Validity of government orders incorporating private property into state public domain without proven title of acquisition.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi şi Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", anularea Hotărârilor de Guvern nr. 1438/2002, nr. 60/2005 (în ceea ce priveşte art. 3 şi poziţia 52 din Anexa 3), nr. 265/2005 (în ceea ce priveşte art. III pct. 5 şi poziţia 50 din Anexa nr. 5), nr. 1133/2008, nr. 625/2009 şi nr. 240/08.02.2001 (în ceea ce priveşte pct. 119 din Anexa 2).

Ulterior, la data de 31.05.2017, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie formulată în favoarea pârâtului Guvernul României.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2422 din 24 mai 2018, a respins acţiunea astfel cum a fost completată formulată de reclamanţi, ca nefondată.

Totodată, a admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului Guvernul României, formulată de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

În motivarea căii de atac exercitate reclamanţii au susţinut următoarele:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. reclamanţii susţin că prin considerentele instanţei de fond a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 132A/9.02.2018 a Curţii de Apel Bucureşti (Anexa 1 la prezentul recurs) prin care a fost anulată sentinţa civilă nr. 1216/4.10.2016 pronunţată în dosarul de revendicare nr. x/2011, sentinţă prin care fusese respinsă ca inadmisibilă acţiunea în revendicare şi a sentinţei civile nr. 1330/17.06.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/2012 prin care a fost respinsă definitiv acţiunea formulată de reclamanţii D., E., F., G., ca succesori in drepturi ai notificatorului H., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

Cu toate acestea, instanţa a reţinut în mod eronat, în justificarea lipsei unui interes legitim privat sau a unui drept subiectiv viitor si previzibil, prefigurat (în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004), soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, soluţie dată prin sentinţa nr. 1216/4.10.2016 a Tribunalului Bucureşti.

De asemenea, instanţa a respins acţiunea in contencios reţinând in considerente că "există şi alte persoane care pretins îndreptăţite la restituirea aceluiaşi imobil, care au formulat notificări în baza legii 10/2001". Or, efectele sentinţei mai sus invocate erau de natură să conducă la concluzia opusă, că o astfel de notificare a fost stabilită ca fiind formulată de o persoană neîndreptăţită in baza Legii nr. 10/2001 să pretindă vreun drept asupra imobilului vizat de H.G. în litigiu.

Această hotărâre producea efectele autorităţii lucrului judecat conferite de disp. art. 166 C. proc. civ. (1864) sub imperiul cărora a fost pronunţată acea hotărâre.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se susţine în primul rând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină prin raportare la faptul că nu s-a motivat în niciun mod respingerea apărării subsidiare a reclamanţilor invocate în susţinerea interesului/dreptului legitim vătămat, anume solicitarea de suspendare a soluţionării acţiunii in contencios administrativ până la soluţionarea acţiunii în revendicare ce face obiectul dosarului x/2011

În al doilea rând se pretinde că motivarea este străină de natura pricinii întrucât obiectul acţiunii prezente era anularea actelor administrative litigioase pe argumentul esenţial că nu fuseseră respectate anumite prevederi legale la momentul adoptării lor, între care se verifica şi aspectul esenţial al existenţei unui act/fapt juridic care să justifice modalitatea de dobândire a bunului ce constituia obiectul actelor administrative în litigiu.

Or, instanţa de fond s-a limitat a reţine că "nu se impune analizarea criticilor de nelegalitate invocate în legătură cu hotărârile de guvern contestate" întrucât "majoritatea acestor critici privesc nevalabilitatea titlului statului, chestiune care urmează a fi, analizată şi dezlegată de instanţa de drept comun (civilă), nefiind în competenţa instanţei de contencios administrativ."

Acest argument neagă însăşi raţiunea acţiunii în contencios administrativ din moment ce condiţia esenţială pentru legala emitere a actului administrativ privind un bun imobil pretins aparţinând statului, ar fi fost să aibă la bază un act care să ateste modul de dobândire al proprietăţii, în raport de dispoziţiile legale care reglementează această materie.

