Competence to audit savings banks and interpretation of state subsidy eligibility conditions

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016 la data de 19.07.2016, reclamanta A. S.A. (B.) a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul II, anularea Deciziei nr. 18/10.12.2015 emisă de către Curtea de Conturi, a Raportului de control privind controlul utilizării subvenţiilor bugetare la A. S.A şi a încheierii nr. 3/29.06.2016 emise de către Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi şi, în consecinţă, exonerarea reclamantei de obligaţiile impuse prin decizie.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 724 din 3 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat în parte Raportul de control privind controlul utilizării subvenţiilor bugetare la A. S.A nr. 23815/18.09.2015, Decizia nr. 18/10.12.2015 emisă de către Curtea de Conturi, şi încheierea nr. 3/29.06.2016 emisă de către Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi, cu privire la: abaterile reţinute prin Constatările nr. 1, 2, 3, 4, 6 şi 7 din Decizia nr. 18/10.12.2015; măsurile aferente abaterilor de mai sus, dispuse la punctele II. 1-4, II.6 şi II.7 din Decizia nr. 18/10.12.2015; măsurile dispuse la punctele I.1 şi I.2. din aceeaşi decizie în ceea ce priveşte aspectele derivând din constatarea abaterilor şi dispunerea măsurilor anulate mai sus; a respins în rest acţiunea, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. S.A. (în prezent C. şi pârâta Curtea de Conturi a României au formulat recurs.

3.1. Recursul declarat de reclamantă şi întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

3.1.1. Sentinţa de fond reţine în mod greşit competenţa Curţii de Conturi pentru desfăşurarea acţiunii de control asupra activităţii reclamantei şi nu expune motivele înlăturării cererilor sale - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că pârâta nu poate efectua verificări şi nici dispune măsuri în sarcina sa, spre implementare, deoarece Banca Naţională a României este singura instituţie abilitată pentru a dispune faţă de băncile de economisire-creditare toate măsurile necesare cu privire la activitate, iar B. nu administrează şi/sau utilizează fonduri publice.

În atare situaţii, Curtea de Conturi şi-a depăşit competenţele legale, căci a efectuat verificări şi a dispus măsuri la o instituţie bancară ce nu se încadrează în sfera de aplicare a art. 23 şi 24 din Legea nr. 94/1992.

Singura entitate ce putea fi verificată de Curtea de Conturi cu privire la activitatea de economisire-creditare, din perspectiva primei de stat este MDRAP, doar aceasta putând să fie persoana prejudiciată şi creditor al obligaţiei de restituire a primei de stat.

Curtea de Conturi nu poate dispune măsuri cu privire la banca de economisire-creditare, dată fiind calitatea sa de fideiusor.

Banca Naţională a României are atribuţii specifice şi exclusive în sistemul de economisire-creditare, este unica instituţie abilitată să autorizeze funcţionarea băncilor de economisire-creditare, condiţiile pe baza cărora se perfectează contractele, să urmărească implementarea acestora, să ia toate măsurile necesare şi să dispună sancţiuni, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 541/2002 privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, aplicabilă până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 99/2006.

Instanţa de fond, a confirmat în mod nelegal, că măsurile din decizia atacată privesc doar revizuirea procedurilor interne de lucru, nu şi contractele încheiate.

Modificarea procedurilor interne au ca efect modificarea contractelor, deoarece în cuprinsul acestora sunt definiţi termenii care, în accepţiunea pârâtei, trebuie aliniaţi cu prevederile legale.

În acest sens, recurenta-reclamantă invocă jurisprudenţa instanţelor naţionale şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României.

Se mai invocă faptul că recurenta-reclamantă nu poate face obiectul unui control din partea Curţii de Conturi, deoarece nu face parte din categoria persoanelor care administrează şi/sau utilizează fonduri publice.

Prevederile legale, mai exact cele cuprinse la art. 24 din Legea nr. 94/1992 şi art. 3 din Hotărârea nr. 155/2014, dau dreptul Curţii de Conturi să desfăşoare activităţi de control şi la alte persoane care administrează şi/sau utilizează fonduri publice, dar B. nu desfăşoară, în concret, atare activităţi, având în vedere că aceasta calculează cuantumul primei de stat, pentru şi în numele clienţilor, MDRAP verifică corectitudinea datelor furnizate, le corectează şi apoi dispune virarea primei în contul clientului.

Curtea de Conturi nu poate să dispună măsuri în sarcina fideiusorului, ci exclusiv, ia sarcina creditorului, cu atât mai mult măsuri de cuantificare a prejudiciului şi de recuperare a acestuia.

Prejudiciul nu poate exista independent de acţiunea ori inacţiunea contrară legii, a persoanei cu atribuţii în administrarea patrimoniului, or această calitate aparţine MDRAP, care decide asupra modului de întrebuinţare a primei de stat, astfel că măsurile nu puteau fi dispuse decât în sarcina creditorului şi nu fideiusorului.

3.1.2. Motivarea expusă de prima instanţă are caracter contradictoriu - art. 488 alin. (1) pct. 6 teza II C. proc. civ., cu referire la problema ambiguităţii constatărilor pârâtei şi imposibilitatea de implementare a deciziei administrative.

Recurenta-reclamantă a invocat caracterul contradictoriu al constatărilor pârâtei, referitor la "termenul de economisire" şi "calitatea de client eligibil", care conduc la ambiguitatea măsurilor şi la imposibilitatea implementării lor, deoarece, pe de o parte, instanţa de fond interpretează drept corecte primele critici, iar, pe de altă parte, instanţa de fond respinge argumentele referitoare la imposibilitatea de implementare a constatărilor şi măsurilor ambigue dispuse, contrarietatea între cele două argumente fiind evidentă.

3.1.3. Instanţa de fond a înlăturat în mod nejustificat argumentaţia reclamantei referitoare la efectele rolului său de fideiusor, precum şi cea referitoare la prescripţia extinctivă, aplicând în mod greşit cele două instituţii - art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la rolul B. de fideiusor, recurenta-reclamantă arată că pârâta nu a analizat efectele fideiusiunii, iar instanţa de fond a validat refuzul acesteia de a răspunde unui punct al contestaţiei, reţinând că ar fi existat un "răspuns implicit".

Nici instanţa de fond nu s-a aplecat asupra problemei fideiusiunii, reţinând doar că nu are relevanţă beneficiul de discuţiune, iar banca răspunde ca fideiusor, alături de client, astfel că soluţia este nemotivată sub acest aspect.

Aspectele reţinute de prima instanţă reflectă greşita aplicare a instituţiei fideiusiunii, deoarece procesele de recuperare a primelor trebuie iniţiate de către MDRAP împotriva clienţilor, iar B. răspunde numai cu titlu de fideiusor.

