.

3.1. Prin recursul declarat, reclamanţii A., B., D., G., I. şi J. solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, în ipoteza în care nu s-ar consideră că se impune casarea hotărârii ecurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cererea de recurs este întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanţii critică soluţia dată de către instanţa de fond excepţiei tardivităţii formulării acţiunii, având în vedere că Hotărârea nr. 5/14.03.2017 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Iaşi le-a fost comunicată la data de 14.04.2015, iar termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 284/2010, conform dispoziţiilor art. 181 alin. (2) din C. proc. civ. s-a împlinit la data de 15.05.2017.

Consideră că prima instanţă a reţinut în mod neîntemeiat că reclamanţii au înregistrat acţiunea pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 16.05.2018, aceasta fiind înaintată la data de 15.05.2017 atât prin poştă, cât şi prin fax.

Pe fond, consideră că acţiunea este întemeiată şi solicită admiterea acesteia.

3.2. Prin recursul declarat şi întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Curtea de Apel Iaşi solicită admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor pentru toate capetele de cerere.

În motivarea recursului arată că în ceea ce priveşte incidenţa Legii nr. 71/2015, prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind interpretarea art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, s-a statuat că:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (...), sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice."

Consideră că în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, nivelul de salarizare ce va fi comparat, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice şi în aceleaşi condiţii, este nivelul de salarizare din luna decembrie 2014, care, prin efectul art. 1 alin. (1) şi (2), s-a menţinut la acelaşi nivel şi în anul 2015.

Susţine că nivelul maxim de salarizare nu vizează o situaţie ipotetică, ci una concretă, care se raportează la cuantumul salariilor de bază şi sporurilor stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, astfel că textul de lege invocat este aplicabil numai dacă destinatarul lui poate pretinde doar nivelul maxim în plată pentru funcţia similară, întrucât legiuitorul a urmărit eliminarea discrepanţelor în salarizarea persoanelor care se află în aceleaşi condiţii profesionale, iar existenţa unor hotărâri judecătoreşti de acordare a unor majorări salariale unora dintre membri, nu este suficientă pentru a atrage aplicabilitatea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014.

Recurenta-pârâtă precizează că abia la apariţia O.U.G. nr. 57/2015 şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, s-a stabilit că drepturile salariale ale personalului auxiliar şi conex urmau să fie făcute la un maxim aflat în plată, care să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Mai arată că la emiterea Deciziei nr. 35 din 3 februarie 2017 a fost avută în vedere adresa nr. x/02.02.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care se comunică faptul că, începând cu 01.10.2016, valoarea de referinţă sectorială utilizată la calcularea drepturilor salariale pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este de 405 RON, majorată eu 10% conform Legii nr. 293/2015.

De asemenea, din adresa Ministerului Justiţiei nr. 18/43067/14.06.2017 se reţine că, în aplicarea dispoziţiilor menţionate, curţile de apel au acordat drepturile salariale calculate cu luarea în considerare a unui VRS de 405 RON majorat cu 10%, data corectă de acordare a acestora fiind, în opinia ministerului, 01.10.2016.

4. Apărările formulate

Recurenta-pârâtă Curtea de Apel Iaşi a formulat întâmpinare, prin care arată că, în ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita admitere de către prima instanţă a excepţiei tardivităţii formulării acţiunii, lasă soluţia la aprecierea intanţei de recurs, iar pe fond solicită respingerea recursului ca neîntemeiat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată cele ce succed.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu Curtea de Apel Iaşi, anularea Hotărârii nr. 5 din 14.03.2017 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Iaşi, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia acestora împotriva Deciziei nr. 35/03.02.2017 şi emiterea unei alte dispoziţii de salarizare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON începând de la 9.04.2015, majorată cu 10% conform Legii 293/2015 cu începere de la 01.12.2015, repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 şi actualizarea cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare.

2.1.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L., Înalta Curte constată că acesta este fondat.

Examinând soluţia dată de către instanţa de fond în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii formulate de reclamanţii A., B., D., G., I. şi J., Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Pentru motive temeinice, persoana vătămată, destinatar al actului, poate introduce plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului."

Astfel, instanţa de control judiciar constată că, deşi prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că reclamanţilor le-a fost comunicată Hotărârea nr. 5/14.03.2017 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Iaşi la data de 14.04.2017, dată în raport cu care termenul de 30 zile prevăzut de art. 7, calculat conform art. 181 alin. (2) C. proc. civ., s-a împlinit la data de 15.05.2017, prima instanţă a reţinut în mod eronat că acţiunea reclamanţilor ar fi fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti abia la data de 16.05.2017, fiind tardivă.

Verificând înscrisurile de la dosar, Înalta Curte constată că acţiunea reclamanţilor a fost transmisă prin fax la data de 15.05.2017, conform menţiunii de pe filele cererii de recurs, a tabelului cu semnături şi a înscrisurilor anexate .

Mai mult, acţiunea a fost înaintată şi prin poştă la data de 15.05.2017, conform ştampilei aplicate pe plicul de corespondenţă de la dosar fond.

Prin urmare, instanţa de fond în mod greşit a apreciat că acţiunea acestor reclamanţi este tardivă, motiv pentru care, întrucât nu a fost soluţionat fondul cauzei şi pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru soluţionarea pe fond a cererii de chemare în judecată formulate de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L..

2.1.2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iaşi, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Astfel, problema centrală a cauzei constă în lămurirea înţelesului dispoziţiilor alin. (51) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanţei de urgenţă prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015, text care are următorul cuprins:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

În aceste condiţii, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" nu trebuie înţeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcţionari şi personal contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noţiunii de "acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) şi (2) al aceluiaşi art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Or, în contextul în care autoritatea legiuitoare a înţeles să aprobe cu modificări O.U.G. nr. 83/2014, în scopul eliminării discriminărilor existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, aceasta fiind motivarea amendamentului ce a condus la adoptarea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, este greu de susţinut, şi mai mult decât discutabil din punct de vedere al respectării prevederilor art. 16 din Constituţia României, că eliminarea unor atare discriminări a avut în vedere doar anumite categorii de salariaţi şi nu toţi destinatarii actului normativ în discuţie, aflaţi în aceeaşi situaţie, respectiv cei care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Concluzia primei instanţe este corectă, fiind susţinută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi, respectiv al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (51) al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, dar şi de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunţată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanţa supremă a statuat că:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

Astfel, judecătorul fondului are dreptul dar şi obligaţia de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanţa de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situaţie juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...) dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice şi personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme şi să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime cu alte persoane din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care au un nivel de remunerare superior.(...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate pe fond fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A., B., D., G., I. şi J. împotriva sentinţei civile nr. 4916 din 13 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa în parte sentinţa atacată, respectiv în ceea ce priveşte respingerea ca tardivă a cererii formulate de reclamanţii A., B., D., G., I. şi J. şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în măsura casării, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

De asemenea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iaşi împotriva aceleiaşi sentinţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., D., G., I. şi J. împotriva sentinţei civile nr. 4916 din 13 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată, respectiv în ceea ce priveşte respingerea ca tardivă a cererii formulate de reclamanţii A., B., D., G., I. şi J. şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în măsura casării.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iaşi împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2020.