Recusal appeal quashed as null; late objection dismissed; suspension ruling stands.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Sectorului 4 Bucureşti, Sectorul 4 Al Municipiului Bucureşti constatarea refuzului nejustificat al pârâţilor să comunice şi să permită accesul la documentaţia autorizaţiei de desfiinţare nr. x/03.07.2019 emisă de Primarul sectorului 4, anularea şi suspendarea autorizaţiei de desfiinţare nr. x/03.07.2019, precum şi obligarea în solidar a pârâţilor la plata de daune materiale şi morale.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin încheierea din data de 06.12.2019 Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei de interes, a admis cererea reclamantei A. S.A. şi, în consecinţă, a suspendat executarea autorizaţiei de desfiinţare nr. x/03.07.2019.

3. Cererile de recurs.

Împotriva hotărârii primei instanţe au formulat recurs pârâţii Primarul Sectorului 4 al Municipiului Bucureşti şi Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti prin Primar solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi, rejudecând, respingerea cererii de suspendare, în principal, ca lipsită de interes iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

4. Cererile de recuzare formulate împotriva membrilor completului de judecată.

Prin cererile depuse în şedinţa publică din data de 07.05.2020, intimata-reclamantă Societatea A. S.A a înţeles să formuleze cerere de recuzare a doamnei judecător B. şi a domnului judecător C..

Printr-o cerere separată, intimata-reclamantă Societatea A. S.A a înţeles să formuleze cerere de recuzare a domnului judecător D..

5. Soluţia pronunţată asupra cererilor de recuzare.

Prin încheierea de şedinţă din 19 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererile de recuzare, ca neîntemeiate.

6. Cererea de recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 19 mai 2020.

Împotriva încheierii de şedinţă din 19 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.A.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, instanţa a aplicat în mod greşit normele de drept material care reglementează motivele de recuzare aplicabile, reţinând în mod greşit că acestea nu ar fi incidente în prezenta cauză.

I. Prin prima critică se invocă greşita interpretare şi neaplicare a disp. art. 42 pct. 2 şi 13 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte soluţionarea recuzării a doamnei judecător B..

În acest sens se arată că instanţa a reţinut faptul că doamna judecător nu mai are calitatea de soţie a domnului judecător E., însă din considerentele hotărârii nu rezultă pe ce baza a stabilit acest aspect ce contrazice ultima declaraţie de avere a acesteia. De altfel, sunt cunoscute frecvent situaţiile când, deşi persoanele se despart în drept, recurgând la divorţ, acestea nu sunt separate în fapt.

II. Prin cea de-a doua critică se invocă greşita interpretare si ncaplicare a disp. art. 42 pct. 2 şi 13 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte respingerea recuzării domnului judecător C..

În acest sens se arată că, instanţa şi-a motivat soluţia pe argumentul că ştirile publicate pe internet care configurau indiciile unei aproprieri a domnului judecător de cercurile politice F. şi care creeau indicii ale unei lipse de imparţialitate a domnului judecător şi cu privire la prezenta cauză în care era direct implicat primarul sectorului 4, membru în conducerea F., ar fi vizat un moment mai îndepărtat, însă reţinerea instanţei că acele informaţii de presă ar fi constituit doar simple afirmaţii, neurmate de dovezi, nu putea constitui un motiv de respingere a cererii de recuzare a domnului judecător.

Sub acest aspect consideră că nu are obligaţia de a dovedi că acele afirmaţii din presă au constituit sau nu fapte penale, ci a evidenţiat că aparenţa de lipsă de imparţialitate avea o bază factuală, generată de mai multe situaţii care au condus la soluţii discutabile sau controversate, dar favorabile, date în favoarea membrilor G.. O astfel de premisă constituia un motiv întemeiat pentru admiterea cererii de recuzare.

III. Prin cea de-a treia critică se invocă greşita interpretare si ncaplicare a disp. art. 42 pct. 2 şi 13 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte respingerea recuzării domnului judecător D..