Referitor la efectele prescripţiei extinctive, prima instanţă nu le-a analizat, soluţia nu este motivată iar aspectele expuse în mod superficial în considerente, relevă greşita aplicare a prevederilor instituţiei.

Se apreciază că obligaţia de restituire a primei de stat revine clienţilor, iar MDRAP nu a făcut niciun demers în acest sens, prin urmare termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani s-a împlinit deja, efect ce se răsfrânge şi asupra dobânzilor.

3.1.4. Instanţa de fond a menţinut nelegal Constatarea nr. 5 şi măsurile aferente acesteia - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de fond a apreciat, preluând susţinerile pârâtei, că B. a furnizat date inexacte, prin aceea că în mod eronat, cu încălcarea prevederilor legale ar fi inclus în baza de calcul şi comisionul de deschidere.

Prima de stat a fost calculată în conformitate cu prevederile legale care precizează metodologia calculării, respectiv ce elemente pot/nu pot fi luate în considerare şi a prezentat către MDRAP datele corecte.

Legalitatea şi corectitudinea mecanismului de calcul al comisionului de deschidere au fost confirmate de emitentul Normelor Metodologice, MDRAP, în sensul că baza de calcul trebuie să includă toate "depunerile" clientului, iar diminuarea acesteia cu valoarea comisionului de deschidere este lipsită de temei legal.

Instanţa de fond a dat dovadă de inconsecvenţă în interpretarea clarităţii prevederilor legale, deoarece atunci când face interpretarea art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 din perspectiva justificării cheltuirii sumelor economisite în scop locativ, ajunge la concluzia lipsei de claritate a normei, însă nu aplică acelaşi raţionament când analizează situaţia comisionului de deschidere.

Instanţa de fond a nesocotit şi aspectele referitoare la calitatea băncii de fideiusor şi la nelegalitatea dispunerii măsuri de recuperare în sarcina fideiusorului, pentru aceleaşi argumente de la pct. 3.1.3.

3.2. Recursul declarat de pârâtă, pentru motivele de nelegalitate prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

3.2.1. Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A. Cu privire la măsurile de la pct. II 1-4 din Decizia nr. 18/2015

Recurenta-pârâtă invocă interpretarea greşită a disp. art. 290 lit. c) şi art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006, arătând că, pentru a beneficia, în mod constant, de prima de stat fără a fi necesară justificarea utilizării în scop lucrativ a sumei economisite, clientul trebuie să aibă un contract de economisire-creditare pe o perioadă minimă de 5 ani şi, înainte de expirarea perioadei stabilite de economisire, să nu se fi efectuat restituiri totale sau parţiale din sumele economisite.

Legiuitorul a considerat că virarea sumelor din bugetul de stat, în conturile titularilor contractelor, prin intermediul băncii, se poate face fără a fi necesară justificarea utilizării acestora în anul în care a fost efectuată cheltuiala din bugetul de stat.

Raţiunea sintagmei "fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite", decurge din faptul că pentru simpla creditare a contului clientului cu prima de stat, nu este necesară justificarea utilizării acesteia, ci abia la momentul expirării termenului de economisire.

Instanţa de fond a reţinut, în mod eronat că între alin. (1) şi alin. (2) al art. 315 există un raport de la regulă la excepţie, deoarece legiuitorul nu face o distincţie potrivit căreia alin. (1) să se refere la contractele în cazul cărora nu s-au efectuat restituiri totale sau parţiale, iar alin. (2) să se refere la contractele în cazul cărora să se fi efectuat restituiri totale sau parţiale din sumele economisite, înainte de expirarea termenului de economisire stabilit.

Sintagma "pentru a beneficia în mod constant de prima de stat" reprezintă scopul definiri alin. (1) şi plasează momentele aplicării prevederilor alineatului doar în cadrul perioadei de economisire.

Termenul "constant", înlocuit la art. 3 din Ordinul comun nr. 509/2009 cu termenul "anual" defineşte componenta de repetitivitate a acordării primei de stat, care este anuală şi de care nu poate beneficia decât în perioada în care clientul băncii pentru locuinţe economiseşte.

Utilizarea termenului "constant" în textul alin. (1) îşi găseşte justificarea în contextul şi logica prevederilor art. 311-314 din O.U.G. nr. 99/2006 şi care trimit la caracterul repetitiv al dreptului de a beneficia de prima de stat, în sensul că acest drept se poate cere anual, în funcţie de cuantumul economiilor realizate în anul respectiv.

În cadrul perioadei de economisire, clientul nu trebuie să facă dovada utilizării în scop locativ a sumei economisite, iar înainte de expirarea termenului de economisire stabilit prin contract, nu trebuie să se fi efectuat restituiri totale/parţiale din sumele economisite.

În textul alin. (1) se face referire doar la suma economisită, fără a se face menţiune la suma contractată, ceea ce reprezintă un argument că alin. (1) se referă doar la perioada în care clientul realizează economii şi nu s-a ajuns la data/momentul repartizării.

Scopul alin. (1) nu este acela de a se referi la contractele în cazul în care nu s-au efectuat restituiri din sumele economiste înainte de expirarea termenului de economisire stabilit, ci de a arăta care sunt condiţiile în care în perioada de economisire, clientul poate beneficia în mod constant de prima de stat, fără să justifice utilizarea sumei economisite în scop locativ.

În privinţa alin. (2), acesta se referă la situaţia în care nu se mai aplică prevederile alin. (1), respectiv contractul de economisire-creditare nu se mai află în perioada în care clientul economiseşte, poate beneficia în mod constant de primă, fără să justifice utilizarea în scop locativ.

Alin. (2) vizează situaţiile în care, pentru a se încasa prima, clientul trebuie să justifice utilizarea sumei economisite în scop locativ, după repartizare, existând totodată şi două situaţii de excepţie.

Astfel, în momentul în care contractul a ajuns la repartizare, clientul a economisit suma convenită în perioada minimă de economisire, acesta poate să acceseze un credit ori să solicite restituirea sumei economisite şi utilizarea pentru activităţi în domeniul locativ.

Din acest motiv, susţine recurenta-pârâtă, este evocată motivarea primei instanţe, potrivit căreia alin. (2) se referă la contractele în cazul cărora s-au efectuat restituiri totale sau parţiale din sumele economisite, înainte de expirarea termenului de economisire stabilit.

Cu privire la argumentele utilizate de prima instanţă relativ la interpretarea teleologică, recurenta-pârâtă susţine că sintagma "fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite" nu aduce elemente noi faţă de forma iniţială a actului normativ, ci doar punctează în textul de lege situaţia de excepţie faţă de dispoziţiile Legii nr. 541/2002.

Utilizarea argumentului reprezentat de intenţia de modificare a legii, este eronată deoarece o iniţiativă legislativă nu poate ţine loc de text de lege în vigoare.

