Scope of judicial review over central bank's discretionary prudential supervision and refusal to conduct on-site inspections

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.12.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la efectuarea unui control tematic la C. S.A., pentru a determina măsura încălcării unor norme de creditare şi prudenţiale, în legătură cu acordarea unui credit către D. S.R.L.; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2668 din 7 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul A.;

- a respins ca neîntemeiată acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., cu domiciliul în sector 2, Bucureşti, str. x, în contradictoriu cu pârâta E.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 2668 din 7 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat recurs principal, iar pârâta B., recurs incident.

3.1Reclamantul A. a formulat recurs împotriva hotărârii instanţei de fond, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se susţine că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004, art. 169 şi art. 170 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, atunci când a apreciat că în cauză nu s-a probat un refuz nejustificat al pârâtei de a efectua controlul la C. S.A., conform solicitărilor sale.

În lapidara motivare a instanţei de fond se reţine că pârâta a răspuns sesizărilor recurentului şi că E. a solicitat C. S.A. un punct de vedere cu privire la aspecte sesizate prin petiţie.

Practic, instanţa de fond avansează ideea ca atribuţiile legale stabilite în sarcina E. au fost îndeplinite conform de aceasta din urmă ca urmare a solicitării către banca prezumtiv în culpă a unui punct de vedere pe aspectele sesizate.

În logica avansată de instanţa de fond, autocontrolul efectuat de banca în culpă ar fi suficient pentru E., nefiind necesar un control propriu şi efectiv, materializat în următoarele activităţi: un control efectiv cu privire la aspectele sesizate; un raport prin care aspectele sesizate să se declare cercetabile sau necercetabile de către E.; comunicarea către petentul reclamant a răspunsului oficial cu privire la aspectele sesizate, respectiv de ce acestea au fost considerate întemeiate sau nu.

Pentru înţelegerea corectă a sferei şi naturii litigiului arată că din starea de fapt probată în faţa instanţei de fond, reţinută corect de aceasta (asupra căreia nu formulează critici), a rezultat că prin demersuri repetate (adresele nr. x/01.03.2017, nr. y/23.03.2017 şi nr) 6454/23.03.2017) a solicitat intimatei să dispună efectuarea unui control tematic la C. S.A., pentru a determina măsura încălcării unor norme de, creditare şi prudenţiale, în susţinerea adreselor sale repetate a identificat elemente care atestă un indiciu, potrivit cu care activitatea de creditare derulată de C. S.A. a fost una efectuată cu încălcarea oricăror norme prudenţiale în legătură cu acordarea unui credit către D. S.R.L..

Prin răspunsul iniţial al intimatei i s-a invederat ca Direcţia supraveghere nu ar fi compartimentul abilitat sa se pronunţe în acest sens şi că informaţiile eventuale primite de la persoana investigata ar intra în sfera secretului profesional. Într-un demers recurent al recurentului, înaintat intimatei şi guvernatorului băncii, a solicitat să se revină asupra răspunsului iniţial, să se valideze susţinerile sale indicate în solicitare. Prin Adresa nr. x/30.10.2017 se precizează în esenţă, că operaţiunile de supraveghere prudenţială a băncilor, sunt efectuate în baza unui Program de inspecţie anual.

De asemenea, din înscrisurile anexate întâmpinării depuse la instanţa de fond rezultă că după formularea prezentei cereri de chemare în judecată, pârâta a solicitat C. S.A. un punct de vedere cu privire la aspectele solicitate. Totuşi, autoritatea pârâtă nu a efectuat un control propriu cu privire la creditul acordat de C. S.A. către D. S.R.L., limitându-se numai la a solicita de la banca în cauză un punct de vedere, evident părtinitor şi lipsit de fundament pe aspectele esenţiale devoalate de recurent.

Or, în opinia recurentului, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile normative ale art. 25 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004, art. 169 şi 170 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, citate pe larg în cadrul memoriului de recurs, legate de obligativitatea E. de a face un control efectiv al subiectului în discuţie. In sarcina E. legea a stabilt obligaţia de cercetare şi verificare şi nu alternativ cercetare sau verificare. Autoritatea pârâtă nu a efectuat o analiză proprie a înscrisurilor transmise de C. S.A. (aspect invocat chiar de aceasta prin întâmpinare şi reţinut ca atare de instanţa de fond).

