Application of the 450,000 RON guarantee cap per insurance claim rather than per creditor in subrogated CASCO insurer recovery

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 05.12.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea deciziei nr. 2063/11.10.2016, de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 29.230 RON, cu consecinţa obligării pârâtului, în principal, la efectuarea plăţii sumei pretinse, şi, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei; cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3750 din 17 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii motivelor de neconvenţionalitate; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat decizia nr. 2063/11.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016; a respins excepţia tardivităţii excepţiei inadmisibilităţii; a respins cererea de obligare a pârâtului la efectuarea plăţii, respectiv de emitere a actului administrativ de aprobare a plăţii, ca inadmisibilă.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2072 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3750 din 17 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recursuri reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Prin recursul declarat, reclamanta A. S.A. solicită, în temeiul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, în sensul: (i) înlăturării considerentelor potrivit cărora dreptul A. de a fi despăgubită din disponibilităţile FGA este guvernat în timp de Legea nr. 213/2015, aşa încât nu a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii, şi înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul că legea aplicabilă în timp obligaţiei legale de garanţie aflate în sarcina FGA este reprezentată de Legea nr. 136/1995; (ii) înlăturării considerentelor referitoare la netemeinicia argumentelor de convenţionalitate referitoare la existenţa unui grad de incertitudine care excludea ideea de speranţă legitimă şi înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că se impun a fi înlăturate de la aplicare dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât aduc atingere "dreptului la un bun", astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; (iii) înlăturării considerentelor conform cărora principiul contributivităţii şi Directiva 2009/102/CE au fost respectate, şi înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că acestea au fost încălcate; (iv) casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, obligarea pârâtului FGA, în principal, la efectuarea plăţii sumei pretinse, de 29.230 RON, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016; (v) obligarea intimatei FGA la plata către recurenta A. a cheltuielilor de judecată.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, Legii nr. 213/2015, C. civ., art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Directivei nr. 2009/1002/CE,.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocă încălcarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, apreciind că este aplicabilă Legea nr. 136/1995, şi nu, cum a reţinut instanţa de fond, Legea nr. 213/2015 reglementând plafonarea despăgubirilor plătibile de către FGA la suma de 450.000 RON.

Consideră că, fiind vorba despre un conflict între legi succesive în timp, devin incidente dispoziţiile art. 6 alin. (2) C. civ., raportul juridic de garantare fiind guvernat de dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 136/1995 şi, prin urmare, obligaţia de garantare şi dreptul corelativ la garantare s-au născut de plin drept în baza Legii nr. 136/1995, la data emiterii Poliţei RCA de către asigurătorul B., falimentul asigurătorului neavând niciun efect asupra naşterii respectivului raport juridic obligaţional, declanşând doar procedura de valorificarea a dreptului recurentei-reclamante la despăgubiri contra FGA.

Pe de altă parte, arată că dacă asigurătorul este în insolvenţă, cererea de plată depusă la FGA poate fi rezolvată pe fond, potrivit legii în vigoare la data naşterii drepturilor asiguratului (sau subrogatului), şi nu la data emiterii deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară şi nici a legii în vigoare la data înregistrării cererii de plată. Aşadar, consideră că momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare în parte, sens în care susţine că se încalcă principiul aşteptărilor legitime, în condiţiile în care norma juridică nouă este imprevizibilă, neputându-se anticipa în mod rezonabil că ea va opera pentru poliţele RCA sau CASCO încheiate sub imperiul vechii legi, impunând o limitare a răspunderii patrimoniale a intimatului FGA până la plafonul de 450.000 RON.

Susţine că aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, întrucât raporturile juridice s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2015.

