FGA guarantee ceiling application per insurance claim versus per creditor in subrogated CASCO recovery

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 12.12.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor: anularea deciziei F.G.A. nr. 2076/11.10.2016; obligarea pârâtului la plata sumei de 1.610,35 RON, compusă din: 890 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 13,35 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015 şi 707 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în Dosarul x/2015

De asemenea, a solicitat obligarea intimatei F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3472 din 04 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată/precizată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă, în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a sumei de 2.715,34 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 3472 din 04 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată precizate, respectiv anularea Deciziei nr. 2076/11.10.2016 şi obligarea intimatului-pârât FGA la plata sumei de 1.610,35 RON, compusă din: 890 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 13,35 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 707 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în dosarul nr. x/2015, precum şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată în esenţă că cererea sa de plată a fost respinsă de către intimatul-pârât prin Decizia nr. 2076 din 11.10.2016, pe motiv că plăţile efectuate către A. au depăşit plafonul de 450.000 RON, iar cererea de chemare în judecată formulată de către recurenta-reclamantă împotriva acestei decizii vizează două aspecte, respectiv: soluţionarea de către FGA a cererii de plată prin raportare la dispoziţiile de drept material prevăzute de Legea nr. 213/2015, deşi raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii era guvernat de Legea nr. 136/1995; aplicarea greşită de către FGA a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2105, în sensul limitării sumei globale la care este îndreptăţit asigurătorul CASCO care s-a subrogat în numele mai multor creditori de asigurare (persoane asigurate).

Susţine că prin aplicarea Legii nr. 213/2015 se încalcă principiul neretroactivităţii legii şi sunt discriminaţi în mod nejustificat asigurătorii CASCO faţă de ceilalţi creditori de asigurări care deţin creanţe singulare.

Invocă nelegalitatea hotărârii atacate, apreciind că a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul de faţă fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015, întrucât raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul B. S.A. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Astfel, susţine că garanţia datorată de FGA a existat, în virtutea legii, pe toată durata raportului principal de asigurare, însă ea s-a activat abia la momentul producerii evenimentului asigurat şi a intervenirii falimentului societăţii de asigurări.

De asemenea, precizează că referirea instanţei de fond la Decizia nr. 578/2016 a Curţii Constituţionale nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte identificarea legii substanţiale aplicabile litigiului, întrucât prin aceasta s-a respins ca inadmisibilă sesizarea, motivat de faptul că nu poate fi vorba de retroactivitatea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, acestea producând efecte exclusive într-un domeniu temporal de acţiune determinat.

O altă critică vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 3 lit. I) şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, instanţa reţinând în mod eronat că recurenta-reclamantă reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat in faliment pentru toate creanţele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilităţile FGA. Cu alte cuvinte, în relaţia cu FGA, A. vine din poziţia fiecărui creditor de asigurare în numele căruia s-a subrogat, beneficiind astfel de protecţia distinctă, reală si efectivă pe care legea o conferă fiecăruia dintre aceşti creditori.

Consideră că din interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, rezultă că atât creanţa de asigurare, cât şi creditorul de asigurare au fost raportate la un singur element esenţial - un contract de asigurare, sens în care invocă şi dipoziţiile art. 2210 din C. civ.

Precizează că instanţa a interpretat eronat şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a aplicat în mod greşit instituţia subrogaţiei, limitându-i efectele, fără a exista o dispoziţie legală în acest sens.

Recurenta-reclamantă consideră că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanta reţinând că reclamanta nu deţinea o speranţă legitimă de a fi despăgubită de către FGA, deşi art. 60 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 stabileşte un interes suficient conturat al A. de a beneficia de o despăgubire din partea FGA.

Referitor la obligarea directă a FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, arată că potrivit Legii nr. 213/2015, FGA este obligată să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative ataşate, normele aplicabile în materie şi condiţiile de asigurare din contractul de asigurare şi, cum FGA a soluţionat cererea de plată şi nu a invocat alte motive de respingere decât pretinsa incidenţă a plafonului de 450.000, este evident că acesta fie a verificat toate celelalte condiţii şi a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite, fie a renunţat la a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluţionată pe fond, motiv pentru care apreciază că se impune ca, în urma anulării deciziei FGA nr. 2076/11.10.2016 să dispună obligarea directă a acestuia la plata sumei pretinse prin cererea de plată sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii solicitate.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor: anularea deciziei F.G.A. nr. 2076/11.10.2016; obligarea pârâtului la plata sumei de 1.610,35 RON, compusă din: 890 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 13,35 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015 şi 707 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în dosarul x/2015, precum şi obligarea intimatei F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată.

1. Cu privire la criticile vizând norma aplicabilă raportului de drept substanţial dedus judecăţii

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare, iar falimentul B. S.A. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliţei de asigurare nu era prevăzut, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conţine existenţa unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existenţa unei condiţii suspensive, care, dacă era în fiinţă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizaţiei/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la recurentul-pârât în data de 15.03.2016, Legea nr. 213/2015 intrând în vigoare la 27.07.2015.

Aşadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform disp. art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

2. Referitor la critica privind reţinerea de către prima instanţă a faptului că recurenta-reclamantă reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat in faliment pentru toate creanţele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilităţile FGA, Înalta Curte reţine că, la soluţionarea cererii societăţii reclamante, intimatul-pârât a avut în vedere că în privinţa acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea formulată de reclamantă reţinând că, din moment ce în procedura de faliment reclamanta este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deţine mai multe creanţe, este firesc ca şi în procedura administrativă de plată, desfăşurată în faţa F.G.A., să fie considerată tot unic creditor de asigurare, fiind necesar ca dispoziţiile legale să fie interpretate şi aplicate unitar în ceea ce priveşte tratamentul juridic al creditorilor asigurătorului în faliment.

Înalta Curte constată că o asemenea interpretare este eronată şi că sunt nefondate criticile intimatului-pârât, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranşat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este greşită, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Ca atare, văzând dispoziţiile legale aplicabile şi decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte va admite în parte acţiunea reclamantei, în sensul că va anula decizia atacată şi va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată nr. x/15.03.2016.

În mod practic şi evident, nu poate fi analizată şi admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, aşa cum solicită recurenta-reclamantă, întrucât pârâtul nu a analizat cererea de plată pe fondul acesteia, ci s-a limitat să constate că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată şi i s-a plătit din disponibilităţile FGA suma de 450000 RON, suma maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Ca atare, Înalta Curte nu se poate pronunţa cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depăşit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă este aceea de obligare a pârâtului la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei nr. 3472 din 04 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa recurată şi, rejudecând: va admite, în parte, acţiunea formulată de A. S.A. şi va anula Decizia nr. 2076/11.10.2016, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor; va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la reanalizarea cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulate de reclamantă şi va respinge în rest acţiunea.

Având în vedere soluţia dată cererii de recurs, respectiv admiterea în parte a acţiunii, precum şi faptul că la fond pârâtul a solicitat cheltuieli de judecată şi le-a şi obţinut, Înalta Curte apreciază că global nu se impune acordarea cheltuielilor, motiv pentru care, în temeiul art. 453 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., va respinge cererea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei nr. 3472 din 04 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea formulată de A. S.A.

Anulează Decizia nr. 2076/11.10.2016, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la reanalizarea cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulate de reclamantă.

Respinge în rest acţiunea.

Respinge cererea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată din recurs.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 19 noiembrie 2020.