Reclamanţii-recurenţi nu au solicitat să se constate "nevalabilitatea titlului statului" care nu ar fi permis atestarea ca bun aparţinând domeniului privat sau public al statului şi atribuirea lui în administrare. Recurenţii au cerut instanţei de contencios sa verifice legalitatea actelor atacate prin raportare la dispoziţiile art. 1, art. 3 alin. (1), art. 4 şi art. 7 din Legea nr. 213/1998, care prevăd modalităţile în care se dobândeşte dreptul de proprietate publică.

În consecinţă, instanţa de fond trebuia să constate că emitentul actelor în litigiu (cum ar fi de exemplu, H.G. nr. 1438/2002 privind înfiinţarea Muzeului Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi) nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998, în ceea ce priveşte modalitatea prin care terenul pretins proprietate privată a intrat în domeniul public al Statului, simpla stabilire a sediului Muzeului Hărţilor şi Cărţii Vechi la adresa imobilului nostru neputând fi asimilată unei cauze de utilitate publică, în accepţiunea legii.

Este, în opinia recurenţilor, străină de natura cauzei şi chiar contradictorie cu restul considerentelor motivarea potrivit căreia nu s-ar fi probat de reclamanţi că "preluarea imobilului de către Statul român ar fi avut caracter abuziv, în sensul disp. art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001" şi reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001."

Pentru exercitarea acţiunii în contencios administrativ nu era necesară o astfel de condiţie, respectiv de a proba că preluarea imobilului s-ar fi făcut abuziv în sensul Legii nr. 10/2001. Dacă se aprecia că trebuie cercetată probatoriu o astfel de situaţie, ea trebuia efectuată în cadrul unei analize de fond a cauzei. Or, tocmai acest aspect instanţa de fond nu a efectuat-o, reţinând generic că nu este cazul a fi verificate motivele de nelegalitate ale actelor atacate.

Se mai învederează că este incident şi motivul de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât instanţa de fond a apreciat în mod nelegal că nu ar fi întrunite în cauză condiţiile prevăzute de disp. art. 2 lit. o) şi p) din Legea nr. 554/2004, în sensul că reclamanţii nu ar fi justificat atât un drept vătămat (dreptul de proprietate ca drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrative), cât şi un interes legitim privat (posibilitatea de a pretinde o anumita conduita din partea statului de a se abţine să emită acte în exces de putere care să afecteze dreptul fundamental mai sus menţionat).

Interesul legitim vătămat - ca o condiţie de analiză pe fond a acţiunii în contencios administrativ - era justificat şi numai prin faptul că pârâtul Guvern a emis în regim de exces de putere acte administrative care să acopere lipsa unui titlu de dobândire al bunului pe care şi l-a apropriat şi îi posedă prin simpla declarare a acestuia ca aparţinând domeniului public al statului, de care să poată dispune prin atribuire lui în administrare.

În acest mod se permite pârâţilor să uzeze, tot în exces de putere publică, de opunerea unor astfel de acte administrative unilateral în procesul de revendicare, prin invocarea lor în apărare pentru justificarea pretinsei proprietăţi asupra bunului imobil litigios.

Dintr-o altă perspectivă, "dreptul subiectiv viitor si previzibil, prefigurat" al reclamanţilor îl constituie posibilitatea valorificării dreptului reclamanţilor în cadrul unei acţiuni în revendicare în baza normei interpretative de excepţie din Decizia RIL 33/2008, drept căruia sa i se opună doar un titlu de proprietate corespunzător modurilor de dobândire ale proprietăţii publice prevăzute de Legea nr. 213/1998 şi nu acte administrative emise în regim de putere publică, declarative, care nu au la baza un mod legal, originar de dobândire al proprietăţii.

