Invalid fiscal sequestration of co-owned immovable property without judicial partition under Art. 242 Fiscal Procedure Code

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucuresti, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională pentru Administrare Fiscală - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, a formulat contestatie împotriva procesului-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x din data de 10.08.2017, solicitând anularea acestuia.

În argumentele expuse în susţinerea acţiunii, reclamantul a arătat că nu i s-a comunicat niciun titlu executoriu ori somatie prin care să fie notificat să platească vreun debit, iar bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul este bun aflat în proprietatea comună a mai multor persoane, reprezentând spatiul unde locuieste familia sa.

În plus, a susţinut reclamantul, procesul-verbal de sechestru nu cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 239 Codul de procedură fiscală şi în lipsa unui titlu executoriu nu se poate stabili dacă a fost emis de organul de executare competent, cu atât mai mult cu cât nu se indică actul normativ în baza căruia au fost stabilite obligatiile fiscale de plată.

La termenul din 14.02.2018 tribunalul a pus în discuţie excepţia necompetenţei materialei a acestia, potrivit art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

1.2. Hotărârile pronunţate în cauză

Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 860 din 14 februarie 2018, a admis excepţia de necompetenţă materială şi, pe cale de consecinţă, a înaintat dosarul spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2437 din 25 mai 2018, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice-Agenţia Naţională pentru Administrare Fiscală-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, ca neîntemeiată.

1. 3. Calea de atac exercitată şi motivele de recurs înfăţişate

Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamantul A., în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

Invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant, în contextul reiterării circumstanţelor cauzei, a susţinut, în esenţă, următoarele critici în raport cu sentinţa atacată:

- instanţa nu a respectat dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., în sensul că hotărârea adoptată nu este motivată clar, convingător şi pertinent din perspectiva soluţiei de respingere a acţiunii, ca neîtemeiată;

- hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 242 alin. (1) din Codul de procedură fiscală întrucât, în situaţia în care debitorul deţine bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar, repectiv asupra sultei,

- în mod greşit a fost înlăturat de prima instanţă aspectul invocat de recurent în sensul că actul contestat nu cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute de art. 239 Codul de procedură fiscală;

- instanţa de fond cu privire la aceste motive de nulitate face doar scurtă referire, nefiind precizat vreun text de lege care ar conduce la concluzia ca art. 242 Codul de procedură fiscală, nu ar fi aplicabil în speţă;

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârât Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională pentru Administrare Fiscală - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, a formulat întâmpinare în cauză, prin care solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

1.5. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 3 decembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 25 noiembrie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpine, Înalta Curte, reverificând probatoriul administrat faţă de conţinutul prevederilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat prin prisma motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., impunându-se reformarea sentinţei, pentru considerentele care urmează.

Recurentul a invocat în mod generic prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ., fără să-şi sistematizeze criticile în raport cu motivele de recurs menţionate.

Astfel, potrivit motivului prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, în conţinutul cererii de recurs nu au fost identificate susţineri referitoare la faptul că hotărârea pronunţată nu ar corespunde cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ. sau la existenţa unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

De asemenea, din analiza considerentelor hotărârii atacate se consideră că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că au fost indicate motivele pentru care au fost admise şi cele pentru care au fost respinse susţinerile reclamantului sau pârâţilor.

Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că instanţa de fond a înfăţişat într-o manieră coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii reclamantului.

Astfel, Înalta Curte apreciază că acele critici ale recurentului vizând pretinsa încălcare sau greşita aplicare de către instanţa de fond a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), astfel cum au fost formulate sunt întemeiate.

Obiectul acţiunii în contencios administrativ de faţă îl reprezintă contestarea Procesului-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x din data de 10.08.2017, reclamantul arătând în esenţă că, bunul asupra caruia s-a instituit sechestrul este bun aflat in proprietatea comuna a mai multor persoane, temeiul de drept indicat de titularul acţiunii constituindu-l prevederile art. 242 şi art. 239 Codul de procedură fiscală.

Prima instanţă a apreciat că în speţă sunt lipsite de relevanţă aspectele legate de indicarea membrilor de familie ce ar locui în imobil sau chestiunile legate de coproprietate câtă vreme în anexele la procesul-verbal sunt menţionate clar datele legate de dobândirea dreptului de proprietate, iar situaţia proprietăţii devălmaşe nu a făcut obiectul unui partaj judiciar.