Cu privire la nelegalitatea considerentelor prin care instanţa de fond a conchis asupra excepţiei de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (a) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă arată că este titulara unui bun în sensul dat de CEDO, respectiv de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, respectiv a unor drepturi de creanţă de asigurare, drepturi dobândite prin subrogaţie personală, ca urmare a plăţii de către A. a drepturilor asiguraţilor păgubiţi, sens în care invocă privarea de proprietate, ca rezultat a unei ingerinţe nepermise a Statului, în condiţiile în care asigurătorii au contribuit masiv la crearea Fondului, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 generând o stare de discriminare nejustificată între asigurătorii CASCO.

De asemenea, susţine că în speţă considerentele instanţei cu privire la neîncălcarea principiului contributivităţii şi a Directivei 2009/102/CE sunt neîntemeiate, instanţa de fond făcând o analiză formală a argumentelor prezentate. Consideră că plafonul legal contravine Directivei 2009/103/CE, întrucât Directiva 2001/177/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 martie 2001 privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurare nu instituie în sarcina legislatorilor naţionali obligativitatea plafonării sumei acordate cu titlu de despăgubire, iar această directivă a fost transpusă în dreptul românesc prin Legea nr. 503/2004, lege ce nu prevede un plafon de despăgubire la plăţile efectuate de Fondul de Garantare. Prin urmare, plafonul de despăgubire instituit prin Legea nr. 213/2015 şi Norma nr. 16/2015 contravine scopului avut în vedere în legislaţia europeană.

Totodată, invocă nelegalitatea respingerii cererii de obligare a intimatului FGA la plata sumei pretinse ori la emiterea unui act administrativ de aprobare a plăţii acesteia, susţinând că excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea Fondului direct la plată a fost invocată pentru prima dată prin concluziile pe fond, deci după închiderea dezbaterilor.

Referitor la penalităţi, arată că acestea sunt datorate de către FGA, fiind evaluate şi acceptate de către Fond, dat fiind faptul că din interpretarea art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 reiese că Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate înregistra la masa credală în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. Ca o dovadă în acest sens, arată că reprezentanţii departamentelor interne de specialitate ale Fondului de Garantare a Asiguraţilor au completat şi semnat un Referat (fişă) prin care au propus plata sumelor solicitate, potrivit reglementarilor legale indicate anterior, în care au consemnat rezultatul analizei pe care au efectuat-o asupra fondului dreptului de creanţă pretins la plată, iar fişa amintită menţionează cuantumul exact al sumei pretinse la plată prin cererea introductivă şi este semnată de către reprezentanţii Direcţiei Tehnice Despăgubiri, Direcţiei Juridice şi ai Direcţiei Economice, direcţii au fost implicate în procesul de examinare pe fond a cererii de plată şi care au conchis că A. are dreptul la plata sumei respective din disponibilităţile proprii, ceea ce are valoarea unei recunoaşteri exprese. Mai mult, această analiză a cuprins şi penalităţile şi cheltuielile de judecată.

3.2. Prin recursul declarat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicită, în temeiul motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că motivul respingerii sumei solicitate îl reprezintă faptul ca FGA a plătit A. suma totală de 450.000 RON, neputând face plăţi în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţine caracterul contradictoriu al motivării primei instanţe în ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a beneficia de plată, în condiţiile în care a constatat că aceasta nu este creditor de asigurare, neputând fi încadrată în niciuna dintre categoriile de persoane menţionate la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, arătându-se la pagina 7 a sentinţei recurate că reclamanta nu este persoană asigurată şi nu se află în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare, respectiv că reclamanta nu este persoană păgubita în sensul legii, întrucât nu a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii riscului acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă.

Arată că în baza unei asemenea motivări nu se putea reţine că reclamanta era îndreptăţită la plata despăgubirilor, ca efect al subrogării în drepturile creditorului de asigurare.

Susţine că elementele de contradictorialitate vizează lipsa calităţii de creditor de asigurare a reclamantei intimate şi aplicabilitatea plafonului pe creditor de asigurare, în condiţiile în care instanţa i-a admis acţiunea în limita plafonului de garantare de 450.000 RON.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015; art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum şi a dispoziţiilor legale care reglementează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA.

