Retroactive application of judicially established maximum salary levels in public sector wage equalization claims

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.05.2017 sub numărul de dosar x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând:

- obligarea pârâtului să emită ordine de salarizare cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015 şi până încetarea raporturilor de serviciu ale fiecărui reclamant cu pârâtul;

- obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă de 405 RON şi venitul efectiv plătit;

- obligarea pârâtului la actualizarea diferenţei rezultate cu indicele de inflaţie;

- obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar recalculat până la data plăţii efective.

În subsidiar, au solicitat obligarea pârâtului să emită ordine de salarizare cu luarea în considerare, în vederea egalizării cu data de 9 aprilie 2015, a nivelului maxim salarial existent în sistemul judiciar, respectiv la: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - VRS de 405 RON; Ministerul Justiţiei - VRS de 381,823; Consiliul Superior al NN. de 405 RON inclus în indemnizaţia brută lunară începând cu data de 9 aprilie 2015 conform dispozitivului sentinţei nr. 48 din 13.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - VRS de 381,823 RON/- VRS-ul de 405 RON.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4599 din 27 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a constatat nulă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii I. şi K. pentru nesemnarea acesteia, a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate invocată de pârât, ca nefondată, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de ceilalţi reclamanţi şi, în consecinţă:

- a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui ordin de încadrare salarială producător de efecte juridice începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare pentru fiecare parte reclamantă a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON.

- a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească fiecărei părţi reclamante, în raport de perioada efectiv lucrată la Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, diferenţele salariale rezultate ulterior datei de 09.04.2015, precum şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare aferente perioadei de la data scadenţei fiecărui venit salarial lunar şi până la data plăţii efective.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4599 din 27 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recursuri reclamanţii I. şi K. şi pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi.

3.1. Recurenţii - reclamanţi I. şi K. au formulat recurs prin care au solicitat casarea sentinţei recurate în ceea ce priveşte anularea cererilor formulate de aceştia, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Au susţinut reclamanţii că, deşi prima instanţă a precizat că au fost citaţi cu menţiunea de a semna cererea, citaţiile nu le-au fost predate personal, ci funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei, care însă avea obligaţia de a comunica citaţiile de îndată şi să predea agentului dovada cu semnăturile reclamanţilor certificate, sau, dacă înmânarea imediată nu era posibilă, la o dată ulterioară, caz în care dovada ar fi urmat să fie transmisă instanţei direct.

Raportat la dispoziţiile art. 155 alin. (1) pct. 6, art. 161 alin. (1), art. 163 alin. (1), art. 162 alin. (2) din C. proc. civ., au considerat că, în modalitatea în care a fost efectuată, procedura de citare (cuprinzând menţiunea de a semna cererea) a fost viciată, iar cauza a fost judecată cu lipsă de procedură, situaţie care atrage nulitatea parţială a hotărârii atacate, în ceea ce priveşte cererile formulate de recurenţii - reclamanţi.

3.2. Prin motivele de recurs, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a criticat soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, potrivit cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

In susţinerea recursului, recurentul a invocat actele normative care au stat la baza emiterii ordinelor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 2534 din data de 21 decembrie 2016, nr. 303 din data de 19 ianuarie 2017 şi nr. 330 din data de 27 ianuarie 2017, respectiv, art. 36 din Legea nr. 284/2010, Capitolul VIII - art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (4) şi art. 10 alin. (1) din Anexa nr. VI a aceluiaşi act normativ, art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, raportat la considerentele Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale.

A susţinut recurentul - pârât că, în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate şi potrivit dezlegării date de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, prin acte administrative individuale legale şi temeinice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis ordine de salarizare pentru procurori şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, prin care a acordat creşterile salariale de 5%, 2% şi 11%, conform Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, începând cu data de 1 august 2016, constatându-se că la acea dată exista în plată o indemnizaţie de încadrare brută prin care, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, s-au acordat unui procuror aceste creşteri salariale, indemnizaţia acestuia reprezentând nivelul maxim în plată pentru funcţia de procuror la acel moment.

Ulterior emiterii Ordinului Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 283 din 25 octombrie 2016, a fost emis Ordinul nr. 332/2017 al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind salarizarea procurorilor din cadrul unităţilor de parchet, începând cu data de 1 octombrie 2016, avându-se în vedere noua valoare maximă de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%.