Se mai menţionează că activitatea de control, implică o activitate de verificare a tuturor actelor şi operaţiunilor persoanei supuse controlului. În cadrul acestei activităţi se verifică documentele în măsura în care ele pot oferi indicii cu privire la aplicarea normelor de prudenţialitate sau afectează indicatorii de prudenţialitate stabiliţi prin reglementările în domeniu (exact împrejurarea expusa de recurent prin petiţiile mele repetate, în care a arătat încălcarea normelor de prudenţialitate în legătură cu activitatea de creditare a D. SRL).

Scopul urmărit este unul public şi se manifestă prin crearea unor pârghii puse numai la dispoziţia Băncii Naţionale a României pentru asigurarea şi controlul funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar românesc. În acest sens, recurentul a reclamat interesul public generat de obligaţia oricărei instituţii de a-şi realiza competenţele stabilite de lege.

Practic, prin autocontrolul propriei activităţi făcut de banca în culpă (realizat prin punctul de vedere solicitat de E.), fără o cercetare efectivă a aspectelor semnalate, E. nu atinge scopul normelor legale prevăzute de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004; art. 169 şi art. 170 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006.

Se mai precizează că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004 şi art. 169 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 atunci când a apreciat ca răspunsul oferit de banca în culpă către pârâta E. ar fi complet şi îndestulător pentru lămurirea situaţiei de fapt, sens în care s-a apreciat că B. şi-ar fi îndeplinit obligaţia legală de verificare.

Pe de o parte, dispoziţiile legale stabilesc în sarcina E. obligaţia de cercetare şi verificare şi nu alternativ cercetare sau verificare. Pe de alta parte, chiar şi dacă s-ar avea în vedere teoria instanţei de fond potrivit căreia obligaţia urmăririi respectării de către instituţiile de credit a normelor de prundenţialitate s-ar realiza prin controlarea activităţii băncii în cauză, realizată numai printr-un punct de vedere solicitat băncii potenţial în culpă, şi în acest caz răspunsul oferit de C. nu a fost îndestulător în raport de aspectele semnalate. Mai mult, documentele anexate răspunsului nu au vizat întreaga documentaţie de creditare a D..

Starea de fapt nu a fost deci suficient lămurită de unica autoritate de supraveghere şi control, care nici nu a emis un Raport propriu de analiză cu privire la rezultatul verificării C. S.A. în raport de punctul de vedere al acesteia şi de documentele transmise, tocmai în virtutea exercitării rolului său stabilit prin lege.

Recurentul insistă asupra faptului că nu exista un punct de vedere al C. S.A. şi nici o verificare efectivă a E. cu privire la următoarele aspecte sesizate în legătură cu creditul dat de C. S.A. persoanei juridice D. S.R.L., respectiv: creditul a fost acordat fără o bonitate, doar prezentându-se o aparenţă de desfăşurare a unor activităţi medicale de către firma D. S.R.L.; societatea a fost înfiinţată cu câteva luni înaintea depunerii cererii de acordare a creditului; cercetarea modificărilor realizate de funcţionarul băncii în cuprinsul Acordului dat pentru perfectarea vânzării imobilului supus garanţiei sale; cercetarea activităţii derulate de împrumutata D. S.R.L. şi a modului cum la un an de Ia obţinerea creditului firma intră în insolvenţă; verificarea posibilei încălcări de către C. S.A. a dispoziţiilor Regulamentului E. nr. 5/2008 la momentul acordării împrumutului către D. S.R.L.; verificarea posibilei încălcări de către C. S.A. a Normelor de Creditare Ia momentul acordării împrumutului; verificarea posibilei încălcări de către C. S.A. a dispoziţiilor Regulamentului E. nr. 18/2009 la momentul acordării împrumutului

Toate aceste aspecte invocate nu au făcut obiectul unui control propriu al pârâtei, pretextându-se iniţial lipsa unei obligaţii de a efectua controlul, iar mai apoi susţinându-se prevalenţa autocontrolului.