Utilizarea argumentului dedus din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Ordinul nr. 509/2009 este eronată, deoarece este vorba despre situaţii distincte.

Cu privire la interpretarea ce a pornit de la filozofia instituţiei contractului de economisire-creditare, recurenta-pârâtă susţine că prima instanţă a reţinut concluziile părţilor, dar nu a motivat în mod concret care ar fi considerentele care ar determina anularea măsurii.

Recurenta-pârâtă consideră că sunt relevante dispoziţiile art. 288 şi 299 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006, rezultând din verificările făcute, că există o discrepanţă între teoria invocată de bancă şi felul în care a pus în practică acest sistem.

Recurenta-pârâtă susţine analizarea şi anularea greşită a constatărilor privitoare la clienţii minori şi persoane de peste 65 ani, în privinţa acordării primei de stat (pct. III.4 şi III.5 din sentinţă).

Aceste persoane nu erau eligibile, iar interpretarea disp. art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006, potrivit căreia prima de stat ar putea fi acordată fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite, este greşită.

Instanţa de fond ar fi trebuit să se raporteze numai la actele normative în vigoare, legislaţia este clară, iar interpretarea să se facă în conformitate cu textele incidente şi nu după cum ar rezulta din expunerea de motive a unui proiect de lege de modificare a O.U.G. nr. 99/2006.

B. Cu privire la măsurile de la pct. II.6 din Decizia nr. 18/2015

Recurenta-pârâtă susţine că pentru marea majoritate a contractelor de economisire-creditare, reclamanta s-a rezumat să solicite prezentarea de către clienţi doar a facturilor referitoare la procurarea legală a materialelor şi/sau a efectuării lucrărilor, or în Anexa la Ordinul nr. 509/2009 se regăseşte Lista documentelor necesare pentru certificarea utilizării sumelor acumulate numai pentru activităţi în domeniul locativ.

Simpla prezentare a unor documente justificative, fără a urmări punerea în operă a materialelor, urmărindu-se numai încadrarea valorică a acestora în suma ce trebuia plătită de către bancă, nu conduce la concluzia că sumele au fost utilizate pentru activităţi în domeniu locativ, fiind astfel încălcate prevederile art. 11 din Legea nr. 50/1991 şi art. 290 lit. a) pct. 8 din O.U.G. nr. 99/2006.

C. Cu privire la măsura de la pct. II.7 din Decizia nr. 18/2015

Recurenta-pârâtă susţine că prima instanţă a anulat, în mod greşit, măsura de la pct. II.7, acordând relevanţă expunerii de motive a unui proiect de act normativ şi că prevederile art. 5 alin. (2) şi (6) din Normele metodologice nu conţin prevederi privind retragerea dobânzilor bonificate clienţilor sau o obligaţie de bonificare a statului cu o dobândă similară/diferită de cea bonificată clienţilor.

Or, măsura este în concordanţă cu disp. art. 9 alin. (2) din Norme, conform cărora, banca are obligaţia de a returna primele de stat virate în mod nejustificat, precum şi penalităţile aferente, calculate la nivelul celor datorate pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor bugetare.

D. Cu privire la măsurile I.1 şi I.2 din Decizia nr. 18/2015

Faţă de criticile referitoare la anularea măsurilor de la pct. II.1-4, II.6, II.7, recurenta-pârâtă consideră că şi măsurile de la pct. I.1 şi I.2 au fost anulate nelegal de prima instanţă menţinându-se criticile deja expuse.

E. În ceea ce priveşte încheierea nr. 3/29.06.2016 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor.

Recurenta-pârâtă arată că îşi menţine criticile deja expuse, actul fiind motivat în fapt şi în drept.

F. Referitor la încălcarea principiului securităţii juridice

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că sunt fondate criticile reclamantei, raportat la caracterul incert al normei juridice care a fost interpretată de către pârâtă în defavoarea reclamantei, însă judecătorul fondului şi-a prezentat argumentele întemeiate pe expunerea de motive a unui proiect de lege.

În realitate, prima instanţă a încălcat principiul legalităţii, astfel cum este definit de Legea nr. 94/1992, care guvernează activitatea Curţii de Conturi.

3.2.2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se susţine că prima instanţă a dat eficienţă juridică unor aspecte care nu au legătură cu deficienţele constatate, respectiv expunerea de motive a unui proiect de lege de modificare a O.U.G. nr. 99/2006.

În privinţa prevederilor art. 11 din Legea nr. 50/1991, instanţa de fond nu a motivat hotărârea prin raportare la prevederile art. 1 şi 3, art. 11 alin. (3) din Legea nr. 50/1991.

Cu privire la măsura de la pct. II.7, prima instanţă nu a prezentat argumentele pentru care a respins apărările pârâtei, ci doar şi-a însuşit argumentele reclamantei.

Instanţa de fond a reţinut, în mod contradictoriu, că art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 a fost interpretat corect de reclamantă, dar şi că textul este susceptibil şi de interpretarea avută în vedere de instituţia pârâtă.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor formulate

Analiza motivelor de casare.

1. Cu privire la recursul declarat de reclamanta A. S.A. (B.)

1.1. Asupra criticilor ce vizează reţinerea greşită a competenţei Curţii de Conturi pentru desfăşurarea activităţii de control

Potrivit disp. art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, prin "control" se înţelege activitatea prin care se verifică şi se urmăreşte modul de respectare a legii privind constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice.

Art. 24 pct. c) din Legea nr. 94/1992, permite Curţii de Conturi să desfăşoare activităţi de control şi la alte entităţi care administrează şi/sau utilizează fonduri publice, în sensul legii, verificările urmând a se efectua numai în legătură cu legalitatea administrării şi/sau utilizării acestor fonduri.

Argumentele recurentei-reclamante aduse în favoarea susţinerii nelegalităţii sentinţei primei instanţe, cu privire la acest aspect sunt reprezentate de faptul că activitatea de verificare/dispunere de măsuri este atributul exclusiv al D.; reclamanta nu poate face obiectul unui control, deoarece nu face parte din categoria persoanelor care administrează şi/sau utilizează fonduri publice; Curtea de Conturi nu poate dispune măsuri în sarcina fideiusorului, ci exclusiv în sarcina creditorului MDRAP.

Criticile sunt formulate din perspectiva disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă fiind nemulţumită de faptul că instanţa de fond nu a arătat motivele pentru care au fost înlăturate cererile sale.

Din conţinutul dispoziţiilor Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi reiese faptul că această instituţie autonomă are atribuţia de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, având competenţa să îşi desfăşoare activităţile specifice asupra categoriilor de entităţi publice enumerate de art. 23 lit. a)-e) din lege, dar şi asupra altor entităţi, cuprinse la art. 24 lit. a)-c) din acelaşi act normativ.