Conform incheierii atacate, nu ar reprezenta o antepronunţare în sensul disp. art. 42 alin. (1) pct. 1 faptul că preşedintele completului învestit cu soluţionarea cauzei a acordat cuvântul în cadrul aceleiaşi şedinţe de judecată atât asupra excepţiilor invocate, cât şi asupra probatoriului şi apoi asupra fondului pricinii, deoarece nu numai că acesta nu şi-ar fi exprimat părerea cu privire la soluţie în cauză, dar nici nu s-ar fi întrevăzut soluţia ce va fi dată excepţiilor.

Această soluţie este fundamental greşită întrucât din modul de conducere a şedinţei de judecată, era evident că instanţa va pronunţa o soluţie care să lezeze drepturile şi interesele societăţii reclamante.

Întrucât la termenul de judecată din 07.05.2020 nu i s-a acordat termenul necesar pentru pregătirea apărărilor şi a fost încălcat principiul dreptului la apărare, depunerea motivării excepţiilor invocate s-a realizat după închiderea dezbaterilor.

La data de 11.05.2020, societatea reclamantă a depus în scris excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 49 alin. (2) C. proc. civ., iar la 20.05.2020, a depus la dosarul cauzei excepţia privind nelegala compunere a instanţei, pentru soluţionarea căreia a solicitat administrarea de probe, precum şi concluzii scrise prin care a solicitat şi repunerea pe rol a cauzei pentru discutarea în condiţii de contradictorialitate a excepţiilor.

Deşi a solicitat să se respecte garanţiile procesuale şi să repună cauza pe rol pentru a fi dezbătute în contradictoriu toate aceste cereri, instanţa nu a ţinut cont de solicitările formulate. Era evident că deşi încălca aceste principii fundamentale ale recurentului Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, soluţia pe fond urma să fie în favoarea Sectorului 4.

Or, conform Principiilor de la Bangalore, imparţialitatea presupune ca judecătorul să ia decizia în cauză în urma dezbaterilor contradictorii, pentru că acestea nu ar mai avea niciun sens dacă s-ar desfăşura în faţa unui judecător părtinitor, care a luat deja hotărârea în cauză.

Pentru toate cele 3 cereri de recuzare era elocvent unul din motivele de recuzare care conduceau la convingerea existentei unui anumit interes şi lipsa de imparţialitate în soluţionarea cauzei: refuzul cercetării legalei investiri a completului. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că noţiunea "instanţa stabilită prin lege" presupune asigurarea garanţiilor privind organizarea şi compunerea tribunalului, reflecta un "principiu al statului de drept inerent oricărui sistem al Convenţiei", iar noţiunea de "lege" avută în vedere de art. 6 par. 1 este extensivă, priveşte "nu numai legislaţia referitoare la stabilirea şi competenţa organelor judiciare, dar şi orice altă dispoziţie de drept intern a cărei nerespectare ar fi de natură să conducă la constatarea iregularităţii participării unui membru al formaţiunii de judecată la soluţionarea unei cauze". Ceea ce contează este ca "tribunalul să răspundă criteriilor de precizie şi accesibilitate", întrucât organizarea sistemului judiciar nu poate fi lăsată la discreţia executivului şi nici la discreţia autorităţilor judiciare.

O astfel de problema de principiu nu ar fi trebuit sa primească o "rezolvare" atât de sumară cum a fost cea dată de completul recuzat. Faptul că şi instanţa investită cu soluţionarea cererilor de recuzare nu a analizat această problemă din perspectiva percepţiei societăţii reclamante - obiectiv justificate, subliniază modul în care instituţia recuzării este golită de conţinut în practica instanţelor.

În acest mod, nici instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare, ca şi cea recuzată nu a dat eficientă principiilor desprinse din Decizia CCR nr. 685/07.11.2018 referitoare la compunerea completurilor de 5 judecători, potrivit căreia:

"O astfel de viziune asigură coerenţă acţiunii puterii judecătoreşti, garantând, în aceiaşi timp, independenţa si imparţialitatea judecătorului. Dreptul la un proces echitabil are la baza sa exact aceste două caracteristici esenţiale, iar încălcarea reglementărilor referitoare la compunerea instanţei chiar de către aceasta atrage, în mod cert, o suspiciune/îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea ca instanţele să nu fie independente sau imparţiale.