Susţine că nu poate efectua plăţi din disponibilităţile sale decât către creditorii de asigurări, aşa cum sunt definiţi de Legea nr. 213/2015, sens în care invocă prevederile art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (3) teza finală, art. 11, art. 13 alin. (1) şi (3), art. 15 alin. (1), art. 18 alin. (1), precizând că singurele persoane care pot beneficia de plata unor despăgubiri de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor sunt creditorii de asigurări, instanţa reţinând că reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, că nu are calitatea de creditor şi că această calitate nu i-a putut fi transmisă ca efect al subrogaţiei.

Invocă încălcarea de către prima instanţă a prevederilor art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., întrucât instanţa a reţinut că pârâtul nu a stabilit la ce categorie de creditor de asigurare se încadrează reclamanta şi a presupus că singura încadrare posibilă ar fi conform art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015, deşi nu a solicitat pârâtului o astfel de precizare şi nici nu a constatat vreo lacună în motivarea deciziei pârâtului. Critică faptul că instanţa nu a pus în discuţia părţilor acest aspect.

De asemenea, invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015, emisă în aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, apreciind că ASF nu poate să lărgească sfera beneficiarilor acestei legi şi nici să instituie excepţii de la aplicarea plafonului de garantare.

Consideră că în mod nelegal a înlăturat prima instanţa susţinerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A. şi, implicit, puterea de lucru judecat, întrucât creanţa reclamantei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, iar aceasta îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie.

Precizează că intimata-reclamantă este creditor de asigurare, conform art. 3 lit. h) din Legea 503/2004 şi a formulat cerere de plată la FGA, cumulând mai multe creanţe şi, de asemenea, este înscrisă ca un singur creditor de asigurare în Tabelul preliminar al creanţelor debitoarei Societatea B. S.A., în faliment, cu o creanţă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, înscriere care a operat tocmai în virtutea subrogării legale.

Sub acest aspect, critică faptul că această creanţă are o poziţie privilegiată, atât în procedura de faliment, fiind înscrisă într-o categorie prioritară, cât şi în procedura administrativă de plată la FGA, având o protecţie suplimentară în raport cu ceilalţi creditori.

Se mai invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2210 C. civ., întrucât desi a operat o subrogare în drepturile persoanei prejudiciate, aceasta nu a operat împotriva FGA, ci doar împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului, motiv pentru care apreciază că nu este răspunzător de producerea pagubei şi nu poate răspunde pentru vreo societate de asigurare.

Recurentul-pârât susţine că persoana care a efectuat plata nu poate dobândi mai multe drepturi decât creditorul iniţial.

Totodată, invocă încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ca urmare a raţionamentului contradictoriu al primei instanţe care, pe de o parte, a reţinut că reclamanta nu poate fi încadrată în niciuna din categoriile prevăzute la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015 iar, pe de altă parte, a reţinut că poate beneficia de prevederile legii prin raportare la mecanismul subrogaţiei legale reglementate de art. 2210 C. civ.

Precizează că solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate

4.1. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului reclamantei ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

4.2. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului pârâtului ca neîntemeiat şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare arată că în fapt criticile privind calitatea de creditor de asigurare a reclamantei au fost avute în vedere de către instanţa de fond, acesta reprezentând un aspect tranşat definitiv, în condiţiile în care această calitate nu a fost niciodată negată de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

În acest context, Înalta Curte, constatând legală soluţia pronunţată de prima instanţă, va proceda la substituirea parţială a motivării acesteia în sensul analizării aspectelor deduse judecăţii prin prisma Deciziei nr. 29/02.03.2020 pronunţate ulterior hotărârii recurate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 2063/11.10.2016, de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 29.230 RON, cu consecinţa obligării pârâtului, în principal, la efectuarea plăţii sumei pretinse, şi, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei; cu cheltuieli de judecată.