La rândul său, Banca Naţională a României are atribuţii de autorizare şi de luare a măsurilor necesare în sistemul de economisire -creditare, conform Legii nr. 541/2002, însă nicăieri în cuprinsul acestei legi nu este inserată competenţa exclusivă a BNR cu privire la controlul modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului, dacă acest control priveşte o bancă ce activează în domeniul economisirii-creditării şi utilizează atare fonduri.

Existenţa Legii nr. 541/2002 nu exclude competenţa specifică a Curţii de Conturi cuprinsă în dispoziţiile Legii nr. 94/1992.

În plus, Curtea de Conturi are competenţa să îşi desfăşoare activitatea specifică şi asupra D., cu atât mai mult, aceasta are competenţa stabilită de lege de a efectua activitatea de verificare asupra unei bănci ce acţionează în sistemul economisire-creditare şi face parte din categoria celor enunţate de disp. art. 24 lit. c) din Legea nr. 94/1992.

Chestiunea antamată de recurenta-reclamantă nu poate fi realizată prin modul de interpretare şi aplicare a textului legal, ci reprezintă o problemă de constituţionalitate a prevederilor legale în discuţie, fiind deja sesizată Curtea Constituţională sub acest aspect.

Cu privire la competenţa Curţii de Conturi, din perspectiva expusă mai sus, prima instanţă a realizat o analiză exhaustivă, răspunzând la toate motivele invocate de părţi, a analizat rolul şi atribuţiile D. şi a departajat atribuţiile celor două instituţii, recurenta-reclamantă fiind în realitate, nemulţumită de concluzia la care a ajuns judecătorul fondului.

Cea de-a doua chestiune referitoare la calificarea recurentei-reclamante ca făcând parte din categoria persoanelor care administrează şi/sau utilizează fonduri publice a fost, de asemenea, amplu analizată şi motivată de judecătorul fondului.

Faptul că recurenta-reclamantă încheie cu MDRAP convenţii privind virarea primei de stat şi are ca atribuţii calcularea cuantumului primei, administrarea primei conturile clienţilor, având dreptul să blocheze/deblocheze prima, să efectueze analiza eligibilităţii clientului, să verifice documentele justificative şi să utilizeze prima de stat, în plasamente sau acordarea de credite, înseamnă că B. este una dintre instituţiile, alături de MDRAP, ce are atribuţii cu privire la administrare şi/sau utilizarea de fonduri publice.

În privinţa ultimei chestiuni legate de competenţa Curţii de Conturi, respectiv că această instituţie nu poate dispune măsuri în sarcina fideiusorului, ci exclusiv în sarcina creditorului, prima instanţă a analizat toate susţinerile părţilor, motivarea sentinţei întrunind criteriile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine însă că prima instanţă nu a analizat aspectul ce priveşte calitatea sa de fideiusor.

Înalta Curte constată că instanţa de fond şi-a exprimat opinia în sensul că, potrivit disp. art. 9 alin. (4) din Ordinul nr. 509/2009, banca răspunde ca fideiusor, alături de clientul care primeşte o primă de stat necuvenită şi are obligaţia să returneze către MDRAP primele de stat virate în mod nejustificat plus penalităţile aferente, dar şi că, în speţă, nu are relevanţă beneficiul de discuţiune, acesta putând să fie invocat în cadrul unui alt proces, în care părţile au şi calităţile corespunzătoare de creditor, debitor, fideiusor.

În realitate, recurenta-reclamantă este nemulţumită de soluţia dată de prima instanţă cu privire la chestiunea sus-menţionată, iar critica este reluată la pct. 3.1.3. şi este întemeiată, de această dată, pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizată ulterior.

1.2. Cu privire la caracterul contradictoriu al motivării sentinţei recurate relativ la problematica ambiguităţii constatărilor Curţii de Conturi şi imposibilităţii de implementare a deciziei administrative

Recurenta-reclamantă susţine înlăturarea consecinţelor expuse în cuprinsul Secţiunii IX a sentinţei, deoarece sunt contrare aspectelor reţinute în Secţiunile II.1 şi III.4 ale aceleiaşi sentinţe.

Înalta Curte constată că aspectele reţinute de prima instanţă în Secţiunea II.1 reprezintă punctul de vedere exprimat de pârâtă prin întâmpinare şi nu considerentele proprii ale sentinţei pronunţate.

În Secţiunea III.4 din sentinţă instanţa de fond a reţinut într-adevăr că, în ceea ce priveşte noţiunea de "client eligibil", legea nu este suficient de clară, în sensul invocat de pârâtă.

În Secţiunea IX, prima instanţă a analizat motivele de anulare a actelor administrative atacate din perspectiva caracterului lacunar, echivoc, al constatărilor şi măsurilor dispuse prin aceste acte şi nu din perspectiva unei neclarităţi legislative, astfel încât Înalta Curte va considera că motivul de nelegalitate este nefondat.

1.3. Referitor la faptul că instanţa de fond a înlăturat în mod nejustificat argumentaţia reclamantei în legătură cu efectele rolului băncii de fideiusor, precum şi cele ale prescripţiei extinctive

În cadrul acestei critici, recurenta-reclamantă reiterează argumentele prin care a susţinut nemotivarea aspectelor privind efectele rolului băncii de fideiusor deja analizate la pct. II.1.1. din prezenta decizie şi, în plus, invocă prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituţia Românei, art. 6 alin. (1) şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte arată că, prima instanţă, în mod corect, a sesizat faptul că, în prezenta cauză, nu are relevanţă apărarea formulată cu privire la efectele rolului băncii de fideiusor şi la beneficiul de discuţiune.

Apărarea poate fi valorificată în raport cu subiecţii contractului de fideiusiune şi nu poate fi valorificată în cauza de faţă ce are ca obiect anularea unui act administrativ şi efectele acestuia, urmând a se aprecia că instanţa de fond a respectat prevederile legale invocate de recurenta-reclamantă.

În ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, în mod corect, prima instanţă a arătat că incidenţa prescripţiei extinctive se analizează de la caz la caz şi nu poate fi dezlegată o atare problemă de plano, deoarece aceasta intervine numai după momentul confirmării legalităţii actului administrativ atacat, în etapa de executare a măsurilor impuse prin actul de control, nefiind incidente motivele de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În prezenta cauză se verifică doar legalitatea actului administrativ şi nu posibilele excepţii ce pot fi invocate în etapa de punere în executare a actului.

În acest sens, se observă şi că prima instanţă a motivat corespunzător susţinerea reclamantei, nefiind întrunite criticile întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

1.4. Cu privire la nemenţinerea drept legală a Constatării nr. 5 şi a măsurilor aferente acesteia

Prin Constatarea nr. 5, s-a reţinut că recurenta-reclamantă a prezentat MDRAP date inexacte pentru primirea de la bugetul de stat a subvenţiilor bugetare reprezentând prima de stat; a calculat cu încălcarea prevederilor legale "prima de stat" pentru sumele plătite de către client în contul unui comision datorat de către bancă reprezentând "comision de deschidere".

