Conflict between competing restitution claims under O.U.G. 83/1999 and O.U.G. 94/2000 and the scope of res judicata regarding land surface area

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea primei instanţe

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.09.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România anularea Deciziei nr. 823/21.07.2017 emise de pârâtă şi să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999, pentru întreg imobilul situat în Oraşul Sinaia, Bd. x, judeţul Prahova, compus din construcţie şi teren in suprafaţa de 925 mp, şi restituirea în natură a suprafeţei de 419 mp teren, reprezentând partea din imobil care nu a fost restituită în baza cererii de retrocedare formulate in temeiul O.U.G. nr. 94/2000.

1.2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 80 din 19 aprilie 2018, Curtea de Apel Ploieşti a respins contestaţia reclamantei, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, rejudecând pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În ceea ce priveşte primul motiv de nelegalitate invocat, recurenta reclamantă arată că a solicitat primei instanţe anularea Deciziei nr. 823/21.07.2017 emise de Comisia Speciala de Retrocedare în aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, şi pe cale de consecinţă, restituirea în natură către reclamanta a suprafeţei de 419 mp teren, reprezentând partea din imobilul situat in oraşul Sinaia, Bd. x, judeţul Prahova care nu a fost restituită în baza cererii de retrocedare formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Ploieşti a dispus respingerea cererii, constatând ca Decizia nr. 823/21.07.2017 este legală şi temeinică, reţinând prima instanţă că prin Decizia nr. 2227/21.12.2009, Comisia Specială de Retrocedare a soluţionat in integralitate cererea de retrocedare depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, având ca obiect imobilul situat in oraşul Sinaia, Bd. x nr. 59 (44,50), judeţul Prahova, întrucât din cuprinsul deciziei nu rezulta ca ar fi vorba de o soluţionare parţială. In plus, solicitantul nu a formulat plângere împotriva acestei decizii, in măsura in care ar fi fost nemulţumit de întinderea restituirii, si chiar mai mult, nici in cererea de retrocedare nr. x/23.09.2004, nu se face referire la vreo diferenţa de suprafaţă de teren rămasa nerestituita, cererea vizând, încă o data, retrocedarea imobilului in întregul sau." [pg. 5, paragr. 12 din Sentinţa recurata]

De asemenea, curtea de apel reţine că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că la momentul trecerii în patrimoniul statului, în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării fără moştenitori sau fără stăpâni, terenul măsura suprafaţa de 925 mp." [pg. 5, paragr. 13 din sentinţa recurată].

Mai mult, din fişa tehnică a imobilului naţionalizat, situat în strada x nr. 59 (Ghica nr. 59), reiese că terenul aferent măsura suprafaţa de 505 mp., care, de altfel, a făcut obiectul restituirii conform Deciziei nr. 2227/21.12.2009." [pg. 5, paragr. 14 din sentinţa recurată].

Raportat la cele expuse, recurenta solicită instanţei de recurs să constate caracterul contradictoriu al motivării sentinţei recurate, fiind incert dacă instanţa de fond a dispus respingerea cererii si menţinerea Deciziei nr. 823/21.027.2017, emise de către Comisia Speciala de Retrocedare, ca legală şi temeinică urmare a faptului ca prin Decizia nr. 2227/21.12.2009, necontestată, Comisia Speciala de Retrocedare a soluţionat in integralitate cererea de retrocedare depusă de reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 sau a dispus respingerea cererii ca nedovedită, respectiv neîntemeiată.

Contradictorialitatea motivării sentinţei recurate rezultă din finalitatea distinctă a considerentelor instanţei de fond, reclamanta, pe calea prezentului motiv de casare criticând incompatibilitatea argumentului primei instanţe, conform căruia soluţionarea integrala a cererii de retrocedare nr. x/04.02.2003 - prin Decizia nr. 2227/21.12.2009 emisă de Comisia Speciala de Retrocedare, necontestată de către reclamantă, prin care s-a dispus restituirea in natura a imobilului construcţie si teren in suprafaţa de 509 mp, situat in Oraşul Sinaia, Bd. x, jud. Prahova, împiedică restituirea diferenţei de teren, cu argumentul reprezentat de nedovedirea de către reclamanta, respectiv netemeinicia faptului ca terenul a cărui retrocedare am solicitat-o măsura la momentul preluării 925 mp si nu 506 mp.

