VAT Deduction Dispute: Revision Appeal Dismissed as Arguments on Misapplication of Fiscal Code Exceed Statutory Extraordinary Remedy Grounds

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obirectul cererii de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 29 iulie 2014, sub nr. x/2014, revizuenta S.C. A. S.A., societate în reorganizare judiciară, reprezentată prin administrator special B. şi de administratorul C. a solicitat revizuirea sentinţei nr. 131/21.05.2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2013, schimbarea în tot a acesteia în sensul dispunerii anulării parţiale a deciziei de impunere nr. x/20.12.2012 a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, a raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 20.12.2012 şi înregistrat sub nr. x/20.12.2012, precum şi a deciziei nr. 155/25.05.2013 a Direcţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, în limita sumei de 1.456.031 RON reprezentând TVA, aferent contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.11.2010 de D. şi Asociaţii, pentru care organul de control nu a acordat societăţii dreptul de deducere, apreciind că sentinţa recurată este nefondată şi nelegală.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 237 din 19 octombrie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea de revizuire a sentinţei civile nr. 131 pronunţată în data de 21 mai 2014 de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, formulată de revizuenta S.C. A. S.A., societate în faliment, reprezentată de C., în contradictoriu cu intimatele în revizuire Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 237 din 19 octombrie 2016 a declarat recurs revizuienta S.C. A. S.A. prin C. solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauza să se admită cererea de revizuire a sentinţei civile nr. 131 pronunţată în data de 21 mai 2014 de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi schimbarea în tot a acesteia în sensul dispunerii anulării parţiale a deciziei de impunere nr. x/20.12.2012 a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, a raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 20.12.2012 şi înregistrat sub nr. x/20.12.2012, precum şi a deciziei nr. 155/25.05.2013 a Direcţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, în limita sumei de 1.456.031 RON reprezentând TVA, aferent contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.11.2010 de D. şi Asociaţii.

În susţinerea cererii de recurs a invocat următoarele critici:

Recurenta-revizuientă a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece nu răspunde criticilor formulate de aceasta.

Aceasta mai susţine că prin sentinţa recurată instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Recurenta consideră că aprecierile instanţei conform cărora a fost respectat principiul disponibilitatii sunt greşite iar sentinţa nr. 237/19.10.2016 incalca dispoziţiile art. 9 alin. (2) noul C. proc. civ., a art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ. şi a art. 509 alin. (1) pct. 1 noul C. proc. civ.

Dispoziţiile reţinute de instanţa de fond ca temei de drept pentru respingerea acţiunii în anulare, anume art. 141 alin. (2) lit. f) şi art. 141 alin. (3) Codul fiscal, nu au fost reţinute ca temei de drept pentru neacordarea dreptului la deducerea TVA în decizia de impunere şi în raportul de inspecţie fiscală şi nu au fost invocate prin acţiune sau prin apărările părţilor.

Prin urmare instanţa s-a pronunţat asupra unui temei de drept neinvocat de părţi. Potrivit art. 9 alin. (2) noul C. proc. civ. "obiectul şi limitele procesului sunt stabilie prin cererile şi apărările părţilor". Potrivit art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ. "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Recurenta-revizuientă afirmă că, Curtea de Apel Ploieşti a mai reţinut şi că societatea revizuentă invoca o presupusă aolicare sau interpretare greşită a unor norme de drept material, or aceste aspecte nu constituie motiv de revizuire în sensul art. 509 alin. (1) pct. 1, motivele de revizuire fiind expres şi limitativ prevăzute de lege. Aprecierea instanţei este însă greşită deoarece societatea nu a invocat modul de interpretare şi aplicare a art. 141 alin. (2) lit. f) şi a) art. 141 alin. (3) Codul fiscal, ci faptul ca instanţa s-a raportat la aceste temeiuri de drept deşi, nici decizia de impunere, nici raportul de inspecţie fiscala si nici acţiunea în anulare nu le-a prevăzut.

În drept, recurenta-reclamantă şi-a motivat cererea de recurs pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au depus întâmpinări la cererea de recurs prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

5. Cu privire la examinarea recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 22 noiembrie 2018 s-a fixat iniţial termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 14 ianuarie 2020, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 10 decembrie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând recursul, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte, trecând la analiza motivelor de casare, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă constată că acesta este neîntemeiat.