Prin măsura corelativă s-a dispus obligarea recurentei-reclamante la stabilirea cu exactitate a întinderii prejudiciului şi recuperarea acestuia, inclusiv a beneficiilor nerealizate.

Problema ce trebuie lămurită este aceea dacă recurenta-reclamantă a inclus corect/eronat în baza de calcul a economiilor anuale realizate de client şi valoarea depunerilor efectuate de acesta în contul comisionului de deschidere.

Potrivit disp. art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006, fiecare persoană fizică, client al unei bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ beneficiază de o primă de stat pentru depunerile anuale efectuate în baza contractului.

Art. 7 din Ordinul nr. 509/2009 arată că dreptul la prima de stat se constituie la finele anului de economisire, sumele ce trebuie luate în considerare la calcularea primei de stat sunt compuse din depunerile efectuate în anul pentru care se acordă prima de stat şi nu intră în calcul sumele acordate drept prime de stat, dobânzile aferente sumelor economisite şi depunerile care depăşesc valoarea totală a controlului de economisire-creditare.

Este adevărat că textele legale sus-menţionate nu exclud expres suma ce constituie plata comisionului de deschidere, dar această împrejurare nu poate fi interpretată în sensul solicitat de recurenta-reclamantă, deoarece această sumă de bani nu face parte din categoria depunerilor anuale ce se acumulează în contul clientului, drept sume economisite.

Dimpotrivă, comisionul reprezintă o plată făcută pentru serviciile băncii şi nu o sumă economisită, neavând relevanţă faptul că MDRAP avea posibilitatea şi obligaţia să verifice corectitudinea modului în care prima de stat a fost calculată.

De altfel, prin Constatarea nr. 5 s-a observat că recurenta-reclamantă a prezentat către MDRAP date inexacte, iar pentru fapta sa proprie, banca nu poate fi exonerată pe motivul că MDRAP avea obligaţia să verifice modul de calcul al primei de stat.

În speţă, norma legală este clară, iar prima instanţă nu avea niciun motiv să aplice acelaşi raţionament pe care l-a făcut referitor la alte dispoziţii din O.U.G. nr. 99/2006.

În ceea ce priveşte nemotivarea aspectelor esenţiale, precum calitatea de fideiusor al B. şi faptul că pârâta nu poate dispune măsuri de recuperare a prejudiciului în sarcina fideiusorului, se va constata că acestea au fost deja antamate anterior, prin răspunsul la criticile de la pct. 1.1.

În plus, măsurile dispuse în sarcina recurentei-reclamante au în vedere obligaţia acesteia să stabilească întinderea prejudiciului, iar acţiunile de recuperare a acestuia este evident că se vor realiza conform prevederilor legale.

2. Referitor la recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României

2.1. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A. Legalitatea măsurilor de la pct. II.1-4 din Decizia nr. 18/2015 a Curţii de Conturi - Departamentul II

Prin Constatarea nr. 1 s-a reţinut că reclamanta a permis clienţilor săi să utilizeze subvenţii primite de la bugetul de stat în alt scop decât cel pentru care au fost acordate, iar prin acordarea primei de stat s-a stimulat componenta de economisire, iar componenta de creditare a dezvoltării domeniului locativ a înregistrat valori mici, departe de scopul iniţial al legii.

Constatarea nr. 2 a arătat că pentru contractele de economisire-creditare incluse (radiate sau repartizate) după termenul de economisire prevăzut în Anexa la Condiţiile generale ale contractelor de economisire-creditare, cu încălcarea prevederilor legale, reclamanta a pus la dispoziţia clienţilor săi prima de stat fără a solicita documente justificative cu privire la modul de utilizare a sumelor economisite în scop locativ.

Prin Constatarea nr. 3 s-a reţinut că pentru unele dintre contractele de economisire-creditare incluse, urmare a solicitării unilaterale a clientului de reziliere, înainte de termenul de economisire, prevăzut în Anexa la Condiţiile generale ale contractelor de economisire-creditare, cu încălcarea prevederilor legale, reclamanta a pus la dispoziţia clienţilor săi prima de stat, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat.

În fine, Constatarea nr. 4 susţine că reclamanta a pus la dispoziţia clienţilor săi prima de stat fără a solicita documente justificative cu privire la modul de utilizare a sumelor economisite în scop locativ.

Măsurile de la pct. II.1-4 din Decizia nr. 18/2015 au prevăzut ca entitatea controlată să stabilească întinderea prejudiciilor şi să dispună măsuri pentru recuperarea acestora, inclusiv a beneficiilor nerealizate.

Instanţa de fond a arătat că viziunea diferită a părţilor din dosar este datorată modului de interpretare a disp. art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006.

Art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 are următorul cuprins:

"(1) Pentru a beneficia în mod constant de prima de stat, contractele de economisire-creditare trebuie să aibă o durată minimă de 5 ani, fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite, şi este obligatoriu ca înainte de expirarea termenului de economisire stabilit să nu se fi efectuat restituiri totale sau parţiale din sumele economisite. (2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) următoarele situaţii:

a) suma economisită şi/sau suma contractată este pusă la dispoziţie după repartizare, iar cel care a economisit utilizează suma primită pentru activităţi în domeniul locativ;

b) în cazul cesiunii contractului de economisire-creditare, iar după repartizare, suma economisită sau suma contractată se utilizează pentru activităţi în domeniul locativ de către cesionar;

c) cel care a economisit pentru activităţi în domeniul locativ sau soţul/soţia acestuia a decedat ori a intrat în incapacitate totală de muncă după încheierea contractului de economisire-creditare;

d) cel care a economisit pentru activităţi în domeniul locativ a devenit şomer şi perioada de şomaj este de cel puţin 9 luni fără întrerupere şi durează încă în momentul la care se solicită restituirea sumei".

Şi dispoziţiile art. 3 din Ordinul nr. 509/2471 din 10.07.2009 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Cap. V, titlul II partea a II-a din O.U.G. nr. 99/2006 sunt în acelaşi sens.

Alineatul 1 arată că clientul băncii de economisire şi creditare în domeniul locativ va beneficia de prima de stat, cu condiţia să fi încheiat un contract de economisire-creditare pentru o durată de minimum 5(cinci) ani fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite, precum şi să nu se fi efectuat de către banca de economisire şi creditare în domeniul locativ, la solicitarea clientului, restituiri totale sau parţiale din sumele economisite, înainte de expirarea termenului de economisire.