Noţiunile de "independenţă" şi "imparţialitate obiectivă" sunt strâns legate între ele, astfel încât, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie analizate împreună [a se vedea mutatis muiandis Hotărârea din 9 octombrie 2008, pronunţată în cauza Moiseyev împotriva Rusiei, paragraful 175j. Prin urmare, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la aplicarea art. 6 din Convenţie - dreptul la un proces echitabil şi garanţiile generale ale unui proces echitabil, arată că independenţa tribunalului nu poate fi separată de imparţialitatea acestuia, iar aceste două condiţii trebuie întrunite cumulativ atunci când se apreciază asupra respectării art. 6 din Convenţie. în acelaşi sens, în doctrină s-a subliniat că art. 6 paragraful 1 impune în mod distinct atât condiţia imparţialităţii tribunalului, cât şi pe cea a independenţei lui. însă, în situaţii deduse judecăţii Curţii, aceste condiţii apar strâns îmbinate, ceea ce a determinat instanţa europeană să le examineze împreună.

Cu privire la independenţa judecătorului, Curtea constată că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 242/2018, precizează că "Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare". Sintagma "fie chiar autorităţi judiciare" se referă la conduita inadecvată, contrară reglementărilor legale, a persoanelor care ocupă diverse funcţii [conducere/executie] în sistemul judiciar sau a unor instituţii ce fac parte din autoritatea judecătorească şi care, prin deciziile administrative, luările de poziţie sau activitatea lor, creează o temere magistratului aflat în exerciţiul funcţiunii, de natură a-i influenţa deciziile. Norma exprimă un principiu, acela că independenţa judecătorului, în soluţionarea cauzei pe care acesta o judecă, nu poate fi limitată de nicio persoană sau autoritate a statului. Desigur, independenţa de care se bucură judecătorul nu înseamnă arbitrariu, acesta trebuind să se supună legii [Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018. par. 108j.

Curtea Constituţională reţine că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în privinţa determinării caracterului independent a! instanţei, aparenţele joacă un rol deosebit, întrucât ceea ce este în discuţie este încrederea pe care instanţele judecătoreşti, într-o societate democratică, trebuie să o inspire publicului şi, înainte de ţoale, în privinţa procedurilor penale, acuzatului [Hotărârea din 29 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Sahiner împotriva Turciei, paragraful 44]. De asemenea, alături de aparenţe, independenţa instanţei se evaluează în funcţie de modul de numire a membrilor acesteia, durata mandatului tor şi garanţiile împotriva presiunilor exterioare [Hotărârea din 25 februarie 1997, pronunţată în Cauza Findlay împotriva Regatului Unit, paragraful 73]."

IV. Prin cea de-a patra critică se invocă încălcarea principiilor CEDO degajate din jurisprudenţa Curtii Europene a drepturilor omului în aplicarea art. 6.1. din Convenţie, incidenţă cu prioritate în raport de art. 20 din Constituţie.

Astfel, instanţa de fond nu a dat curs solicitării reclamantei din cererile de recuzare, soluţionate prin încheierea atacată, de a da eficienţă reglementarii cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6), în interpretarea dată acesteia prin jurisprudenţa Curţii, având în vedere că dispoziţiile interne care ar trebui să asigure dreptul la un tribunal imparţial (motivele de incompatibilitate prevăzute de art. 42 C. proc. civ.), conţin reglementări mai puţin favorabile decât Convenţia.

Încălcarea dreptului la un proces echitabil este cu atât mai gravă cu cât soluţia este una definitivă, iar lipsa de imparţialitate de care au dat dovadă membrii completului de judecată s-a observat din ce în ce mai accentuat pe tot parcursul procesului în toate măsurile dispuse, culminând cu soluţia finală de admitere a recursului Sectorului 4 prin primar.