În fapt, în cuprinsul cererii de recurs, recurenta apreciază că instanţa nu răspunde criticilor formulate prin cererea de revizuire. Analizând sentinţa recurată apreciază că aceasta respectă întru totul prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, conform căruia instanţa este obligată să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În speţă, Înalta Curte, analizând raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, prin raportare la critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că nu pot fi identificate aspecte contradictorii, ori argumente străine de natura pricinii în considerentele sentinţei recurate, prima instanţă pronunţând o hotărâre care s-a raportat la argumentele prezentate de părţi şi la textele de lege aplicabile în materie.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întemeiat pe faptul că prin hotărârea recurată, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 509 alin. (1) C. proc. civ. fapt ce atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

În promovarea cererii de revizuire, recurenta-revizuientă a invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. apreciind că instanţa care a pronunţat sentinţa nr. 131/21.05.2014 s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, ori a dat mai mult decât s-a cerut.

În argumentarea acestui motiv de revizuire, revizuienta a arătat că temeiul de drept reţinut de instanţa pentru neacordarea dreptului de deducere a TVA şi anume dispoziţiile art. 141 alin. (3) raportat la art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal, este consemnat eronat în hotărârea a cărei revizuire se cere. Aceasta a mai susţinut că acest temei de drept în jurul căreia s-a constituit întreaga motivare a instanţei prin care s-a respins acţiunea societăţii revizuente, nu se regăseşte în decizia de impunere şi nici în raportul de inspecţie fiscală.

Or, instanţa prin sentinţa recurată a arătat la rândul său că în niciunul dintre actele administrative contestate nu se motivează de către organul fiscal neacordarea dreptului de deducere a T.V.A. în baza art. 141 alin. (3) raportat la art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal şi nici societatea nu şi-a întemeiat acţiunea în anulare pe dispoziţiile articolelor mai sus invocate, motive pentru care aceste aspecte nu au făcut obiectul acţiunii introductive.

În speţă, raţionamentul juridic al instanţei care pronunţă o hotărâre şi care uzitează în argumentele sale şi de alte temeiuri legale decât cele invocate de părţi, nu poate fi privit ca o derogare de la prevederile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. care stabilesc limitele procesului şi principiul disponibilităţii. Sub acelaşi aspect, atâta timp cât instanţa care soluţionează cauza se pronunţă asupra cererilor formulate de părţi şi nu se pronunţă asupra a ceva ce nu s-a cerut, invocarea unui temei legal în cuprinsul motivării nu poate fi încadrat ca o încălcare a principiului disponibilităţii, care să atragă admiterea cererii de revizuire.

Înalta Curte subliniază că revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 509 C. proc. civ., prevederile legale care o reglementează fiind de strictă interpretare.

În mod corect a arătat instanţa investită cu cererea de revizuire că, motivele de revizuire sunt nefondate, întrucât instanţa de fond a respectat principiul disponibilităţii şi s-a pronunţat asupra tuturor cererilor formulate în proces, analizând astfel toate motivele de nelegalitate invocate de revizuentă cu privire la toate actele administrative contestate.

Totodată instanţa de recurs apreciază că instanţa în analiza susţinerilor revizuentei, a reţinut în mod corect că aceasta invocă o presupusă aplicare sau interpretare greşită a unor norme de drept material, or aceste aspecte nu constituie motiv de revizuire în sensul art. 509 alin. (1) pct. 1, motivele de revizuire fiind expres şi limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că, atât prin cererea de revizuire, cât şi prin cererea de recurs, revizuienta aduce argumente ce au caracterul unor apărări pe fondul cauzei, astfel că acţiunile sale lasă impresia că în fapt solicită o reanalizarea a argumentelor instanţei, care au condus la soluţia pronunţată, or, acest lucru nu se poată face având în vedere că motivele prezentate nu se circumscriu condiţiilor de promovare a revizuirii, prevăzute de art. 509 C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurenta-revizuientă subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., şi, în baza art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator C. împotriva sentinţei nr. 237 din 19 octombrie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2019.