Alineatul 2 arată că, prin derogare de la prevederile alin. (1), beneficiază de prima de stat, clienţii cărora li se restituie sumele economisite înainte de expirarea termenului de economisire stabilit prin contractul de economisire-creditare, dacă se află în una dintre situaţiile art. 315 alin. (2) lit. a)-d) din O.U.G. nr. 99/2006.

Înalta Curte constată că, alin. (1) al art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 stabileşte care sunt condiţiile pentru a se beneficia în mod constant/anual de prima de stat, respectiv contractul să aibă o durată de minimum 5 ani şi, înainte de expirarea termenului de economisire stabilit, să nu se fi efectuat restituiri totale sau parţiale din sumele economisite.

Altfel spus, în toată perioada, termenul de economisire şi până la repartizare, clientul beneficiază de prima de stat anuală, dacă nu a solicitat/obţinut restituiri totale sau parţiale din sumele economisite.

În cadrul termenului de economisire, clientul nu trebuie să facă dovada utilizării sumei economisite în scop locativ, pentru a beneficia de prima anuală de stat.

Alineatul 1 plasează acţiunea în interiorul perioadei de economisire, până la expirarea acesteia şi ajungerea la momentul repartizării, astfel că, în această perioadă clientul nu trebuie să ceară returnarea sumei economiste, total sau parţial, dar nici prima de stat.

Prima de stat este depusă în contul clientului, căruia în toată perioada de economisire, nu i se cere dovada utilizării în scop locativ a sumei economisite.

Alin. (1) al art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 vorbeşte de suma economisită, şi nu de suma contractată, de unde rezultă că este vorba despre perioada de economisire, când încă nu s-a ajuns la momentul repartizării.

Excepţia stipulată de art. 315 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 se referă, în realitate, la patru situaţii distincte, ce trebuie analizate în concret.

Cea de la lit. a) arată că prima de stat se acordă atunci când suma economisită şi/sau suma contractată este pusă la dispoziţie după repartizare, caz în care clientul este obligat să facă dovada că utilizează suma în scop locativ.

Excepţia de la alin. (2) se referă la faptul că acţiunea este plasată înainte de expirarea termenului de economisire, dar clientul solicită restituirea sumei.

Aceeaşi raţiune se aplică şi în privinţa situaţiei de la lit. b).

În schimb, excepţiile de la lit. c) şi d) stabilesc situaţia în care clientul beneficiază de prima de stat anuală, atunci când intervin anumite evenimente neprevăzute (deces, şomaj), chiar dacă nu se justifică folosirea numai în scop locativ.

Literele a)-d) ale alin. (2) arată foarte clar că este vorba despre punerea la dispoziţie a sumei după repartizare, lit. a) şi b), încheierea contractului de economisire-creditare, lit. c) sau se solicită restituirea sumei lit. d).

Alineatul 2 lit. a) nu face distincţie în funcţie de ipoteza accesării creditului sau restituirii sumei, dimpotrivă, indiferent de ceea ce solicită clientul, la momentul repartizării, are obligaţia să justifice utilizarea sumei în scop locativ.

Ceea ce pretinde instanţa de fond, respectiv că la momentul repartizării, dacă nu s-au efectuat restituiri totale sau parţiale ale sumei economisite, clientul nu trebuie să justifice utilizarea acesteia în scop locativ este contrară prevederilor legale analizate şi "scopului" pentru care se încheie contractele de economisire-creditare.

Dispoziţiile art. 288 din O.U.G. nr. 99/2006 arată faptul că obiectul principal de activitate constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ.

De asemenea, definiţia contractului de economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ, dată de disp. art. 290 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 99/2006 conduce la concluzia că scopul acestui contract este acordarea unui credit cu dobândă fixă destinat unor activităţi în domeniul locativ.

În plus, şi modificarea suferită de disp. art. 315, prin Legea nr. 164/2018 este în acelaşi sens, respectiv pentru a beneficia în mod efectiv de prima de stat, înainte de expirarea duratei minime de 5 ani, soldul sumei economisite să nu fi fost afectat de restituiri totale sau parţiale din sumele economisite, iar pentru a beneficia de prima de stat, după expirarea termenului de 5 ani şi dacă s-a îndeplinit condiţia nerestituirii, clienţii au obligaţia să facă dovada utilizării sumei în scop locativ, în termen de 6 luni de la încasarea soldului economisit, sub condiţiile impuse de norma juridică.

Cu privire la interpretarea gramaticală susţinută de prima instanţă, Înalta Curte va constata că nu este corectă concluzia la care a ajuns instanţa de fond, respectiv, "în situaţia contractului o durată de minimum 5 ani, nu este necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite".

Locuţiunea "fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite" nu reprezintă o caracteristică a condiţiei ca durata contractului să fie de minimum 5 ani.

Textul nu sugerează că în situaţia contractului cu o durată de minimum 5 ani, nu este necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite, fără îndeplinirea şi a condiţiei ca înainte de expirarea termenului de economisire stabilit să nu se fi efectuat restituiri totale sau parţiale din sumele economisite.

Legiuitorul a dorit să indice care sunt condiţiile pentru a se putea beneficia în mod constant de prima de stat şi a realizat o enumerare a acestora, intercalând "fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite", între cele două condiţii, asigurându-se că acestea sunt interpretate în mod cumulativ.

În ceea ce priveşte interpretarea teleologică realizată de prima instanţă, s-au avut în vedere diferenţele dintre forma art. 315 alin. (1), la momentul iniţial al adoptării O.U.G. nr. 99/2006 şi forma ulterioară, după aprobare, prin Legea nr. 227/2007.

Prin metoda teleologică se urmăreşte a se stabili sensul actului interpretat după scopul urmărit de emitent, identificarea ratio legis.

Scopul încheierii contractelor în regimul O.U.G. nr. 99/2006 este acela al economisirii şi creditării în domeniul locativ, iar clientul beneficiază de o primă de stat pentru depunerile efectuate.

Art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 are drept scop, la rândul său, stabilirea condiţiilor în care beneficiarul are dreptul la prima de stat în mod constant.

În varianta iniţială a O.U.G. nr. 99/2006, care este identică cu cea din Legea nr. 541/2002 privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, se vorbeşte de aceeaşi perioadă anterioară împlinirii termenului de economisire stabilit şi de cele două condiţii pentru a se putea beneficia în mod constant de prima de stat.

Rezultă astfel că, ceea ce s-a adăugat prin Legea nr. 227/2007 reprezintă o precizare adusă de acest act normativ, care arată expres că doar în cazul alin. (1) şi dacă sunt îndeplinite condiţiile, nu este necesară justificarea utilizării sumei în scop locativ.

Cu privire la interpretarea teleologică realizată în raport de expunerea de motive la un proiect de modificare a O.U.G. nr. 99/2006, aceasta nu poate fi primită deoarece este nevoie de existenţa unui act normativ adoptat şi nu de o iniţiativă legislativă neaprobată, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în situaţia interpretării pornind de la filosofia instituţiei contractului de economisire-creditare, ce s-a întemeiat pe aceeaşi expunere de motive.