2.1.1. Referitor la recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurentul-pârât invocă faptul că prima instanţă a reţinut considerente contradictorii atunci când s-a referit la calitatea reclamantei de creditor de asigurare.

Această critică este nefondată, dat fiind faptul că, deşi prima instanţă a reţinut, într-adevăr, că reclamanta nu face parte din categoriile de creditori de asigurări menţionaţi la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015, nefiind o persoană asigurată, întrucât nu a încheiat un contract de asigurare cu B. S.A., cu toate acestea, în paragraful următor a reţinut că, în calitate de asigurător CASCO, reclamanta a plătit către asiguratul său despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr-un eveniment rutier de către o terţă persoană asigurată la B. S.A. pentru răspundere civilă şi, prin urmare, reclamanta nu îşi poate valorifica dreptul său la plata despăgubirilor, recunoscut de către pârât în limita plafonului, direct în baza Legii nr. 213/2015, ci în temeiul subrogaţiei în cazul asigurătorului.

Astfel fiind, în argumentarea acestui motiv de casare, recurentul-pârât a preluat o singură frază din motivarea instanţei de fond, fără a o corobora cu paragrafele următoare în care instanţa a prezentat întregul raţionament avut în vedere.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele de la dosar şi cu împrejurările de fapt ale cauzei, judecătorul fondului expunând în mod logic şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, la soluţionarea cererii societăţii reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privinţa acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranşat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.1.2. Referitor la recursul declarat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil se constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat format, fără a fi arătate regulile de procedură considerate ca fiind încălcate de către instanţa de fond şi a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

1. Cu privire la criticile privind norma aplicabilă raportului de drept substanţial dedus judecăţii

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 213/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare, iar falimentul B. S.A. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliţei de asigurare nu era prevăzut, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conţine existenţa unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existenţa unei condiţii suspensive, care, dacă era în fiinţă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizaţiei/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la recurentul-pârât în data de 15.03.2016, Legea nr. 213/2015 intrând în vigoare la 27.07.2015.

Aşadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform disp. art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

2. Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-a făcut interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că se impun a fi avute în vedere considerentele instanţei de recurs cu privire la recursul pârâtului, prin care s-a reţinut incidenţa Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel fiind, reclamanta are calitatea de societate de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, devenind titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

3. În privinţa criticilor referitoare la considerentele prin care instanţa de fond a tranşat excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că deţine o creanţă (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depăşit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiţii, prin maniera de interpretare a legii substanţiale, instanţa de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pretinsa neconvenţionalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susţinută de reclamantă prin raportare la conţinutul textului de lege, ci la interpretarea şi punerea în aplicare a acestor prevederi de către recurentul-pârât, finalitatea urmărită de către recurenta-reclamantă fiind aceea de a obţine despăgubirea solicitată în limita plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi, totodată, în combaterea interpretării recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Or, chestiunea vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul aplicării plafonului pe creanţă de asigurare, ceea ce corespunde pretenţiilor recurentei-reclamante.

4. Prin recursul dedus judecăţii, reclamanta a criticat şi soluţia primei instanţe de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare la plată a acestei sume, susţinând, în esenţă, că autoritatea pârâtă a procedat la analizarea fondului pretenţiilor reclamantei în etapa prealabilă emiterii deciziei, astfel încât nu mai este necesară reluarea procedurii administrative.

Înalta Curte apreciază ca nefondată această critică, reţinând că instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată şi nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de A. S.A. şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3750 din 17 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va compensa parţial cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi va obliga recurentul-pârât la 400 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere soluţia instanţei de fond de admitere în parte a acţiunii, ce a fost menţinută de către instanţa de recurs, precum şi faptul că instanţa de fond a acordat reclamantei cheltuielile de judecată din primă instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A. S.A. şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3750 din 17 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Compensează parţial cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi obligă recurentul-pârât la 400 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 19 noiembrie 2020.