Reţinând incidenţa în cauză a Deciziei nr. 2227/21.12.2009, ca argument central în respingerea cererii de chemare în judecată, decizie necontestata de reclamanta, care se bucura de o prezumţie de legalitate si temeinicie, instanţa nu putea sa continue argumentaţia prin alăturarea unor motive care sa vizeze dovedirea sau nu a ipotezei juridice din cererea de chemare in judecata - restituirea unei suprafeţe de 419 mp, întrucât un astfel de procedeu se subscrie noţiunii de motivare deficitara, lipsita de logica juridica, contradictorie juridic.

Pentru a ne afla in fata unei motivări legale, instanţa de fond trebuia să facă prioritar analiza Deciziei nr. 823/21.07.2017, asupra căreia a purtat judecata în fond, prin raportare la legea aplicabilă şi actele depuse în susţinerea cererii de retrocedare, reţinând calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei la restituirea imobilului format din construcţie si teren in suprafaţa de 925 mp.

Astfel, argumentele conform cărora reclamanta nu a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 2227/21.12.2009, în măsura in care nu ar fi fost mulţumită de întinderea restituirii, respectiv că în cererea de retrocedare nr. x/23.09.2004, nu se face referire la vreo diferenţa de suprafaţa de teren rămasa nerestituită, cererea vizând, încă o dată, retrocedarea imobilului în întregul sau, sunt argumente lipsite de finalitate juridică, dar care intră însă în contradicţie cu analiza subsecventă, reprezentată de faptul că din probele administrate nu rezultă că la momentul trecerii în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării fără moştenitori sau fără stăpâni, terenul măsura suprafaţa de 925 mp.

Doar urmare a constatării calităţii de persoana îndreptăţită a reclamantei la restituirea imobilului format din construcţie si teren in suprafaţa de 925 mp, aspect ce rezultă dintr-o analiză justă a cererii de retrocedare şi a actelor depuse în susţinerea acesteia, instanţa de fond trebuia sa retina incidenţa Deciziei nr. 2227/21.12.2009, prin care Comisia speciala de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a dispus in temeiul O.U.G. nr. 94/2000 restituirea in natura a imobilului construcţie si teren in suprafaţa de 509 mp, situat in Oraşul Sinaia, Bd. x, jud. Prahova.

Apoi, in aceeaşi logica juridica, reţinând dreptul reclamantei la retrocedarea unei suprafeţe de 925 mp, suprafaţa din care, printr-o alta decizie, emisa într-o procedura prevăzuta de o alta lege speciala s-a dispus restituirea a 509 mp, sa oblige intimata la restituirea diferenţei de 419 mp, anulând in prealabil decizia contestata.

Faţă de aceste considerente, recurenta reclamantă susţine că hotărârea recurată cuprinde o motivare contradictorie, împrejurare în raport de care se impune admiterea prezentei căi de atac, casarea hotărârii recurate şi rejudecând, admiterea cererii de chemare in judecată astfel cum aceasta a fost formulată.

În al doilea rând, recurenta reclamantă susţine că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat, fapt ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 1266/02.10.2006, pronunţată in recurs în dosarul nr. x/2006, a menţinut ca legale si temeinice dezlegările date de Judecătoria Sinaia prin sentinţa civila nr. 121/14.02.2005, pronunţată in dosarul nr. x/2004 (fond) si de Tribunalul Prahova prin decizia civilă nr. 61/18.01.2006, pronunţată in dosarul nr. x/2005 (apel), într-o acţiune promovata de A. ce a privit anularea unor acte de dispoziţie cu privire la imobilul ce a format obiectul cererilor de retrocedare, anexa 11 la cererea de chemare in judecată.