Referitor la interpretarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Ordinul nr. 509/2009, Înalta Curte reţine că aceasta este eronată, deoarece disp. art. 3 reiau conţinutul prevederilor art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006, iar disp. art. 4 precizează expres că în situaţia art. 3 alin. (2) lit. a)-d) «text identic cu disp. art. 315 alin. (2) lit. a)-d) din O.U.G. nr. 99/2006» beneficiarul este ţinut să facă dovada utilizării sumei economisite şi/sau a sumei contractate numai pentru activităţi în scop locativ.

Aceleaşi dispoziţii cuprinse la art. 4 alin. (1) din ordin, cer ca în cazul art. 3 alin. (2) lit. a), când se solicită restituirea soldului economisit înaintea expirării termenului de economisire, beneficiarul trebuie să facă dovada utilizării sumei economisite şi/sau contractele puse la dispoziţie, după repartizare, imediat şi nemijlocit, numai pentru activităţi în domeniul locativ.

Art. 5 alin. (1) din ordin cuprinde o altă ipoteză, respectiv atunci când se consemnează şi/sau efectuează una dintre operaţiunile arătate expres: plata soldului economisit, gajarea drepturilor rezultând din contractul de economisire-creditare etc., când justificarea utilizării sumei economisite se face în termen de 2 ani de la data plăţii soldului economisit, acţiunea plasându-se după împlinirea termenului de economisire.

În concluzie, Înalta Curte reţine faptul că legea aplicabilă speţei este clară, interpretarea reclamantei şi primei instanţe s-a realizat în mod eronat, cu încălcarea metodelor de interpretare utilizate.

Astfel, disp. art. 315 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 sunt clare, deoarece stipulează condiţii pentru perioada "înainte de expirarea termenului de economisire", contrar a ceea ce afirmă reclamanta şi prima instanţă, în sensul că alin. (1) nu face nicio referire la perioada de economisire.

Excepţiile prevăzute de alin. (2) sunt de două categorii, cele de la lit. a) şi b) au în cuprinsul lor solicitarea ca suma economisită/contractată să fie utilizată în scop locativ, indiferent în ce perioadă a contractului se găseşte clientul, înainte de împlinirea termenului de economisire sau ulterior împlinirii acestui termen.

Excepţiile de la pct. c)-d) nu conţin precizarea ca sumele să fie utilizate în scop locativ, astfel că interpretarea se realizează în concordanţă cu fiecare nouă situaţie înscrisă la alin. (2) lit. a)-d) şi nu global, astfel cum au făcut reclamanta şi prima instanţă.

Cu privire la interpretarea eronată a prevederilor legale ce conţin stabilirea noţiunii de client eligibil beneficiar al primei de stat, fiind în discuţie minorii şi persoanele peste 65 ani, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, anulând această constatare şi măsură dispuse de Curtea de Conturi a reţinut, drept argumente relevante, Expunerea de motive a proiectului de modificare a O.U.G. nr. 99/2006 şi faptul că legea nu era clară la momentul încheierii contractelor şi la momentul rezilierii/repartizării acestora.

Argumentele aduse de prima instanţă sunt contrazise de însuşi conţinutul contractelor de economisire-creditare încheiate, unde s-a prevăzut foarte clar că:

"Declaraţie privind creditul pentru domeniul locativ: declar că mi s-a adus la cunoştinţă şi sunt de acord că nu sunt beneficiari eligibili pentru un credit pentru domeniul locativ persoanele fizice care au vârsta sub 18 ani sau peste 65 ani la data cererii de credit şi nici cele care depăşesc 2 ani la sfârşitul perioadei de creditare (scadenţă finală a creditului)".

Reclamanta a încălcat dispoziţiile cuprinse în contractele de creditare-economisire, redactate chiar de către aceasta, astfel că nu poate invoca neclaritatea legii, iar prima instanţă nu putea să valideze această opinie.

De asemenea, cum deja s-a afirmat mai sus, expunerea de motive a unui proiect de lege neaprobat nu poate constitui un argument valid pentru constatarea nelegalităţii măsurii dispuse de Curtea de Conturi.

B. Legalitatea măsurii dispuse la pct. II.6 din Decizia nr. 18/2015 a Curţii de Conturi - Departamentul II

Prin această măsură s-a dispus ca reclamanta să identifice toţi clienţii care nu au prezentat toate înscrisurile prevăzute de Ordinul nr. 509/2009 şi să solicite prezentarea acestora pentru certificarea utilizării sumelor acumulate numai pentru activităţi în domeniul locativ. În situaţia în care aceştia nu prezintă aceste înscrisuri, reclamanta va stabili cu exactitate întinderea prejudiciului, va dispune măsuri pentru recuperarea acestuia, inclusiv a beneficiilor nerealizate.

Curtea de Conturi a reproşat reclamantei că a solicitat doar facturi, bonuri fiscale, etc. pentru promovarea materialelor şi documentelor care să justifice efectuarea lucrărilor, dar nu s-au solicitat documente referitoare la dovedirea proprietăţii sau autorizaţiei de construire.

Din actele dosarului rezultă că beneficiarii au depus documentele cerute de lege, iar pârâta nu a arătat în concret, că într-o anume situaţie este necesară autorizaţia de construire pentru realizarea lucrării.

Din enumerarea unor materiale achiziţionate, respectiv saci de ciment sau blocuri ceramice efectuate, nu se poate deduce că lucrările necesitau eliberarea unei autorizaţii de construire, fiind valid argumentul adus de reclamantă conform căruia dispoziţiile legale nu îi permit verificarea "pe teren", a acestora.

În legătură cu neprezentarea documentelor de proprietate, din cuprinsul disp. art. 290 lit. a) pct. 8 din O.U.G. nr. 99/2006 şi chiriaşii pot angaja lucrări de modernizare a locuinţei, astfel că solicitarea de prezentare a unor astfel de înscrisuri este nelegală.

C. Legalitatea măsurii cuprinse la pct. II.7 din Decizia nr. 18/2015 a Curţii de Conturi - Departamentul II

Prin această măsură, reclamanta a fost obligată să stabilească cu exactitate întinderea prejudiciului şi să dispună măsuri pentru recuperarea acestuia, inclusiv a beneficiilor nerealizate, având în vedere că reclamanta nu a virat la bugetul de stat sumele reprezentând dobânzi bancare cu care au fost bonificate sumele reprezentând prima de stat evidenţiate în conturile clienţilor săi pentru care banca a procedat la restituirea primei de stat la bugetul de stat, urmare a neîndeplinirii de către client a condiţiilor impuse de lege pentru a beneficia de prima de stat în cadrul contractelor de economisire-creditare.