Prin urmare, recurentul - pârât a arătat că la data de 9 aprilie 2015, nu exista în plată, în cadrul familiei ocupaţionale justiţie, nicio indemnizaţie brută lunară pentru funcţia de procuror/judecător stabilită cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, astfel încât nu sunt întrunite condiţiile legale pentru anularea actelor administrative atacate.

Un alt motiv de recurs vizează greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, recurentul - pârât susţinând că reclamanţii nu au contestat Ordinul nr. 1702 din data de 30 iulie 2015 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit cu care s-au stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, indemnizaţiile majorate ale procurorilor şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, a fost criticată soluţia primei instanţe, apreciindu-se că prin admiterea cererii reclamanţilor a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii, astfel cum este acesta reglementat de art. 15 din Constituţia României - "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penate sau contravenţionale mai favorabile."

S-a susţinut că prin ordinele nr. 2534/2016, 303/2017 şi 330/2017 au fost stabilite şi plătite retroactiv drepturile începând cu data de 1 august 2016, astfel că acţiunea este fără obiect.

Faţă de netemeinicia capătului principal de cerere, recurentul- pârât a considerat că instanţa de fond, în mod greşit, a admis cererile accesorii privind actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual prin legea bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflaţie, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

Cu privire la dobândă, s-a susţinut că, din analiza textelor de lege incidente dobânzii, rezultă că aceasta este circumscrisă preexistentei unei convenţii, astfel cum rezultă din prevederile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, ceea ce nu poate fi cazul în speţa dedusă judecăţii.

Chiar dacă textul din noul C. civ., respectiv art. 1535 alin. (1) arată că cel prejudiciat poate pretinde daune moratorii fără să dovedească un prejudiciu, şi în acest caz, condiţia sine qua non o constituie existenţa unui contract.

Pentru motivele prezentate, s-a solicitat admiterea recursului şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamanţilor.

4. Apărările formulate în cauză

4.1 Intimaţii - reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL. şi MM. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca nefondat, arătând că valoarea sectorială solicitată prin cererea de chemare în judecată a fost inclusă de ordonatorii de credite din sistemul de justiţie ca urmare a pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, impunându-se recunoaşterea efectelor retroactive a acestor titluri executorii de la naşterea dreptului.

4.2. Recurentul - pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţii I. şi K., apreciind că instanţa de fond a procedat în mod corect, potrivit dispoziţiilor art. 200 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., la citarea celor doi reclamanţi cu menţiunea de a semna cererea introductivă de instanţă.

Având în vedere că reclamanţii au solicitat citarea la locul de muncă, s-a arătat că agentul procedural şi-a îndeplinit obligaţia conform art. 161 alin. (1) din C. proc. civ., predând citaţia la locul citării potrivit art. 155 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune casarea parţială a acesteia, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

5.1. Cu privire la recursul declarat de recurenţii - reclamanţi I. şi K. se constată că s-a invocat nelegalitatea soluţiei pronunţate prin care s-a dispus anularea cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii.

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o acţiune comună formulată de reclamanţii, procurori şi personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, menţionaţi într-un tabel anexat cererii de chemare in judecată, cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul pârâtului, unde aceştia îşi desfăşoară activitatea, fiind desemnat reclamantul A., ca persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură.

La termenul din 12.10.2017, instanţa de fond a dispus citarea celor doi reclamanţi I. şi K. cu menţiunea de a semna cererea de chemare în judecată după care, având în vedere că aceştia nu s-au conformat dispoziţiei până la termenul de judecată acordat în proces, respectiv 09.11.2017, a reţinut că lipseşte manifestarea de voinţă a reclamanţilor în sensul însuşirii, sub semnătură, a conţinutul cererii în care figurează şi numele lor, constatând nulitatea acţiunii.

Din înscrisurile dosarului, rezultă că la termenul din 12 octombrie 2017 se constatase lipsa de procedură cu toţi reclamanţii, fiind citată doar persoana desemnată pentru primirea actelor de procedură, şi se dispusese citarea reclamanţilor J. şi K. la sediul parchetului, prin persoana însărcinată, reclamantul A..

Potrivit art. 158 alin. (1) din C. proc. civ., în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau art. 156.