Instanţa învestită cu soluţionarea recuzărilor nu a analizat lipsa de imparţialitate ce viza atât elemente care configurau o lipsă de imparţialitate de tip subiectiv, cât şi unele ce ţin de tipul de lipsă de imparţialitate obiectivă concretizată în măsurile discreţionare dispuse pe parcursul judecaţii şi care anticipau soluţia finală.

Completul învestit cu soluţionarea cererilor de recuzare nu a acţionat ca un observator rezonabil, care să analizeze nu doar capacitatea colegului său de a soluţiona în mod obiectiv cauza, ci şi impactul acestui fapt asupra încrederii publicului în actul de justiţie efectuat de judecătorul cu privire la care există suspiciuni asupra aparenţei sale de lipsă de imparţialitate.

Astfel, completul care a soluţionat recuzările nu a analizat situaţia reclamată din perspectiva că imparţialitatea nu este doar o chestiune de substanţă, ci şi de aparenţă deoarece, nu este suficient ca magistratul să fie independent şi imparţial, ci trebuie ca acest lucru să se şi vadă ("justice must not only be done, it must be seen to be done"). Aşadar, magistraţii sunt ţinuţi să adopte un comportament din care să rezulte chiar şi aparenţa de imparţialitate (în sensul ca aceasta să fie vizibilă pentru justiţiabili), tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale.

Dreptul la un proces echitabil are la baza sa exact aceste două caracteristici esenţiale, "independenţă" şi "imparţialitate obiectivă", iar încălcarea reglementărilor referitoare la compunerea instanţei chiar de către aceasta atrage, în mod cert, o suspiciune/îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea ca instanţele să nu fie independente sau imparţiale.

În concluzie, faţă de toate motivele expuse, solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate, admiterea cererilor de recuzare şi trimiterea cauzei în intregul ei spre rejudecare, ca unic remediu pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil.

7. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului deoarece motivele invocate nu se încadrează în cazul de casare invocat, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

8. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 08 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 18 noiembrie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând încheierea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, în raport de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate excepţia tardivităţii şi a nulităţii recursului, puse în discuţia părţilor în şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020.

Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., "(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc."

În raport de dispoziţiile sus-citate, Înalta Curte va analiza cu prioritate excepţia tardivităţii declarării recursului prin prisma dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

La calculul termenelor se au în vedere dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 din Noul C. proc. civ. potrivit cărora, atunci când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte. (2) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează.

În raport de aceste dispoziţii rezultă că, pentru înregistrarea declaraţiei de recurs, partea recurentă avea obligaţia de a respecta termenul de 5 zile de la comunicarea hotărârii atacate.

Din actele dosarului Curţii de Apel Bucureşti rezultă faptul că încheierea din data de 19.05.2020 a fost comunicată la recurentului la data de 02.06.2020 (conform dovezii ataşate la dosar).

De la această dată începe să curgă termenul de recurs de 5 zile, termen care s-a împlinit la data de 08.06.2020, însă având în vedere că ziua de 08.06.2020 (ziua a doua de Rusalii) a fost declarată zi liberă, iar recursul a fost depus la data de 09.06.2020 (conform rezoluţiei aplicată pe dosarului de faţă), rezultă că recursul este declarat şi formulat cu respectarea termenului legal.

Faţă de aceste considerente excepţia tardivităţii recursului va fi respinsă.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin cererea de recurs recurenta-reclamantă invocă motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub acest aspect se arată că prin încheierea atacată, instanţa a reţinut în mod greşit că nu sunt incidente în prezenta cauză dispoziţiile art. 42 pct. 2 şi pct. 13 din C. proc. civ., în loc să aibă în vedere că lipsa de imparţialitate, vizează toate acele elemente care ţineau de refuzul verificării legalei repartizări a completului, şi pe cale de consecinţă a aplicat în mod greşit normele de drept material care reglementează motivele de recuzare.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 42 pct. 2 C. proc. civ. menţionează că judecătorul este incompatibil atunci când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă; la pct. 13 se menţionează că judecătorul este incompatibil atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Pe de o parte, Înalta Curte reţine că prin norme ale dreptului procesual civil se înţelege acele reguli generale şi abstracte care reglementează organizarea şi desfăşurarea procesului civil şi sunt susceptibile de mai multe clasificări.