Totuşi, plenitudinii solicitărilor, datelor şi indiciilor furnizate de recurent, înaintate prin mijlocirea pârâtei către C. S.A., aceasta din urmă nu a transmis vreo argumentare în Răspunsul oferit către E., făcându-se doar referiri formale asupra creditului.

Într-un ultim motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 25 alin. (2) Iit. b din Legea nr. 312/2004 şi art. 171 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 raportat la dispoziţiile art. 2, Iit. n din Legea nr. 554/2007, atunci când a apreciat că răspunsul oferit de banca în discuţie nu poate fi cenzurat din punct de vedere al legalităţii sale de instanţa de contencios administrativ.

Recurentul arată, însă, că a investit instanţa de fond nu cu cenzurarea verificării legalităţii unui răspuns, de care nici nu a avut cunoştiinţa (lucru reţinut chiar de instanţa de fond în considerentele hotărârii sale) ci cu cenzurarea existenţei unui refuz nejustificat al E. de a face verificarea efectivă a activităţii de creditare a C. S.A. cu privire la acordarea împrumutului către D. S.R.L..

Or, normele legale mai sus menţionate instituie obligativitatea intimatei de a elabora şi întocmi cel puţin o dată pe an un program de supraveghere prudenţială.

Menţionează recurentul că, în răspunsurile primite de la intimată şi în poziţia procesuală din faţa instanţei de fond, pârâta a invocat conceptul de independenţă funcţionala, evident denaturant, în opinia ei, verificarea unei activităţi de creditare trebuind să se facă numai prin sesizarea băncii în culpă care să ofere un punct de vedere argumentat. În opinia pârâtei acest rol al său ar fi suficient şi s-ar baza pe o analiza de risc şi nu pe bază de conformitate.

Însă, recurentul apreciază că independenţa constituie premiza necesară pentru a se putea realiza colaborarea acestei instituţii cu alte autorităţi. Fără independenţă, B. nu ar fi capabilă să realizeze colaborarea cu alte autorităţi, deoarece orice acţiune a sa vizând colaborarea cu alte autorităţi ar fi subordonată faţă de autoritatea căreia această instituţie i s-ar subordona.

Aşadar, conceptul de independenţă este greşit interpretat prin raportare la oportunitatea unui control. In acest context de fapt se asimilează ideea potrivit cu care controlul şi supravegherea o fac ca şi autoritate independentă şi nesupusă niciunei dări de seamă.

Nu se poate constata însă, în textul legii, o astfel de abordare avansată de intimată şi însuşită ca atare de instanţa de fond. Dacă ar fi aşa, conceptul ar fi unul discriminatoriu deoarece ar garanta băncii naţionale statutul de super putere, iar normele după care acţionează nu ar putea fi supuse niciunui control, fie el şi cel judiciar.

1.3.2 Pârâta B. a formulat recurs incident în cauză, invocând prevederile art. 491 C. proc. civ.

Prin intermediul acestui demers procedural, recurenta a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate de A., iar, în situaţia în care se va respinge excepţia invocată, menţinerea dispoziţiei sentinţei civile pronunţate pe fond, cu privire la respingerea acţiunii, aşa cum a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Se precizează că solicitarea recurentului reclamant era ulterioară unui schimb de adrese între acesta şi B. pe aspectele vizate prin cererea de chemare în judecată, respectiv efectuarea de către E., la solicitarea petentului, a unui control tematic la C. S.A., pentru a verifica acordarea de către instituţia de credit în cauză a unui credit unei societăţi comerciale.

Nemulţumit de răspunsul transmis de B., domnul A. a formulat cererea de chemare în judecată, solicitând instanţei să oblige banca centrală să efectueze controlul tematic la instituţia de credit în cauză.

Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibiliăţii invocată de banca centrală, fără a face, în opinia acesteia, o corectă aplicare coroborată a prevederilor legale invocate de E., respectiv a incidenţei articolelor care definesc refuzul nejustificat ca fiind o exprimare explicită prin încălcarea limitelor competenţelor prevăzute de lege reţinând totodată:

"în esenţă reclamantul a promovat prezenta acţiune fiind nemulţumit de modul de soluţionare de către petentă a cererilor sale în modul cerut de el. Or, din moment ce se identifică această pretenţie litigioasă de către persoana pretins vătămată care sesizează instanţa de contencios administrativ, în baza art. I alini din Legea 554/2004, acţiunea judiciară oferită de această normă legală devine admisibilă". Cu alte cuvinte, instanţa nu a analizat excepţia invocată de E. în raport de elementele constitutive ale noţiunii de "refuz nejustificat" ci strict la formularea acţiunii ca urmare a nemulţumirii petentului de modul de soluţionare a cererilor petentului de către pârâta E.. Or, în opinia recurentei, acesta este exact motivul pentru care speţa în discuţie se circumstanţia cadrului legal reglementat prin O.G. nr. 27/2002 şi nu celui reglementat prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Ca atare, critica acesteia vizează aplicarea greşită a normelor de drept material reglementate prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prevăzută ca motiv de recurs în art. 488 alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ., atâta timp cât pe fondul cauzei instanţa de fond a reţinut în mod corect (raportat la prevederile legale în materia atribuţiilor E. în domeniul supravegherii prudenţiale, invocate de banca centrală prin întâmpinare), lipsa unui refuz nejustificat din partea E.. În acest sens indică primul paragraf reţinut pe Fondul acţiunii (pag. 8 din sentinţa recurată) de instanţa de fond, potrivit căruia: În ceea ce priveşte însă pretenţia litigioasă ale reclamantului (obligarea pârâtei la dispunerea unui control tematic la C.) Curtea a reţinut caracterul neîntemeiat al acesteia, în cauză neflind probat un refuz nejustificat în conduita pârâtei E.."

1.4. Apărările formulate în cauză:

1.4.1 Intimata pârâtă E. a formulat întâmpinare împotriva recursului declarat de reclamant, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În ceea ce priveşte alegaţia referitoare la aplicarea greşită, de către instanţa Curţii de Apel Bucureşti, a prevederilor legale cuprinse de Legea nr. 312/2004 privind statutul E. şi ale prevederilor legale prevăzute de O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, consideră abordarea recurentului reclamant în totală discordanţă cu prevederile legale în domeniul supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit efectuat de banca centrală în calitate de unică autoritate naţională cu atribuţii în acest domeniu.

Luând în considerare cadrul normativ incident, intimata subliniază faptul că potrivit Principiilor fundamentale ale Comitetului de la Basel privind o supraveghere bancară eficace, începând cu anul 2004, B. a trecut de la supravegherea de conformitate la supravegherea bazată pe risc. Ulterior emiterii acestor principii, supravegherea prudenţială bancară realizată de B. s-a consolidat prin alinierea continuă la practicile Uniunii Europene în materie, astfel încât prevederile actuale ale cadrului normativ naţional sunt conforme cu cerinţele Basel III şi cu pachetul Capital Requirements Directive (CRD IV).

Supravegherea pe bază de risc presupune o analiză la nivel de portofolii (nefiind evaluată modalitatea de acordare a fiecărui credit de către instituţiile de credit), astfel încât rezultatul procesului de supraveghere să asigure o imagine de ansamblu asupra profilului de risc al băncii, în scopul identificării necesarului de capital suplimentar pentru acoperirea riscurilor, atunci când este cazul.

Precizează faptul că la momentul stabilirii, de către Direcţia Supraveghere, a obiectivelor tematice cuprinse în Planul anual de supraveghere aprobat de Comitetul de supraveghere al băncii centrale, sunt avute în vedere şi informaţiile conţinute în petiţiile transmise Băncii Naţionale a României, până la momentul elaborării acestuia, prin care sunt aduse la cunoştinţa băncii centrale aspecte din activitatea de creditare desfăşurată de instituţiile de credit. Cu alte cuvinte, chiar dacă prin prisma constrângerilor legale stabilite prin prevederile Legii nr. 312/2004 privind statutul E., banca centrală nu poate interveni în raporturile dintre instituţiile de credit din aria de supraveghere şi clienţii acestora, pentru rezolvarea punctuală a disputelor dintre aceştia, B. poate să folosească, în elaborarea obiectivelor tematice ale Planului anual de supraveghere, informaţiile transmise de petenţi. Subliniază faptul că aceste aspecte au fost aduse la cunoştinţa instanţei Curţii de Apel, în procedura dezbaterilor pe fond.