Instanţa de fond nu a avut în vedere în aprecierea interesului vătămat al reclamanţilor faptul că prin trecerea imobilului în domeniul public al statului, acesta devine inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, reclamanţii neputându-şi valorifica dreptul de proprietate în contradictoriu cu Statul Român, pe calea acţiunii în revendicare, în condiţii de egalitate a regimului probatoriu al dreptului de proprietate (strict circumscris regimului de drept comun al comparării de titluri) fiind creată astfel o aparenţă de dobândire legală în domeniul public prin emiterea în regim de exces de putere a H.G. în litigiu, deşi ea nu există în realitate.

Instanţa de fond în mod nelegal nu a avut în vedere jurisprudenţa previzibilă a ICCJ atunci când a analizat o acţiune în anularea unei H.G. prin care se atesta domeniul public al judeţului, oraşelor, comunelor din judeţ, raţionamentul fiind similar cu cel aplicabil şi cazului prezent prin care s-a statuat că "Art. 1 şi art. 11 din Legea nr. 29/1990 (n.n. - actual art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8 alin. (1) şi art. 18 din Legea ntr. 554/2004) au instituit un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, care nu se limitează la dimensiunea formală a actului administrative şi nu conţine distincţii între actele administrative cu efecte declarative şi actele cu efecte constitutive de drepturi. În consecinţă, susţinerea recurentului pârât Guvernul României privind calea dreptului comun care trebuie urmată pentru compararea şi cenzurarea titlurilor de proprietate, este lipsită de fundament juridic".

Cu privire la justificarea interesului legitim vătămat de reclamanţi recurenţi se invocă raţionamentul reţinerii incidenţei unui astfel de interes în situaţii similare (în care se contestase o poziţie din anexa 1 la H.G. nr. 904/2002 privind un imobil atestat ca aparţinând domeniului public al judeţului) din jurisprudenţa ICCJ prin care s-a statuat "Contestând această hotărâre, reclamanţii au invocat şi dovedit interesul legitim derivat din faptul că autorul a deţinut în proprietate imobilul în discuţie (...) împrejurarea că în cadru unui proces în revendicare pentru imobilul în discuţie s-a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada pozitivă a dreptului de proprietate, concluzie însuşită şi folosită drept argument în soluţia de respingere a acţiunii promovate de reclamanţi în contencios administrativ, era nerelevantă. Aceasta întrucât ea aparţine unei cauze cu obiect diferit de cel al litigiului de faţă, în care se analizează legalitatea emiterii unei hotărâri de guvern în raport de dispoziţiile Legii nr. 213/1998, care stabilesc imperativ condiţiile în care se poate determina apartenenţa unui bun la domeniul public."

În analiza existentei interesului legitim al reclamanţilor - ca o condiţie a fond a admiterii acţiunii în contencios, instanţa este investită să verifice exclusiv dacă imobilului în discuţie i s-a declarat apartenenţa la domeniul public sau privat al statului prin actele administrative în litigiu cu respectarea condiţiilor cuprinse în Legea nr. 213/1998, respectiv dacă dreptul de proprietate publică al statului fusese dobândit în mod legal prealabil emiterii actelor.

Din acest punct de vedere se consideră că verificarea pe fond a legalităţii actelor administrative în litigiu este impusă de faptul că însuşi statul este obligat să garanteze drepturile cetăţenilor - între care şi dreptul de proprietate şi de succesiune (cum sunt cele ale reclamanţilor), neputând fi conceput ca, prin exces de putere, tocmai el să încalce un drept fundamental prin includerea nelegală în pretinsul domeniu public al statului. Or, prin cuprinderea imobilului în domeniul public prin H.G. în litigiu reclamanţii sunt împiedicaţi să le includă în masa succesorală a autorilor lor, fiind lezaţi astfel şi în dreptul lor la moştenire, garantat şi el constituţional.

Se invocă în acest sens şi decizia Curţii Constituţionale nr. 256/2006 prin care s-a considerat că "posibilitatea recunoscută persoanelor fizice de a introduce acţiune în contencios administrativ pentru apărarea unui interes legitim public, mai ales când se are în vedere un act administrativ normativ, reprezintă o măsură eficientă pentru a înlătura din primul moment posibil eventualele abuzuri ale administraţiei publice, cu atât mai mult cu cât interesul legitim public are în vedere şi interesele legitime ale unei persoane".