Or, din dovezile de comunicare aflate la dosarul de fond, rezultă că înştiinţarea a fost transmisă funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nu destinatarului sau persoanei desemnate de acesta pentru primirea corespondenţei.

In acest caz, locul de muncă constituie un domiciliu procesual ales în înţelesul art. 158 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că, dacă părţile şi-au ales domiciliul procesual la sediul locului de muncă, neindicând persoana juridică angajatoare ca persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură, ci pe unul dintre reclamanţi, procedura de comunicare a citaţiei nu este legal îndeplinită prin semnarea dovezii de înmânare de către funcţionarul instituţiei.

In plus, instituţia angajatoare are calitatea de pârât în raportul juridic dedus judecăţii, astfel că nu s-ar putea interpreta că ar exista un mandat tacit dat persoanei juridice la care şi-au ales domiciliul pentru primirea actelor de procedură.

Sancţiunea care intervine în această ipoteză este nulitatea procedurii de citare, raportat la dispoziţiile art. 164 alin. (3) cu trimitere la alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 163 alin. (1) şi alin. (8) din C. proc. civ.

Caracterul expres al nulităţii determină prezumţia vătămării, potrivit art. 175 alin. (2) din C. proc. civ. ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte constatarea nulităţii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii I. şi K., iar soluţia casării cu trimitere este impusă de respectarea dreptului părţilor la cele două grade de jurisdicţie.

5.2. Cu privire la recursul declarat de recurentul - pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

Recurentul a criticat soluţia primei instanţe faţă de greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în raport de necontestarea Ordinului nr. 1702 din data de 30 iulie 2015 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit cu care s-au stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, indemnizaţiile procurorilor.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care vizează exercitarea acţiunii civile prohibite, în mod expres sau implicit, de o normă legală imperativă ori care presupune nerespectarea unei condiţii de validitate a căii procedurale alese de parte, implicând contestarea dreptului părţii interesate de a sesiza instanţa, însă recurentul - pârât nu a invocat niciun temei de drept care să atragă incidenţa acestei sancţiuni şi nici instanţa nu poate identifica un asemenea temei.

Astfel cum a arătat şi prima instanţă, obiectul acţiunii îl reprezintă cererea adresată pârâtului de reîncadrare a părţilor reclamante sub aspectul drepturilor salariale cuvenite prin emiterea unui act administrativ (ordin), raportat la dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII, Anexa VI din Legea cadru nr. 284/2010 coroborate cu art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2010.

Chiar prin motivele de recurs pârâtul recunoaşte această obligaţie în raport cu considerentele Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, emiţând Ordinul nr. 332/2017, însă doar cu data de 1 octombrie 2016, susţinând că la data de 9 aprilie 2015 nu exista în plată, în cadrul familiei ocupaţionale justiţie, nicio indemnizaţie brută lunară pentru funcţia de procuror/judecător stabilită cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON.

Pentru aceste motive motivul de recurs va fi respins ca nefondat.

Pe fondul cererii de recurs, se constată că intimaţii - reclamanţi au calitatea de procurori şi personal asimilat, activând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar salarizarea acestora se stabileşte prin ordin al ordonatorului principal de credite Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reclamanţilor li s-au recalculat drepturile salariale prin două ordine de salarizare, respectiv Ordinul nr. 2536/21.12.2016 şi Ordinul nr. 332/27.01.2017, ultimul cu o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, însă începând cu data de 01 octombrie 2016.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea dispoziţiilor de salarizare în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referinţă de 405 RON, începând cu data de 09 aprilie 2015, data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, precum şi pentru viitor, până la data încetării pentru fiecare reclamant a raporturilor de serviciu şi obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a diferenţelor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare.

Înalta Curte constată că prin art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea 71/2015, şi care a intrat în vigoare la 09 aprilie 2015, s-a prevăzut că "prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Textul de mai sus nu a fost aplicat personalului din justiţie, la nivelul ordonatorului principal de credite Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât s-a considerat că se aplică doar în cazul instituţiilor expres menţionate în cuprinsul dispoziţiei legale.

Ulterior, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/26.09.2016 privind dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

Prin urmare, prevederile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea 71/2015, trebuiau aplicate, începând cu 09 aprilie 2015, şi la nivelul ordonatorului principal de credite Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, implicit în cazul reclamanţilor, iar salarizarea personalului din justiţie trebuia făcută la nivelul maxim aferent fiecărei funcţii/grad/treaptă şi gradaţie.