S-a reţinut astfel cu putere de lucru judecat că: "(...) reclamanta A. cu înscrisurile depuse la dosar a făcut dovada deplină, conform art. 1169 C. civ. ca imobilul construcţie cu terenul aferent, situat in Sinaia, Bd. x, nr. 59 (fost Ghica nr. 49, 44, 50) dobândit de O.S.E. Centrul Evreiesc pentru Protecţia Mamei si Copilului cu actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, transcris sub nr. x/25.08.1947 la Grefa Tribunalului Prahova, secţia l-a si înregistrat la organele financiare teritoriale Sector II Negru Bucureşti si Prahova, că în acest imobil a funcţionat un cămin de copii asistaţi de OSE, organizaţie evreiască a cărei activitate a încetat cu trecerea patrimoniului său în întregime la federaţia comunităţilor evreieşti din România potrivit deciziei 197/1949 a Consiliului de Miniştri (...)" [pg 17, paragr. 4din sentinţa civila nr. 121/14.02.2005, pronunţată decatre Judecătoria Sinaia in Dosarul nr. x/2004]

Prin urmare, cererea reclamantei de restituire a întregului imobil, compus din construcţie si 925 mp teren, este întemeiată, soluţia de respingere dispusă de Comisia Specială de Retrocedare fiind de natură să încalce dispoziţiile art, 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat, suprafaţa de 419 mp teren (din totalul de 925 mp), deşi se cuvine in mod evident reclamantei, nu a fost până la acest moment retrocedată în baza vreunui act administrativ emis in baza legilor speciale de reparaţie.

În considerarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, instanţa de fond era ţinută de dezlegările date de către Judecătoria Sinaia prin sentinţa civilă nr. 121/14.02.2005, pronunţată in Dosarul nr. x/2004, irevocabila, respectiv de faptul că imobilul ce a intrat în patrimoniul reclamantei prin Decizia Consiliului de Miniştri ir. 197/04.03.1949, naţionalizat abuziv de către statul român este cel aferent actului de vindere - cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, transcris sub nr. x/25.08.1947 la Grefa Tribunalului Prahova, secţia I-a.

Or, din schiţa de plan, semnată atât de vânzători cât şi de cumpărător, corp comun cu Actul de vindere cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, rezultă că terenul cumpărat avea o suprafaţă de 925 mp, instanţa de fond în mod nelegal dispunând respingerea acţiunii formulate de către reclamanta.

Nu mai puţin important este şi faptul că, prin adresa nr. x/17.03.2010, Oraşul Sinaia a comunicat Comisiei speciale de retrocedare că:

"în arhiva noastră, la dosarul imobilului nu a fost depus actul de proprietate sus-citat (n.n. Actul de vindere cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat), astfel că la momentul preluării în proprietatea statului în baza D. 111/1951, în procesul-verbal de preluare s-a trecut în mod arbitrar că suprafaţa terenului este de 506 m.p., suprafaţa aflată în administrarea Primăriei Sinaia împreună cu construcţia cu destinaţie de locuinţă amplasată pe acesta, de la preluare şi până la data emiterii deciziei de restituire în natură.

Pentru restul terenului, până la concurenta suprafeţei de 925 m.p. aşa cum este trecuta in planul de situaţie, anexa la contract, nu exista documente de trecere in proprietatea statului si nici documente care sa ateste ca Oraşul Sinaia ca proprietar al domeniului public si privat de interes local, ar fi făcut acte de dispoziţie sau folosinţă a acestuia, terenul fiind si in prezent liber, neafectat de detalii de sistematizare."

Astfel, coroborând efectul pozitiv al puterii lucrului judecat cu cele comunicate de către oraşul Sinaia - faptul că în procesul-verbal de preluare s-a trecut in mod arbitrar că suprafaţa terenului este de 506 m.p. şi faptul că diferenţa de teren până la concurenţa suprafeţei de 925 mp este liber, neafectat de detalii de sistematizare, prima instanţa era ţinută să pronunţe o hotărâre de admitere, apărând ca evident că reclamanta este îndreptăţită la restituirea suprafeţei de teren de 419 mp.

În al treilea rând, recurenta reclamantă susţine că hotărârea recurata a fost dată cu aplicarea greşita a normelor de drept material, fapt ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta reclamantă susţine că, respingând cererea de restituire în natură a suprafeţei de 419 mp teren, reprezentând partea din imobilul situat in oraşul Sinaia, Bd. x, judeţul Prahova care nu a fost restituit in baza cererii de retrocedare formulata in temeiul O.U.G. nr. 94/2000, prima instanţa a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, potrivit cărora "imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România si care au fost preluate in mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul roman, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, in perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari in condiţiile prezentei ordonanţe de urgenta."