Ca atare, apreciază faptul că B. efectuează supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, în calitate de autoritate de supraveghere, cu respectarea cadrului legal în vigoare în domeniu, cadru legal care stabileşte atât obligaţiile pe care trebuie să le respecte în îndeplinirea atribuţiei statutare, printre care menţionează şi obligaţia de păstrare a secretului bancar, cu referire directă la solicitarea recurentului reclamant ca E. să facă un control tematic ale cărui concluzii să. îi fie comunicate, cât şi independenţa de a stabili - în limitele legislaţiei în domeniu - cadrul de desfăşurare a activităţii de supraveghere, fără nicio ingerinţă din partea vreunei entităţi.

In ceea ce priveşte afirmaţia recurentului reclamant potrivit căreia instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004, art. 169 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, atunci când a apreciat că banca centrală şi-a îndeplinit obligaţia legală de verificare a instituţiei de credit subliniază faptul că banca centrală nu poate efectua activitatea de supraveghere prudenţială în afara cadrului legal menţionat, ca atare nu poate efectua o misiune de control, la solicitarea unei persoane, nemulţumite de modul în care o instituţie de credit a acordat un credit unei alte persoane, precum şi să întocmească un raport de supraveghere pe care să în comunice solicitantului.

De asemenea, nu pot fi reţinute de către instanţa de judecată, aprecierile personale ale recurentului reclamant cu privire la încălcarea de către instituţia de credit a normelor de creditare stabilite prin regulamentele emise de E.. Aşa cum s-a menţionat, atribuţia de supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit aparţine băncii centrale, singura în măsură să aprecieze respectarea sau încălcarea de către entităţile care intră în aria de supraveghere, a normelor emise de banca centrală iar aprecierea acestor aspecte nu poate să excedeze cadrului legal de desfăşurare a acestei activităţi.

In ceea ce priveşte susţinerea recurentului reclamant potrivit căreia instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004 şi art. 171 din O.U.G. nr. 99/2006 raportat la dispoziţiile art. 2, lit. n) din Legea nr. 554/2007, atunci când a apreciat că răspunsul oferit de banca în discuţie nu poate fi cenzurat din punct de vedere al legalităţii sale de către instanţa de contencios administrativ, menţionează că recurentul reclamant scoate din context şi redă în mod trunchiat considerentele exprimate de instanţa de fond în motivarea respingerii acţiunii. Astfel, instanţa nu susţine că răspunsul oferit de C. S.A. către E. (necomunicat subsemnatului - recurentului reclamant n.n.) nu poate fi cenzurat din perspectiva legalităţii, întrucât E. ar fi unica autoritate de supraveghere şi control ci afirmă, raportat la soluţionarea, în cadrul unui proces civil, a unui litigiu între recurentul reclamant şi instituţia de credit în cauză, faptul că "instanţa de contencios administrativ de faţă nu poate analiza legalitatea răspunsului oferit de C. la solicitarea E., căci nu acesta este obiectul prezentei acţiuni care vizează un pretins refuz nejustificat al pârâtei E. de soluţionare a unei cereri a reclamantului, respectiv de exercitare a competenţelor sale."

1.4.2 Recurentul reclamant a formulat întâmpinare împotriva recursului incident, solicitând recalificarea acestei căi de atac ca fiind recurs principal şi respingerea acestuia ca tardiv.

În opinia acestuia, pentru ca intimata să poată accede la recursul incident, trebuie ca motivele sale de recurs să critice dispozitivul hotărârii şi nu considerentele, care şi dacă ar rămâne aceleaşi nu ar produce nicio consecinţă juridică, în ideea procedurală în care s-ar admite recursul reclamantului.

Pe de altă parte, în materia contenciosului administrativ, în acord cu dispoziţiile art. 20, alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/22004, în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs va casa sentinţa atacată şi va rejudeca litigiul în fond, chiar şi atunci când judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dacă a fost legal citată la dezbaterea fondului. Aşadar o casare a hotărârii instanţei de fond determină rejudecarea cauzei, modalitatea de pronunţare a instanţei de fond pe aspectul inadmisibilitâţii cererii putând face obiectul unei reevaluări judiciare.