Anterior pronunţării Deciziei nr. 23/2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin O.U.G. nr. 20/2016, publicată în Monitorul Oficial la 08 iunie 2016, care a modificat şi completat O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, a fost introdus art. 31, care la alin. (1) a prevăzut următoarele:

"Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

De asemenea, O.U.G. nr. 57/2015 a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 43/2016, fiind introduse, printre alte reglementări, şi prevederea cuprinsă în alin. (1)2 al art. 31 potrivit căreia, "în aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti".

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederii redate mai sus şi s-a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, sunt neconstituţionale.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a statuat următoarele:

"în consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică".

Pentru a pune în aplicare prevederile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 introduse prin Legea 71/2015, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/26.09.2016, precum şi prevederile art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis două ordine de salarizare, respectiv Ordinul nr. 2536/21.12.2016 şi Ordinul nr. 332/27.01.2017, prin care reclamanţilor li s-au recalculat drepturile salariale, prin ultimul ordin la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, cu menţiunea că va începe cu data de 01 octombrie 2016.

Înalta Curte, în acord cu soluţia primei instanţe, apreciază că stabilirea drepturilor salariale aferente perioadei 09 aprilie 2015 - 01 octombrie 2016, şi pentru viitor, fără luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, este nelegală, întrucât aceasta este valoarea sectorială maximă la nivelul familiei ocupaţionale "justiţie" la care se ajunge prin luarea în considerare a drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum trebuia să procedeze pârâtul, luând în considerare considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 794/15.12.2016.

Valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, a fost recunoscută ca fiind aplicabilă începând cu 09 aprilie 2015, la nivelul ordonatorului principal de credite Consiliul Superior al Magistraturii, prin sentinţa nr. 48/13.01.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2369/22.06.2017, astfel că susţinerea recurentului - pârât în sensul că nu există hotărâri în plată este nefondată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond privind obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui ordin de încadrare salarială producător de efecte juridice începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare pentru fiecare parte reclamantă a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, este dată cu corecta aplicare a legii, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport cu cele expuse, instanţa constată caracterul nefondat al criticii privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii, valoarea sectorială solicitată fiind acordată de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, iar nu anterior, pentru a se putea vorbi despre o aplicare retroactivă a vreunei norme juridice.

În egală măsură, argumentele cuprinse în motivele de recurs privind lipsa de obiect a acţiunii nu pot fi primite, pentru reclamanţi fiind recunoscută valoarea sectorială de 405 RON de la data de 1 octombrie 2016, în timp ce prin acţiune se solicită emiterea unui ordin de salarizare prin care să se acorde această valoare începând cu data de 9 aprilie 2015 şi plata sumelor de bani aferente.

De asemenea, Înalta Curte reţine că prin nerecunoaşterea de către pârât a drepturilor salariale conform Legii 71/2015 s-a produs reclamanţilor un prejudiciu reprezentat de diferenţa dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat în perioada 09 aprilie 2015 - 01 octombrie 2016, dacă salariile le-ar fi fost stabilite prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON şi drepturile salariale efectiv plătite reclamanţilor în această perioadă, astfel că în mod corect a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să repare acest prejudiciu prin plata sumelor respective.

Înalta Curte constată că repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferenţelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naţionale, echivalent al ratei inflaţiei şi plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

În această privinţă, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Împrejurarea că sumele nu sunt cuprinse în buget nu prezintă nicio relevanţă în ceea ce priveşte însăşi existenţa dreptului.

De altfel, deşi judecătorul fondului a făcut trimitere în considerentele sentinţei la soluţia pronunţată în recursul în interesul legii, recurentul -pârât s-a limitat la a relua susţinerile din întâmpinare fără a formula critici concrete care să poată fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenţii-reclamanţi I. şi K., va casa în parte sentinţa atacată în ceea ce priveşte constatarea nulităţii cererii de chemare în judecată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în limitele casării, urmând a respinge recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenţii-reclamanţi I. şi K. împotriva sentinţei civile nr. 4599 din 27 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată în ceea ce priveşte constatarea nulităţii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii I. şi K..

Trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în limitele casării.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2020.