Contrar celor reţinute de către prima instanţa, reclamanta a dovedit îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse de normele legale anterior citate, respectiv calitatea de proprietar a Federaţiei Uniunilor Federaţiilor Evreieşti, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 83/1999 şi preluarea abuzivă a imobilului de către statul român.

În acest sens, recurenta arată că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, "imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care au fost preluate in mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari in condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

Or, în speţă, în raport de înscrisurile depuse in susţinerea cererii de retrocedare, rezultă fără echivoc faptul că, Federaţiei Uniunilor Federaţiilor Evreieşti a avut în proprietate imobilul retrocedat până la data la care a fost preluat în mod abuziv de către statul român.

Referitor la modalitatea de preluare a imobilului de către statul român, recurenta reclamanta arată că din actele depuse la dosarul cauei rezultă, fără putinţă de tăgadă, că imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 925 mp, situat in oraşul Sinaia, Bulevardul x, judeţul Prahova, a fost preluat de către statul român conform sentinţei civile nr. 3277/1957, pronunţată de Tribunalul Popular Raional Campina, când, întreg imobilul a trecut, în mod abuziv, în patrimoniul statului, în baza art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare.

Cu privire la suprafaţa preluată, nu există nici un document care să ateste că imobilul teren situat in Oraşul Sinaia, Bulevardul x, judeţul Prahova ar fi fost dezmembrat şi mai apoi una dintre parcele rezultate ar fi fost înstrăinată, respectiv a fost naţionalizat doar în parte, cât timp din dispozitivul sentinţei civile nr. 3277/1957, sentinţa de preluare, rezulta că întreg terenul situat in Sinaia, str. x, a fost trecut în patrimoniul statului in temeiul Decretului nr. 111/1951.

Totodată, aceasta situaţie se coroborează cu susţinerile oraşului Sinaia, care arată prin adresa nr. x/17.03.2010 că in procesul-verbal de preluare s-a trecut in mod arbitrar că suprafaţa terenului este de 506 m.p., diferenţa de teren până la concurenţa suprafeţei de 925 mp fiind liberă şi neafectată de detalii de sistematizare.

Astfel, dacă exista cel mai mic dubiu cu privire la diferenţa de teren până la concurenţa suprafeţei de 925 mp - 419 mp, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, prima instanţă trebuia să facă aplicarea prezumţiei de preluare abuzivă faţă de aceasta suprafaţă.

In condiţiile inexistentei unui act administrativ de preluare pentru un imobil care se regăseşte în patrimoniul statului, operează prezumţia relativă de preluare abuzivă, persoanele îndreptăţite fiind în imposibilitatea evidentă de a face dovada unui fapt negativ.

Prin urmare, faţă de toate aceste aspecte, nu se poate reţine că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive, în condiţiile in care este necontestat faptul că întreg imobilul se afla în patrimoniul statului, fiind preluat fără plata unor despăgubiri juste si echitabile iar preluarea abuzivă rezultă din sentinţa civilă nr. 3277/1957, pronunţată de către Tribunalul Popular al Raionului Câmpina în dosarul nr. x/1947.

În speţă, operează cel puţin o prezumţie de preluare abuzivă a suprafeţei de 419 mp, în condiţiile în care, din motive obiective, nu se poate face dovada formală a preluării acestei suprafeţe, ci doar a faptului că, generic, se menţionează că a fost preluat întregul terenul situat in Sinaia, Bd. x.

In fine, sentinţa recurată este vădit nelegală şi netemeinică, în condiţiile în care, diferenţa de teren în suprafaţă de 419 mp, nu a făcut obiectul vreunui act emis in procedura reglementată de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000.

Faţă de aceste considerente, reclamanta solicită admiterea recursului său, aşa cum a fost formulat.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Constată Înalta Curte că recurenta reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie formulată împotriva deciziei nr. 823 din 21.07.2017, emisă de Comisia specială de retrocedare.

