Guarantee cap on subrogated insurance claim upheld, direct payment request rejected and re-examination ordered

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 28.11.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei FGA nr. 2240/18.10.2016 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.911,86 RON compuse din 854,84 RON despăgubire achitată de A. către asigurătorul Casco, 352,19 RON penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015 şi 704,83 RON cheltuieli de judecată obţinute în dosarul nr. x/2015, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4475 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii motivelor de neconvenţionalitate, ca neîntemeiate; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat decizia nr. 2240/18.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016; a respins cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 1911,86 RON ca inadmisibilă; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, admise în parte.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 4475 din 21 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recursuri reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Prin recursul declarat, reclamanta S.C. A. S.A. solicită, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii integrale a acţiunii, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că sentinţa recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept intertemporal, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi nu cele ale Legii nr. 213/2015, având în vedere că raportul juridic de garantare şi raportul principal de asigurare s-au născut în acelaşi moment, ca urmare a încheierii poliţei RCA de către B. S.A. (16.09.2013, când Legea nr. 213/2015 nu era în vigoare), falimentul acestei societăţi neprezentând relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Susţine că, în timp ce raportul principal de asigurare s-a născut în baza contractului de asigurare, raportul de garantare s-a născut în temeiul legii, dar la acelaşi moment, raportul de garantare fiind accesoriu celui de asigurare.

Precizează că este vorba despre repararea unui prejudiciu produs în anul 2014, respectiv cu doi ani anterior falimentului B. S.A. şi că publicarea falimentului asiguratorului reprezintă doar momentul de la care un drept născut în baza unui raport juridic preexistent a devenit eficace, aşa încât formularea cererii de plată adresate FGA nu poate reprezenta momentul naşterii raportului de garantare.

Susţine că, întrucât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995, care nu prevede un plafon maxim de despăgubire, plafon ce a fost introdus abia prin Legea nr. 213/2015, a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Recurenta-reclamantă consideră că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 13, 14 şi 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 par. 1 din CEDO, art. 47 din Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, întrucât potrivit textelor de lege invocate, cererea de plată se soluţionează de către FGA într-o singură etapă, astfel că se impunea ca instanţa să dispună obligarea pârâtului şi la plata sumei indicate în cererea de plată.

De asemenea, consideră că hotărârea atacată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015, care prevede obligarea analizării cererii de plată într-o singură etapă, în condiţiile în care din decizia FGA nu reiese că recurentul-pârât s-ar fi limitat la analizarea depăşirii plafonului şi nu ar fi analizat şi fondul cererii.

3.2. Prin recursul declarat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prin decizia nr. 2240/18.10.2016 a respins cererea de plată a reclamantei, motivul respingerii sumei solicitate fiind faptul că FGA a plătit A. suma totală de 450.000 RON, neputând face plăţi în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocă motivarea contradictorie a hotărârii recurate, iar în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă greşita interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, a art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2002 şi a dispoziţiilor care reglementează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Consideră că prima instanţă a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât nu a pus în discuţia părţilor împrejurarea că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu ar fi stabilit în ce categorie de creditori de asigurare se încadrează reclamanta şi nu i-a solicitat să formuleze o precizare în acest sens.

De asemenea, invocă aplicarea greşită a art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015, din care reiese că au calitatea de beneficiari ai despăgubirilor achitate de către recurentul-pârât doar creditorii de asigurare, aceste dispoziţii neputând lărgi sfera persoanelor avute în vedere de Legea nr. 213/2015.

Consideră că în mod nelegal instanţa de fond a înlăturat susţinerile sale privind necesitatea corelării procedurii falimentului societăţii B. S.A. cu procedura derulată în baza Legii nr. 213/2015, având în vedere că în speţă creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, aceasta exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în faliment, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Recurentul-pârât susţine că, deşi reclamanta a formulat cereri de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cumulând mai multe creanţe, ca urmare a subrogării sale legale, acestea au fost formulate în calitate de unic creditor de asigurare, în limitele şi condiţiile stipulate de Legea nr. 213/2015.

Mai arată că recurenta-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu o creanţă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Recurentul-pârât mai invocă greşita interpretare dată de către prima instanţa dispoziţiilor art. 2210 C. civ., întrucât, chiar dacă a operat o subrogare în drepturile persoanei prejudiciate, aceasta nu a operat împotriva FGA, ci doar împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului, precum şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin care se instituie plafonul de 450.000 RON şi a dispoziţiilor art. 4 lit. e) din acelaşi act normativ, ce definesc plafonul de garantare în raport cu creditorul de asigurare.

4. Apărările formulate

4.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului pârâtului şi menţinerea sentinţei recurate, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

4.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului reclamantei ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

În acest context, Înalta Curte, constatând legală soluţia pronunţată de prima instanţă, va proceda la substituirea parţială a motivării acesteia în sensul analizării aspectelor deduse judecăţii în judecată prin prisma Deciziei nr. 29/02.03.2020 pronunţate ulterior hotărârii recurate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei FGA nr. 2240/18.10.2016 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.911,86 RON compuse din 854,84 RON despăgubire achitată de A. către asigurătorul Casco, 352,19 RON penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015 şi 704,83 RON cheltuieli de judecată obţinute în dosarul nr. x/2015, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2.1.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte reţine, cu titlu preliminar că la termenul din data de 19 noiembrie 2020 reprezentantul recurentului-pârât a arătat că înţelege să renunţe la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere timbrarea insuficientă a cererii de recurs în raport cu motivele de nelegalitate invocate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, la soluţionarea cererii societăţii reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privinţa acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acţiunea.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate de către recurentul-pârât sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.1.2. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată următoarele:

1. Cu privire la criticile privind norma aplicabilă raportului de drept substanţial dedus judecăţii

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare, iar falimentul B. S.A. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliţei de asigurare nu era prevăzut, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conţine existenţa unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existenţa unei condiţii suspensive, care, dacă era în fiinţă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizaţiei/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la recurentul-pârât în data de 15.03.2016, Legea nr. 213/2015 intrând în vigoare la 27.07.2015.

Aşadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform disp. art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

2. Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-a făcut interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte va avea în vedere considerentele instanţei de recurs cu privire la recursul pârâtului, respectiv incidenţa Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel fiind, reclamanta are calitatea de societate de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, devenind titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

3. În privinţa criticilor referitoare la soluţia primei instanţe de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare la plată a acestei sume, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că autoritatea pârâtă a procedat la analizarea fondului pretenţiilor reclamantei în etapa prealabilă emiterii deciziei, astfel încât nu mai este necesară reluarea procedurii administrative.

Înalta Curte apreciază ca nefondată această critică, reţinând că instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată şi nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4475 din 21 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va compensa parţial cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi va obliga recurentul-pârât la 400 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se justifică reducerea onorariului avocaţial solicitat, în cuantum total de 1728,27 RON, în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocatul recurentei-reclamante, care a constat în formularea recursului şi a întâmpinării, precum şi prezenţa la singurul termen de judecată acordat în şedinţă publică în vederea soluţionării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4475 din 21 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Compensează parţial cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi obligă recurentul-pârât la 400 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 19 noiembrie 2020.