Se menţionează că cererea de chemare în jduecată nu este inadmisibilă, deoarece a reclamat interesul public generat de obligaţia oricărei instituţii de a-şi realiza competenţele stabilite de lege. Pârâta s-a declarat greşit necompetentă să efectueze un control tematic, cu încălcarea unor norme imperative ce îi atribuiau această competenţă.

În raport de dispoziţiile legale ale Legii contenciosului administrativ în sarcina intimatei s-a solicitat de către reclamant a se constata un refuz nejustificat, prin care solicitarea petentului de efectuare a controlului tematic cerut a fi efectuat la o instituţie bancară a primit un răspuns manifest negativ.

Se susţine că faţă de dispoziţiile legiilor speciale care autorizează intimata ca fiind unica autoritate de supraveghere şi control, corelat cu pârghiile create de lege dar şi obligaţiile stabilite în sarcina intimatei şi subiectului controlat, este cert că modalitatea de soluţionare a cererii petentului putea face obiectul determinării pe fond în directă legătură cu normele speciale şi cu interesul public ocrotit.

Se mai arată că în cauză a existat chiar şi o procedură prealabilă de solicitare a revocării actului şi de efectuare a unui control, sens în care a fost reiterată toată corespondenţa părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Asupra recursului principal:

Motivele de casare invocate de recurentul reclamant pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv când prima instanţă a aplicat sau interpretat greşit normele de drept material.

În esenţă, nemulţumirea recurentului constă în aceea că intimata pârâtă nu a dispus un cotrol tematic la C. S.A. pentru a determina măsura încălcării unor norme de creditare şi prudenţiale.

Prima instanţă a constatat că E. şi-a îndeplinit/exercitat atribuţiile, a dispus verificări la C., căreia i-a solicitat clarificări cu privire la situaţia semnală de reclamant, legată de acordarea unui credit societăţii D. S.R.L., astfel că nu poate fi reţinut un refuz nejustificat în conduita acesteia.

Se susţine că au fost aplicate greşit prevederile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 312/2004, precum şi art. 169 şi art. 170 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, atunci când instanţa de fond a apreciat că în cauză nu s-a probat un refuz nejustificat al pârâtei de a efectua controlul la C. S.A..

În conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României: "Pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar, B. este împuternicită să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte documente ale instituţiilor de credit autorizate, pe care le consideră necesare."

Totodată, art. 1691 şi 170 din O.U.G. nr. 99/2006, invocate de asemenea de recurent prevăd că "Atunci când consideră necesar, potrivit art. 166, B. ia, în special, următoarele măsuri specifice:a) o creştere a numărului sau a frecvenţei verificărilor la faţa locului vizând instituţia de credit;b) o prezenţă permanentă a reprezentanţilor Băncii Naţionale a României în cadrul instituţiei de credit;c) raportări suplimentare sau mai frecvente din partea instituţiei de credit;d) evaluări suplimentare sau mai frecvente ale planurilor operaţionale, strategice sau de afaceri ale instituţiei de credit;e) controale tematice de monitorizare a riscurilor specifice cu probabilitate mai mare de materializare."; "Verificările la faţa locului se efectuează de către personalul Băncii Naţionale a României, împuternicit în acest sens, sau de către auditori financiari sau experţi numiţi de B.. B. poate stabili, în anumite situaţii, scopul auditului financiar şi standardele ce trebuie luate în considerare, în condiţiile menţinerii acestuia în aria de competenta a auditorului financiar."

Recurentul reclamant apreciază că modalitatea în care E. a solicitat doar un punct de vedere C. cu privire la creditul sesizat, fără a efectua un control propriu la această instituţie, încalcă prevederile legale citate mai sus.

Este de principiu că, în cadrul controlului de legalitate exercitat, instanţa de contencios administrativ nu poate să verifice decât respectarea prevederilor legale referitoare la procedura urmată, iar nu şi asupra aspectelor privind conţinutul măsurilor dispuse.

În exercitarea atribuţiilor sale, entităţile administrative dispun de o marjă de apreciere, astfel că, în situaţia în care nu pot fi identificate motive de nelegalitate formală, ori elemente din care să rezulte că autoritatea, prin conduita sa, s-a îndepărtat de la scopul legii, ori a încălcat principiul proporţionalităţii între interesul public şi cel privat, o evaluare a substanţei măsurilor dispuse, făcută de instanţa de contencios administrativ, ar constitui o ingerinţă nepermisă în atribuţiile administraţiei publice.