Prin decizia anterior menţionată a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/23.09.2004, depusă de A. în vederea restituirii imobilului situat în oraşul Sinaia, b-dul x nr. 59 ca rămasă fără obiect, menţionându-se în cuprinsul deciziei că imobilul revendicat a fost restituit în natură solicitantei prin decizia nr. 2227/21.12.2009, emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Astfel fiind învestită, prima instanţă a respins contestaţia reclamantei, reţinând, în esenţă, că prin decizia nr. 2227/21.12.2009, Comisia Specială de Retrocedare a soluţionat în integralitate cererea de retrocedare depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, având ca obiect imobilul situat în oraşul Sinaia, Bd. x nr. 59(44, 50), judeţul Prahova, întrucât din cuprinsul deciziei nu rezultă că ar fi vorba de o soluţionare parţială. In plus, solicitantul nu a formulat plângere împotriva acestei decizii, în măsura în care ar fi fost nemulţumit de întinderea restituirii şi, chiar mai mult, nici în cererea de retrocedare nr. x/23.09.2004 nu se face referire la vreo diferenţă de suprafaţă de teren rămasă nerestituită, cererea vizând, încă o dată, retrocedarea imobilului în întregul său.

Nu în ultim rând, curtea de apel reţine că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că la momentul trecerii în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării fără moştenitori sau fără stăpâni, terenul măsura suprafaţa de 925 mp.

Mai mult, din fişa tehnică a imobilului naţionalizat, situat în strada x nr. 59 (Ghica nr. 59), reiese că terenul aferent măsura suprafaţa de 505 mp., care, de altfel, a făcut obiectul restituirii conform Deciziei nr. 2227/21.12.2009.

In consecinţă, instanţa fondului a constatat că decizia nr. 823/21.07.2017 este legală şi temeinică, motiv pentru care a respins contestaţia ca neîntemeiată.

Astfel cum rezultă din analiza memoriului de recurs, reclamanta a criticat sentinţa instanţei fondului din trei perspective, un prim motiv de nelegalitate fiind grefat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza II-a C. proc. civ.

În esenţă, recurenta reclamantă susţine că sunt contradictorii considerentele hotărârii atacate, întrucât constatarea faptului că solicitanta ar fi obţinut restituirea imobilului în litigiu pe calea procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 ar fi făcut de prisos examinarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii în acest dosar, or judecătorul fondului nu a respins acţiunea reclamantei ca fiind lipsită de interes, antamând şi fondul cauzei.

Constată Înalta Curte că este nefondată critica recurentei reclamante sub acest aspect, întrucât cele două considerente determinante, reţinute de prima instanţă pentru respingerea cererii reclamantei, nu sunt contradictorii, după cum se va arăta în continuare.

În mod greşit susţine recurenta reclamantă că efectele deciziei nr. 2227/21.12.2009 ar fi trebuit să conducă spre o soluţie de respingere a acţiunii ca fiind lipsită de interes sau ca lipsită de obiect, cât timp o atare împrejurare a fost avută în vedere în chiar cuprinsul deciziei nr. 823/21.07.2017, cererea de restituire întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 83/1999 fiind respinsă tocmai în considerarea soluţiei dispuse pe tărâmul O.U.G. nr. 94/2000. Altfel spus, solicitarea de retrocedare nu a fost respinsă pentru faptul că, pe durata soluţionării cauzei a intervenit o împrejurare ce lipseşte de interes sau de obiect cererea introductivă de instanţă, numai în atare situaţii fiind discutabil interesul actual sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Apoi, faptul că instanţa fondului a concluzionat, în subsidiar, că recurenta reclamantă nu probează calitatea de persoană îndreptăţită, nedovedind împrejurarea că la momentul trecerii în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării fără moştenitori sau fără stăpâni, terenul revendicat de reclamantă în cadrul ambelor proceduri administrative de restituire măsura suprafaţa de 925 mp. şi nu de 505 mp., cum rezultă din fişa tehnică a imobilului naţionalizat, nu are caracter contradictoriu faţă de primul considerent decizoriu al sentinţei ci este complementar acestuia.