Prima instanţă a considerat că dispoziţiile legale incidente se referă strict la restituirea primei de stat, nu şi la dobânzi bancare, iar lecturarea expunerii de motive a proiectului de modificare a O.U.G. nr. 99/2006 este relevantă în acest sens.

Prima instanţă a indicat prevederile art. 5 alin. (2) şi art. 6 alin. (5) din Normele metodologice, conform cărora, în cazul în care utilizarea sumelor în scop locativ nu este dovedită de clientul băncii, prima de stat nu va fi pusă la dispoziţia acestuia şi se va restitui MDRAP/MDRL, iar dacă contractul este continuat conform alin. (4) şi reziliat ulterior, înainte de expirarea termenului de economisire, banca va restitui ministerului numai cuantumul primei de stat acordat persoanei care a continuat contractul; prima de stat cuvenită titularului anterior nu se restituie.

Textele legale invocate de prima instanţă nu sunt aplicabile în această situaţie, deoarece disp. art. 9 alin. (4) din Normele metodologice probate prin Ordinul nr. 509/2471/2009, obligă banca să returneze primele de stat virate în mod nejustificat, precum şi penalităţile aferente, calculate la nivelul celor datorate pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor bugetare.

Nu există niciun motiv pentru care prima de stat să fie restituită, iar dobânda bancară cu care a fost bonificată prima să nu poată fi restituită, iar argumentul adus ca urmare a lecturării expunerii de motive a proiectului, neaprobat, de modificare a O.U.G. nr. 99/2006 nu poate fi avut în vedere.

În plus, restituirea dobânzii despre care face vorbire prima instanţă constă se referă la clienţi, iar constatarea şi măsura analizate la pct. II.7, are în vedere obligaţia băncii, astfel că se va constata că cele invocate de recurenta-pârâtă sunt fondate.

D. Legalitatea măsurilor cuprinse la pct. I.1 şi I.2 din Decizia nr. 18/2015 a Curţii de Conturi - Departamentul II

Potrivit măsurii de la pct. I.1, reclamanta va proceda la revizuirea procedurilor interne de lucru în ceea ce priveşte derularea contractelor în curs, astfel încât abateri de genul celor constatate de echipa de audit să fie evitate.

Potrivit măsurii de la pct. I.2, reclamanta va solicita clienţilor săi prezentarea de documente justificative în toate situaţiile în care se va solicita punerea la dispoziţia acestora a primei de stat.

Prima instanţă a constatat că revizuirea procedurilor interne de lucru în privinţa aspectelor referitoare la prima de stat nu implică modificarea Condiţiilor generale de afaceri şi a Condiţiilor generale ale contractelor de economisire-creditare, ci doar conformarea procedurilor interne cu dispoziţiile legale aplicabile primei de stat, deci norma poate fi implementată de către reclamantă în mod independent, concluzie la care achiesează şi instanţa de recurs.

Astfel, având în vedere că Înalta Curte a menţinut măsurile de la punctele II.1-4 şi II.7 din Decizia nr. 18/2015, reiese că măsura dispusă la pct. I.1 din aceeaşi decizie va fi menţinută, cu privire la punctele sus-menţionate.

Referitor la măsura de la pct. I.2, instanţa de fond a considerat, de asemenea, că aceasta poate fi implementată independent de către reclamantă, concluziile instanţei de recurs fiind identice şi în această situaţie.

E. În ceea ce priveşte încheierea nr. 3/29.06.2016 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor

Prima instanţă a făcut trimitere la argumentele avute în vedere cu ocazia interpretării dispoziţiilor legale incidente, ajungând la concluzia că s-a realizat o interpretare eronată a legii.

Înalta Curte, în absenţa altor critici aduse sentinţei de fond în ceea ce priveşte considerentele referitoare la încheierea nr. 3/2016 va face trimitere la chestiunile deja dezbătute şi la argumentele deja expuse cu ocazia analizării motivelor de nelegalitate susţinute de către pârâtă.

F. Referitor la încălcarea principiului securităţii juridice

Curtea de Apel Bucureşti a susţinut caracterul fondat al acestei critici, raportat la caracterul incert al normei juridice interpretate de pârâtă.

Înalta Curte, contrar susţinerilor primei instanţe, a concluzionat deja anterior, că norma este precisă, accesibilă şi previzibilă, iar interpretarea eronată a fost realizată de către reclamantă şi judecătorul fondului, astfel că nu este necesar a se dezvolta critica invocată.

2.2. Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit pct. 6, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Prima critică a pârâtei are în vedere reţinerea ca fiind esenţiale unele consideraţii străine de actele întocmite, respectiv Expunerea de motive a unui proiect de lege de modificare a O.U.G. nr. 99/2006.

Înalta Curte constată că pct. 6 solicită, în vederea casării hotărârii, ca aceasta să se întemeieze numai pe motive străine cauzei, condiţia nefiind îndeplinită, întrucât instanţa de fond a invocat expunerea de motive, care este într-adevăr străină cauzei, alături de alte argumente ce au legătură cu pricina.

În privinţa celei de-a doua critici, prin care s-a reţinut că instanţa de fond nu a motivat hotărârea prin raportare la prevederile art. 1, 3, 11 din Legea nr. 50/1991, Înalta Curte reţine că, în realitate, recurenta-pârâtă este nemulţumită de considerente şi nu invocă o nemotivare a sentinţei recurate.

Referitor la considerentele contradictorii, Înalta Curte reţine neîntrunirea condiţiei prevăzută la pct. 6, deoarece argumentaţia a fost dezvoltată de prima instanţă în momentul în care a motivat neclaritatea legii, iar susţinerea unei posibile interpretări diferite a legii în această situaţie nu are drept rezultat cele invocate de recurenta-pârâtă.

Faţă de acestea în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va admite recursul formulat de pârâtă, se va casa în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare:

Se va admite în parte acţiunea reclamantei. Se va dispune anularea parţială a Deciziei nr. 18/2015 şi a încheierii nr. 3/2016, în privinţa abaterii de la pct. 6, măsura aferentă de la pct. II.6, precum şi măsurile dispuse la pct. I.1 şi I.2 ce privesc abaterea de la pct. 6.

Se va respinge în rest acţiunea reclamantei, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.A. (în prezent C. împotriva sentinţei nr. 724 din 3 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 724 din 3 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite în parte acţiunea reclamantei.

Anulează parţial Decizia nr. 18 din 10.12.2015 emisă de Curtea de Conturi a României şi parţial încheierea nr. 3 din 29.06.2016 emisă Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, în privinţa abaterii de la pct. 6, măsura aferentă de la pct. II.6, precum şi măsurile dispuse la pct. I.1 şi I.2 ce privesc abaterile de la pct. 6.

Respinge în rest acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2020.