Analiza pe fond a actelor litigioase şi greşita soluţionare pe pretinsa lipsa a interesului legitim vătămat era imperios necesară pentru a se putea constata că actele administrative litigioase sunt emise cu exces de putere, în sensul noţiunii din art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 ("exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor si libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege").

Interesul legitim trebuia analizat şi din perspectiva verificării încălcării principiul evitării abuzului de putere în conduita administrativă.

Au fost încălcate dispoziţiile art. 44 din Constituţia României şi cele ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care consacră şi garantează dreptul la protecţia proprietăţii asupra bunului prin aprecierile instanţei de fond.

Prin expunerea situaţiei faptice s-a arătat care sunt actele care justifică dreptul de proprietate al reclamanţilor recurenţi si al autorilor lor. Se reţine eronat că certificatele de calitate de moştenitor cumulate cu actul de proprietate al autorilor şi înscrierea în cartea funciară nu ar face dovada dreptului de proprietate ce se reclamă a fi vătămat prin actele în litigiu.

Recunoaşterea dreptului la restituirea bunului pe calea dreptului comun este consacrat de decizia RIL 33/2007, fiind în situaţia de excepţie de la aplicarea legii speciale (Legea nr. 10/2001) avută în vedere de ICCJ, în care revendicarea bunului nu aduce atingere siguranţei circuitului civil şi nu afectează un alt drept din moment ce bunul uzurpat de stat se afla în posesia acestuia.

Din moment ce imobilul format din teren şi construcţie nu a ieşit din patrimoniul autorilor noştri printr-o modalitate de transmitere a dreptului de proprietate, orice trecere în domeniul public (cum este cazul actelor litigioase) încalcă dreptul la restituire al reclamanţilor şi nu poate genera drepturi în favoarea statului, trecerea lui în domeniul public nefiind validă, aspect care poate face si trebuie sa facă obiectul verificării in cadrul acţiunii in contencios.

Lipsa oricărui titlu de preluare al statului - din perspectiva disp. art. 7 din Legea nr. 213/1998, conferă petenţilor calitatea de proprietar, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Nelegalitatea soluţiei din perspectiva statuărilor asupra lipsei dreptului reclamanţilor care sa justifice acţiune în contencios rezida din faptul că instanţa de fond nu a avut in vedere în mod special efectul înscrierii în cartea funciară a Mun. Bucureşti sub nr. x/1940 (anexa 7) pe numele soţilor I. şi J., în cote egale pentru fiecare soţ. Din procesul-verbal de carte funciară rezultă că imobilul era compus din teren în suprafaţă de 996 mp pe care erau situate două corpuri de casă: un corp subsol, etaj şi mansardă şi un corp compus din parter, garaj şi etaj. înscrierea. dreptului in cartea funciară nu a fost anulată, astfel că produce efecte de opozabilitate, care confirmă existenţa dreptului vătămat prin actele litigioase.

Înscrierea în cartea funciară are efect de opozabilitate erga omnes, în baza dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 7/1996 (republicată), raportat la dispoziţiile art. 58 din aceeaşi lege, care prevăd că înscrierile făcute în cartea funciară înainte de intrarea în vigoare a legii îşi vor produce efectele şi după această dată. Aceleaşi dispoziţii legale au fost menţinute şi în prevederile art. 21 şi art. 38 din Legea nr. 7/1996 republicată 2015.

Dobândirea în mod valabil a dreptului de proprietate privată asupra imobilului în discuţie este o condiţie sine qua non a trecerii imobilului din domeniul privat al Statului în domeniul public al acestuia în temeiul art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998, întrucât imobilul în cauză nu a trecut în mod valabil în proprietatea privată a Statului, nu putea fi reţinut nici că reclamanţii nu dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului, căci el nu avea cum să fie transferat nici în domeniul public, câtă vreme Statul nu avea calitatea de dominus; per a contrario, se încalcă principiul nemo dat quod non habet. Chiar art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevede că:

"Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".