Întrucât valorificarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza II-a C. proc. civ. presupune demonstrarea faptului că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii, ce fac imposibil de susţinut din punct de vedere legal soluţia prevăzută în dispozitiv şi în contextul în care cele două teze însuşite de prima instanţă pentru justificarea soluţiei de respingere a contestaţiei nu se exclud reciproc, Înalta Curte constată nefondat primul motiv de casare invocat de reclamantă.

În al doilea rând, recurenta reclamantă a susţinut nelegalitatea sentinţei civile nr. 80 din 19 aprilie 2018 pentru pretinsa încălcare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, raportat la decizia nr. 1266/02.10.2006, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în recurs în dosarul nr. x/2006, decizie prin care au fost menţinute ca legale şi temeinice dezlegările date de Judecătoria Sinaia prin sentinţa civilă nr. 121/14.02.2005, pronunţată in dosarul nr. x/2004 (fond) şi de Tribunalul Prahova prin decizia civilă nr. 61/18.01.2006, pronunţată in dosarul nr. x/2005 (apel).

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă atacată în prezentul recurs instanţa fondului nu a nesocotit dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Aşa cum a arătat şi recurenta reclamantă în memoriul de recurs, Înalta Curte subliniază că în mod constant în jurisprudenţă s-a arătat faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, ambele urmărind, însă, prelevarea principiului securităţii raporturilor juridice, prin împiedicarea repunerii în discuţie a unei chestiuni litigioase, tranşate în mod definitiv prin hotărârea judecătorească, pe de o parte şi consecvenţa de tratament privind aceeaşi chestiune litigioasă, dedusă instanţelor ulterior rezolvării sale în mod definitiv printr-o altă hotărâre.

Aşadar, o primă manifestare procesuală a autorităţii de lucru judecat este tratată de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Valorificarea autorităţii de lucru judecat în atare context se realizează prin invocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, excepţie absolută şi dirimantă şi a cărei admitere conduce la respingerea cererii formulate cu nesocotirea dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ..ca fiind inadmisibilă.

Al doilea aspect reglementat de legiuitor în considerarea efectelor hotărârii judecătoreşti prin care este rezolvată definitiv o chestioune litigioasă vizează efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, înţeles ca mijloc de probă a ceea ce s-a statuat anterior, şi, în acest sens, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. statuează că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Prin urmare, dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu mai reclamă identitatea de obiect şi cauză, fiind nu numai necesar dar şi suficient ca partea interesată să demonstreze faptul că o anumită chestiune litigioasă a căpătat o rezolvare definitivă printr-o hotărâre anterioară, pronunţată în contradictoriu cu partea care invocă şi partea căreia i se opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Privind din această perspectivă obiectul cauzei soluţionate în mod irevocabil prin decizia nr. 1266 din 2 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Înalta Curte constată că în litigiul menţionat instanţele de judecată nu au fost preocupate de lămurirea suprafeţei de teren ce a făcut obiectul vânzării cumpărării autentificate sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov.

Altfel spus, chestiunea litigioasă tranşată de instanţele judecătoreşti în cadrul pricinii soluţionate irevocabil prin decizia Curţii de Apel Ploieşti nr. 1266 din 2 octombrie 2006 nu a fost întinderea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la terenul dobândit prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov ci legalitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 precum şi a ordinelor emise de Prefectul judeţului Prahova în vederea atribuirii cumpătătorilor beneficiari ai Legii nr. 112/1995 a cotelor de teren aferente construcţiilor dobândite.

Nicăieri în cuprinsul deciziei amintite nu se stabileşte faptul că autoarea recurentei reclamante ar fi dobândit, prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov, o suprafaţă de teren de 925 m.p. şi nu una de 506 m.p., pentru a se putea invoca faptul că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului a format obiectul unei chestiuni litigioase, tranşate în mod irevocabil prin hotărârile judecătoreşti menţionate de recurenta reclamantă în prezenta cauză.