În speţă, reţinând lipsa unui refuz nejustificat în conduita pârâtei E. pe seama căreia a fost reclamată o neexercitare a atribuţiilor legale, prima instanţă nu a încălcat prevederile legale invocate de recurent, ci a stabilit că E. şi-a îndeplinit/exercitat atribuţiile, a dispus verificări la C., căreia i-a solicitat clarificări cu privire la situaţia semnală de reclamant, însă faptul că acesta este nemulţumit de modalitatea în care s-au efectuat verificările şi de răspunsul primit, nu poate face obiectul controlului judiciar.

De altfel, obiectul cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost calificat chiar de reclamant, l-a constituit refuzul nejustificat al pârâtei de a soluţiona solicitarea formulată.

Or, din probele dosarului, aşa cum just a statuat şi prima instanţă s-au dispus verificări şi a fost înaintat recurentului reclamant un răspuns, astfel că nu poate fi reţinut un refuz nejustificat de a soluţiona o cerere legitimă.

Împrejurarea că intimata pârâtă a solicitat doar un punct de vedere şi nu a efectuat ea însăşi verificări la banca vizată în plângere, se încadrează în prevederile de principiu ale O.U.G. nr. 99/2006 potrivit cărora acţiunile de supraveghere prudenţială desfăşurate de B. la toateinstituţiile de credit din cadrul sistemului bancar românesc sunt efectuate în baza unui Program de inspecţie anual, aprobat de Comitetul de Supraveghere al băncii centrale, iar acesta vizează exclusiv obiectivele tematice stabilite în funcţie de gradul de semnificaţie a riscurilor la care băncile sunt/pot fi expuse, cu potenţial impact asupra viabilităţii/stabilităţii acestora.

Aşadar, nu poate fi vorba de o conduită nelegală sau vătămătoare a interesului privat al reclamantului, ci de o respectare a principiilor fundamentale de funcţionare ale autorităţii.

Totodată, susţinerile conform cărora răspunsul oferit de bancă nu este corespunzător şi nu conţine toate elementele vizate de plângere în legătură cu creditul acordat persoanei juridice D. S.R.L., nu pot fi primite în prezentul cadru procesual, în care se verifică doar existenţa unui refuz nejustificat de a soluţiona o cerere privind un interes legitim al părţii.

Aprecierile asupra modalităţii de acordare a creditorului nu poate să exceadă cadrului legal în care pârâta poate să efectueze controlul tematic, iar acest aspect a fost adus la cunoştinţa petentului în răspunsurile formulate. (E. poate să folosească, în elaborarea obiectivelor tematice ale Planului anual de supraveghere, informaţiile transmise de petenţi)

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că recursul formulat este nefondat şi va dispune respingerea acestuia.

Asupra recursului incident:

Recurentul reclamant a solicitat recalificarea acestuia ca fiind recurs principal, însă această solicitare nu poate fi admisă decât cu încălcarea principiului disponibilităţii părţii, în condiţiile în care calea procedurală aleasă de pârât respectă condiţiile de exercitare prevăzute de disp. art. 491 raportate la art. 472 C. proc. civ.

Pe de altă parte, faţă de soluţia pronunţată în recursul principal şi de caracterul accesoriu al recursului incident, se va dispune şi respingerea acestuia din urmă.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost legal respinsă de prima instanţă, care a constatat că se identifică pretenţia litigioasă de către persoana pretins vătămată care sesizează instanţa de contencios administrativ cu un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, în baza art. 1 alin. (1) din legea nr. 554/2004, astfel că acţiunea judiciară oferită de această normă legală devine admisibilă.

Este evident că o calificare juridică a unei cereri de chemare în judecată se determină după obiectul acesteia, iar nu după soluţia ce urmează a se da, aşa cum a susţinut recurentul pârât.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune respingerea recursului principal şi a recursului incident ca nefondate, cu consecinţa menţinerii hotărârii recurate ca fiind legală.

PENTR ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2668 din 7 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident formulat de pârâta B. împotriva sentinţei nr. 2668 din 7 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.