Prin procesul-verbal de sechestru pentru bunurile imobile au fost luate măsuri de indisponibilizare a bunurilor imobile ale reclamantului în scopul garantării debitelor datorate conform titlului executoriu emis de Administraţia Finanţelor Publice Sector 4 în sumă de 2223807 RON.

Înalta Curte, raportat la contextul factual al cauzei şi faţă de prevederile legale aplicabile reţine, în dezacord cu judecătorul fondului, caracterul admisibil al acţiunii în contencios administrativ ce urmăreşte să supună instanţei verificarea legalităţii actului contestat în cauză, sub aspectele reclamate de recurent, fapt pentru care va admite recursul declarat, consecinţa fiind cea a casării sentinţei recurate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Este adevărat că măsura sechestrului constă în indisponibilizarea bunurilor care formează obiectul executării, având ca scop conservarea acestora, iar prin instituirea sechestrului asigurător, legiuitorul a urmărit preîntâmpinarea riscului la care este expus creditorul fiscal şi a avut în vedere interesul public al recuperării creanţelor fiscale, sursa de alimentare a bugetului general consolidat.

De asemenea, conform art. 260 alin. (1) Codul de procedură fiscală, persoanele interesate, pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii.

Potrivit art. 242 alin. (1) din acelaşi act normativ sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului. În situaţia în care debitorul deţine bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultei iar, conform art. 238 alin. (1) Codul de procedură fiscală sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu excepţiile prevăzute de lege.

Din actele şi lucrările dosarului reiese că bunurile imobile sechestrate sunt bunuri comune ale soţilor (A. şi B.), astfel că în mod nelegal intimata a procedat la instituirea sechestrului asigurator asupra unor bunuri care nu erau proprietatea exclusivă a debitorului, fiind încălcate dispoziţiile mai sus menţionate .

Mai mult, prevederile art. 242 alin. (1) teza a doua Codul de procedură fiscală, stipulează că executarea silită se întinde asupra bunurilor atribuite în urma partajului judiciar sau asupra sultei, fiind nelegală astfel şi instituirea sechestrului asigurator asupra unui bun proprietate comună a contestatorului împreună cu o terţă persoană.

În concluzie, potrivit art. 242 alin. (1) teza a doua şi alin. (3), care devin incidente dacă debitorul se află în ipoteza normelor, dacă deţine bunul în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde asupra bunului doar dacă este atribuit debitorului în urma partajului judiciar.

Aşa fiind, legea condiţionează executarea silită a bunurilor imobile ale debitorului de cuantumul creanţei, de valoarea bunului imobil raportată la cuantumul creanţei, de ieşirea din coproprietatea asupra bunului imobil şi dobândirea calităţii de bun propriu al debitorului, respectiv de destinaţia bunului imobil, care nu trebuie să reprezinte spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa.

Îndeplinirea acestor reguli atrage incidenţa procedurii executării silite a bunului imobil în vederea stingerii creanţelor fiscale ale debitorului, executorul fiscal având abilitarea de a aplica sechestrul asupra bunului imobil şi de a încheia un proces-verbal de sechestru, care va cuprinde numărul cadastral şi numărul de carte funciară, dacă acestea reies din documentele prezentate de debitor.

În acest sens, în faza executării silite, prin dispoziţiile art. 242 alin. (1) din cod, legiuitorul a protejat în mod expres coproprietarul, astfel că măsura criticată apare ca fiind raţională şi justificată.

Pornind de la baza factuală stabilită prin probele administrate în cauză, soluţia pronunţată de judecătorul fondului reflectă interpretarea şi aplicarea greşită a normelor şi principiilor cărora le este supus raportul de drept administrativ.

III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Date fiind aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va dispune admiterea recursului declarat de reclamantul A., casarea hotărârii atacate, admiterea acţiunii şi, pe cale de consecinţă, va dispune anularea procesului-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x din 10.08.2017 emis de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2437 din 25 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite acţiunea formulată de reclamantul A..

Anulează procesul-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x din 10.08.2017 emis de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2020.