Astfel, sub aspectul obiectului pe care îl reglementează, normele de drept procesual civil se împart în norme de organizare judecătorească, norme de competenţă şi norme de procedură.

Normele de organizare judecatorească reglementează funcţionarea instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor, admiterea în magistratură, statutul magistraţilor (numirea şi avansarea în funcţie, drepturi şi îndatoriri, răspunderea disciplinară), alcatuirea instanţelor de judecată, numirea judecătorilor, statutul acestora, compunerea şi constituirea completelor de judecată, incompatibilitatea acestora, abţinerea şi recuzarea, sediul materiei fiind Legea nr. 304/2004 prinvind organizarea judiciară şi C. proc. civ.

Normele de competenţă reglementează delimitarea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională (competenţa generală), repartizarea pricinilor civile de competenţa instanţelor judecătoreşti între instanţe de grad diferit (competenţa materială), precum şi între instanţe de acelaşi grad (competenţa teritorială). Sediul principal al normelor de competenţă este C. proc. civ., însă norme de competenţă pot fi întâlnite şi în acte normative speciale.

Normele de procedură propriu-zisă reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi de executare silită a titlurilor executorii.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbraca mai multe forme: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia (de exemplu, aplicarea unor norme de drept comun la situaţii pentru care există o normă specială, aplicarea unei norme speciale prin analogie la situaţii ce nu cad sub incidenţa ei etc); textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită; nerespectarea principiilor generale de drept etc.

Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că invocarea pe calea acestui motiv a interpretării greşite a unor reguli de procedură nu este posibilă deoarece, normele legale care reglementează motivele de incompatibilitate absolută sau relativă nu sunt norme de drept material, ci norme procesuale de organizare judiciară.

Cererile de recuzare au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 42 pct. 2 şi 13 C. proc. civ., iar instanţa învestită cu soluţionarea acestora trebuia să verifice dacă au fost sau nu încălcate aceste dispoziţii, neexistând posibilitatea de a da o anumită interpretare a acestor dispoziţii.

Înalta Curte reţine că, activitatea de înfăptuire a justiţiei trebuie să se întemeieze pe un ansamblu de principii care să guverneze stabilirea adevărului şi respetarea legii în toate cazurile supuse judecăţii.

Înfăptuirea unor asemenea obiective implică şi cerinţa că în exercitarea atribuţiilor lor, judecătorii să fie imparţiali, spre a se exclude astfel orice influenţă sau ingerinţă asupra actului justiţiei.

Recuzarea şi abţinerea sunt două instituţii procesuale care se întemeiză pe aceleaşi motive şi au aceeaşi procedură de realizare.

Prin recuzare se înţelege posibilitatea conferită de lege părţilor de a solicita, în cazurile expres determinate de lege, îndepărtarea unui sau a mai multor judecători de la soluţionarea unei cauze.

Recuzarea şi abţinerea sunt incidente care intervin în desfăşurarea normală a procesului civil, fiind deci mijlocul procedural prin care părţile din proces pot cere, în cazuril determinate de lege, ca judecătorul să se retraagă de la judecata cauzei.

Având în vedere faptul că, dispoziţiile procedurale privitoare la recuzare se aplică şi altor participanţi la procesul civil care sunt: procurorii, magistraţii-asistenţi şi grefierii, interpreţii şi traducătorii, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 42 pct. 2 şi pct. 13 C. proc. civ. a căror interpretare şi aplicare s-ar fi realizat în mod greşit de către Curtea de Apel nu sunt norme de drept material, ci sunt norme de drept procesual (de organizare judiciară), context în care, criticile invocate de recurenta-reclamantă şi exprimarea unor simple nemulţumiri nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi, pe cale de consecinţă, va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului.

Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea A. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 19 mai 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.