Acestea sunt raţiunile pentru care, în mod nelegal instanţa de fond a refuzat să facă o analiză de fond a cauzei, limitându-se la respingerea acţiunii pe pretinsa lipsa a interesului legitim vătămat sau a unui drept vătămat.

Operaţiunea de atribuire a unor bunuri pretins aparţinând domeniului public al Statului prin simpla emitere a unei hotărâri de Guvern nu face parte din modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate publică reglementate de art. 7 din Legea nr. 213/1998. Pe acest considerent se impunea ca, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii celor două Hotărâri de Guvern în litigiu care au vizat atribuirea în administrare, instanţa să dispună anularea lor pentru neîndeplinirea cerinţelor legale referitoare la apartenenţa bunului în discuţie la domeniul public al Statului şi darea acestuia în administrare.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate pârâţii Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului şi Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale au solicitat respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

2.1. În ceea ce priveşte cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea acţiunii în revendicare ce face obiectul dosarului x/2011, formulată de reclamanţi, constată că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Prin norma anterior menţionată a fost reglementat un caz de suspendare facultativă a judecăţii cauzei, în temeiul căruia instanţa de judecată poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul altei judecăţi.

Promovarea şi succesul acţiunii în revendicare declanşată de reclamanţi, prin efectele hotărârii care se va pronunţa în acea cauză, respectiv recunoaşterea dreptului de proprietate a reclamanţilor asupra imobilului a căror proprietate o pretind, nu este de natură a impieta asupra soluţionării cauzei de faţă, unde instanţa de contencios administrativ a fost învestită a verifica îndeplinirea condiţiilor de validitate a hotărârilor de guvern pretins vătămătoare.

Prin urmare, instanţa de control judiciar consideră că în raport de soluţia pronunţată de instanţa de fond şi cadrul procesual fixat prin cererea de recurs, judecarea acţiunii în revendicare n-ar prezenta interes pentru soluţionarea cauzei de faţă, astfel că va respinge cererea de suspendare formulată de reclamanţii recurenţi.

2.2. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea recursului, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat de instanţa de control judiciar.

În această privinţă instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor, fiind afectată de viciu nelegalităţii hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza complexă şi detaliată a condiţiei vătămării într-un drept subiect sau interese legitim al reclamanţilor prin actele administrative contestate, cu luarea în considerare şi diseminarea apărărilor părţilor împrocesuate.

Instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii subsidiare a reclamanţilor de suspendare a judecării cauzei şi în mod logic pretenţia unei motivări a soluţiei asupra acestei cereri este lipsită de obiect. De altfel, reclamanţii au reiterat cererea de suspendare, de această dată cu caracter principal, care a fost soluţionată motivat prin prezenta decizie.

Pe de altă parte, considerentele instanţei de fond prin care s-a reţinut că nu se impune analizarea criticilor de nelegalitate invocate în legătură cu hotărârile de guvern contestate întrucât majoritatea acestor critici privesc nevalabilitatea titlului statului, chestiune care urmează a fi, analizată şi dezlegată de instanţa de drept comun (civilă), nefiind în competenţa instanţei de contencios administrativ, nu sunt străine de natura cauzei cum pretind reclamanţii.

Prin aceste considerente se subliniază şi evidenţiază competenţele instanţelor de contencios administrativ, în contrapondere cu cele ale instanţelor de drept comun, menţionându-se în cadrul analizei condiţiei vătămării unui drept sau interes legitim prin actele administrative că obiectul acţiunii în contencios administrativ nu este reprezentat de recunoaşterea dreptului vătămat prin actele administrative atacate, care este în competenţa exclusivă a instanţelor civile.

Prin urmare, este nefondată această critică de nelegalitate.

