Insurance creditor status of subrogated CASCO insurers and application of guarantee cap per claim under Law no. 213/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 24.02.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 4115/13.02.2017 emise de pârât şi, pe fond, admiterea cererii de plată nr. x/22.12.2015 formulate ca urmare a declanşării procedurii falimentului Societăţii de B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4902 din 12 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat decizia nr. 4115/13.02.2017 emisă de pârât; a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/22.12.2015; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 169 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 4902 din 12 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prin decizia nr. 4115/13.02.2017, FGA a respins cererea de plată a reclamantei, având în vedere că anterior soluţionării acesteia, FGA a plătit reclamantei suma totală de 450.000 RON, ce constituie plafonul de garantare stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a invocat contradictorialitatea considerentelor hotărârii recurate, întrucât, deşi prima instanţă a reţinut că reclamanta nu se încadrează în categoria creditorilor de asigurare menţionaţi la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, a apreciat că este îndreptăţită să primească plata despăgubirii.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv la calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante, invocă greşita interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât apreciind că, deoarece instanţa a reţinut că intimata reclamantă nu se încadrează în categoria creditorilor de asigurare, trebuia să respingă cererea de chemare în judecată.

De asemenea, invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 23 alin. (3) lit. f) din Norma ASF nr. 16/2015 şi art. 2210 C. civ., întrucât prin aceste reglementări nu se poate lărgi sfera beneficiarilor legii şi nici nu se pot institui excepţii de la aplicarea plafonului de garantare, interpretarea dată de către recutentul-pârât acestui text de lege fiind aceea că plata despăgubirii se face către creditorii de asigurare, iar plata se poate face şi către persoanele menţionate la art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015.

Critică faptul că instanţa nu a corelat procedura derulată în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a S.C. C. S.A., în condiţiile în care creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, iar aceasta îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în faliment, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Mai arată că intimata-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei C. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu precizarea că această creanţă de 450.000 RON este înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Recurentul-pârât mai invocă greşita interpretare dată de către prima instanţa dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care a apreciat că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva C. S.A..

4. Apărările intimatei-reclamante

Deşi a fost legal citată, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În acest context, Înalta Curte, constatând legală soluţia pronunţată de prima instanţă, va proceda la substituirea parţială a motivării acesteia în sensul analizării aspectelor deduse judecăţii prin prisma Deciziei nr. 29/02.03.2020 pronunţate ulterior hotărârii recurate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), anularea deciziei nr. 4115/13.02.2017 emise de pârât şi, pe fond, admiterea cererii de plată nr. x/22.12.2015 formulate ca urmare a declanşării procedurii falimentului Societăţii de B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurentul-pârât invocă faptul că prima instanţă a reţinut considerente contradictorii atunci când s-a referit la calitatea reclamantei de creditor de asigurare.

Această critică este nefondată, dat fiind faptul că, deşi prima instanţă a reţinut, într-adevăr, că reclamanta nu face parte din categoriile de creditori de asigurări menţionaţi la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015, nefiind o persoană asigurată, întrucât nu a încheiat un contract de asigurare cu C. S.A., cu toate acestea, în paragraful următor a reţinut că, în calitate de asigurător CASCO, reclamanta a plătit către asiguratul său despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr-un eveniment rutier de către o terţă persoană asigurată la C. S.A. pentru răspundere civilă şi, prin urmare, reclamanta nu îşi poate valorifica dreptul său la plata despăgubirilor, recunoscut de către pârât în limita plafonului, direct în baza Legii nr. 213/2015, ci în temeiul subrogaţiei în cazul asigurătorului.

Astfel fiind, în argumentarea acestui motiv de casare, recurentul-pârât a preluat o singură frază din motivarea instanţei de fond, fără a o corobora cu paragrafele următoare în care instanţa a prezentat întregul raţionament avut în vedere.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele de la dosar şi cu împrejurările de fapt ale cauzei, judecătorul fondului expunând în mod logic şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, la soluţionarea cererii societăţii reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privinţa acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a C. S.A., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranşat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4902 din 12 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4902 din 12 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 19 noiembrie 2020.