Chestiunea esenţială analizată în cadrul pricinii soluţionate irevocabil prin decizia Curţii de Apel Ploieşti nr. 1266 din 2 octombrie 2006 a fost aceea a inaplicabilităţii Legii nr. 112/1995, cu consecinţa nulităţii contractelor de vânzare cumpărare a apartamentelor înstrăinate în temeiul acestei legi, pentru motivul că imobilul situat în oraşul Sinaia, b-dul x nr. 59 nu a aparţinut unei persoane fizice, la data preluării de către statul român, ci entităţii OSE-Centrul Evreiesc de Protecţie a Mamei şi Copilului; prin urmare, soluţia anulării actelor de înstrăinare a fost justificată din perspectiva faptului că sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995 privea doar imobilele cu destinaţie de locuinţă ce au aparţinut unei persoane fizice şi au trecut în proprietatea statului.

Aşadar, în condiţiile în care instanţele de judecată nu au fost învestite cu o contestaţie privind suprafaţa reală a terenului achiziţionat de autoarea recurentei reclamante prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov, nefiind stabilită, cu putere de lucru judecat, împrejurarea că terenul în discuţie are suprafaţa de 925 m.p. şi nu una de 506 m.p., critica recurentei reclamante, în sensul încălcării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu poate fi primită.

În fine, nefondat este şi motivul de casare invocat în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta reclamantă a arătat, în esenţă, că prin respingerea cererii de restituire în natură a suprafeţei de teren de 419 m.p., reprezentând partea din imobilul situat în oraşul Sinaia, b-dul x nr. 59, ce nu a fost restituită în baza cererii de retrocedare formulate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999.

Examinând critica formulată de recurenta reclamantă prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că primul argument al instanţei fondului, în temeiul căruia a respins contestaţia reclamantei, este acela potrivit căruia A. a solicitat restituirea imobilului din oraşul Sinaia, b-dul x nr. 59 şi pe calea procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, fiind emisă, de altfel, decizia nr. 2227/21.12.2009, prin care a fost retrocedat imobilul în discuţie recurentei reclamante, imobilul retrocedat fiind reprezentat de construcţia şi terenul în suprafaţă de 506 m.p.

A subliniat prima instanţă că atât în cadrul procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 cât şi în cadrul celei reglementate de O.U.G. nr. 83/1999 A. a menţionat faptul că obiectul cererii sale este imobilul din oraşul Sinaia, b-dul x nr. 59 (actual b-dul. x nr. 59) fiind demn de menţionat şi faptul că nu există dovezi privind contestarea deciziei nr. 2227/21.12.2009, sub aspectul pretinsei nesoluţionări a cererii şi cu privire la diferenţa de teren, pretinsă în cauza de faţă.

În atare context, recurenta reclamantă susţine că, în realitate, cererea adresată Comisiei speciale de retrocedare, constituite în vederea aplicării O.U.G. nr. 83/1999 ar viza numai suprafaţa de 419 m.p., susţinere contrazisă de conţinutul cererii formulate de reclamanta însăşi, aflată la dosar fond, din care rezultă fără putinţă de tăgadă că obiectul solicitării a fost restituirea imobilului aflat la adresa b-dul x nr. 59.

Coroborat cu faptul că solicitanta a anexat cererii de retrocedare actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.08.1947 de Tribunalul Ilfov, concluzia Comisiei speciale de retrocedare, însuşită ca atare şi de prima instanţă, în sensul că obiectul solicitării este identic celei promovate de A. prin cererea formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, este la adăpost de critică.

Prin urmare, respingând contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei nr. 823/21.07.2017, prima instanţă nu a încălcat norma de drept material reprezentată de art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 ci, dimpotrivă, a făcut o corectă aplicare a acestuia, în contextul în care imobilul în discuţie a făcut obiectul procedurii de restituire pe calea altei legi speciale.

În măsura în care recurenta reclamantă considera că prin decizia nr. 2227/21.12.2009 a fost rezolvată doar în parte cererea de retrocedare a imobilului din oraşul Sinaia, b-dul x nr. 59 unica posibilitate de a obţine dreptul pretins era aceea de a formula contestaţia prevăzută de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, neexistând niciun argument pentru a se considera admisibilă o nouă cerere de retrocedare cu acelaşi obiect, dar promovată în temeiul unei alte legi de reparaţie.

Faţă de aceste considerente recursul de faţă este apreciat ca fiind nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 80 din 19 aprilie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2020.