Nu sunt fondate nici criticile reclamanţilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prin acest motiv de nelegalitate se urmăreşte prevenirea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti în contradicţie cu statuările unei hotărâri pronunţate între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi întemeiată pe aceeaşi cauză sau prin care între aceleaşi părţi s-a dat o dezlegare unei probleme de drept întemeiată pe aceeaşi stare de fapt, privită ca parte din ansamblul silogismului judiciar care a stat la baza pronunţării acestei hotărâri, fiind astfel pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat de care se bucură cea din urmă.

Or, reclamanţii, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu se prevalează de o hotărâre judecătorească ale cărei dezlegări sau soluţie ar fi putut fi opuse judecătorul fondului care să influenţeze hotărârea ce s-a pronunţat în cauză, prin valorificarea autorităţii de lucru judecat integrale sau parţiale ale celei dintâi.

Recurenţii au pretins că în analiza vătămării unui drept sau interes legitim, privită ca o condiţie de admitere a acţiunii în contencios administrativ promovate, instanţa de fond a reţinut o stare de fapt care nu mai este de actualitate, întrucât hotărârile menţionate în considerentele instanţei de fond au fost infirmate prin decizii ale instanţelor superioare, situaţie care nu se încadrează în motivul de casare analizat.

Nu pot fi validate nici criticile reclamanţilor referitoare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, este de observat că potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată."

De asemenea, conform art. 8 din acelaşi act normativ "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale."

Prin urmare, pentru a fi admisă acţiunea în contencios se impun a fi dovedite şi verificate două condiţii cumulative, respectiv nelegalitatea actului administrativ şi efectul prejudicial al acestuia. Astfel, poate fi aplicată sancţiunea anulării actului administrativ, dacă acesta nu respectă dispoziţiile legale edictate de legiutor pentru pregătirea, încheierea sau emiterea sa în mod valabilă şi prin efectele sale produce o vătămare unui drept subiectiv sau interes legitim al unei persoane.

Dacă nerespectarea condiţiilor de nelegalitate pentru antrenarea acestei sancţiuni juridice poate fi din punct de vedere temporal, anterioară sau cel mult concomitentă încheierii sau emiterii actului administrativ, vătămarea dreptului subiectiv sau interesului legitim poate fi concomitentă comunicării actului administrativ sau aducerii sale la cunoştinţă publică, prin modalităţile prevăzute de lege sau ulterioară acestor momente, funcţie de producerea efectelor sale în timp.

Însă la momentul sesizării instanţei de contencios administrativ vătămarea trebuie să se fi produs, să fie certă şi verificabilă, pentru că aşa cum s-a arătat în precedent, aceasta constituie o condiţie de valorificare a acţiunii în contencios.

Reclamantele nu au făcut dovada vătămării concrete a dreptului lor de proprietate asupra imobilului care face obiectului hotărârilor de Guvern contestate, aşa încât se impunea respingerea acţiunii lor ca nefondată, pentru neîndeplinirea unei condiţii esenţiale aplicării sancţiunii nulităţii, cum în mod just a dispus instanţa de fond.

Este adevărat, aşa cum pretind reclamanţii, că prin contenciosul administrativ naţional s-a reglementat un contencios administrativ de deplină jurisdicţie, în temeiul căreia instanţa specializată în acest sens poate anula actul administrativ vătămător şi poate restabili situaţia anterioară pentru repararea pagubei cauzate, însă nu poate în virtutea acestei jurisdicţii şi să recunoască dreptul pretins vătămat, care este o condiţie prealabilă declanşării acţiunii în contencios administrativ, aşa cum a reţinut instanţa de fond, a cărei temeinicie este în căderea instanţelor de drept comun competente.

În acest context, se impun validate aserţiunile instanţei de fond în sensul că la momentul actual, reclamanţii prin situaţia lor juridică nu pot proba producerea unei vătămări nici într-un drept subiectiv (dreptul de proprietate), nici într-un interes legitim privat, care este definit de legiuitor în strânsă legătură cu un "drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat"

2.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, va respinge recursul formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei nr. 2422 din 24 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii cauzei.

Respinge recursul, formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei nr. 2422 din 24 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2020.