Public sector salary differential: peremption triggered by passive suspension of appellate proceedings

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal, sub nr. x/2015 reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. în contradictoriu cu pârâta Garda Naţională de Mediu, Ministerul Mediului solicitând obligarea pârâtei la revocarea deciziilor de salarizare nr. 2234/31.07.2017, 2238/31.07.2017, 2239/31.07.2017, 2240/31.07.2017, 2241/31.07.2017, 2242/31.07.2017, 2243/31.07.2017, 2244/31.07.2017, 2236/31.07.2017, 2235/31.07.2017 şi emiterea unor decizii de salarizare pe numele fiecărui reclamant având ca obiect stabilirea salariului de bază al fiecărui reclamant la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale efectiv achitate şi drepturile stabilite la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, actualizate cu indicele de inflaţie începând cu data de 09.04.2015 şi până la data plăţii efective, precum şi a dobânzii legale aferente de la data scadenţei fiecărei diferenţe şi până la data plăţii integrale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 339 din data de 24 mai 2018, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta Garda Naţională de Mediu, prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâta Garda Nationala de Mediu-Serviciul Comisariatul Judeţean Vrancea şi a obligat pârâta la emiterea unor decizii de salarizare pe numele fiecărui reclamant având ca obiect stabilirea salariului de bază la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la revocarea deciziilor de salarizare ca neîntemeiat.

A obligat pârâta să plătească reclamantei H. drepturile salariale reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale efectiv achitate şi drepturile stabilite la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, actualizate cu indicele de inflaţie începând cu data de 09.04.2015 şi până la data plăţii efective, precum şi a dobânzii legale aferente de la data scadenţei fiecărei diferenţe şi până la data plăţii integrale.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor B., A., H. şi C. suma de 2800 RON cu tiltu de cheltuieli.

Prin sentinţa civilă nr. 488/2018 Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal a admis cererea de completare a sentinţei civile nr. 339/24.05.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor A., B. şi C., drepturile salariale reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale efectiv achitate şi drepturile stabilite la nivelul maxim de salarizare în baza indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, actualizate cu indicele de inflaţie începând cu data de 09.04.2015 şi până la data plăţii efective, precum şi a dobânzii legale aferente de la data scadenţei fiecărei diferenţe şi până la data plăţii integrale.

Împotriva acestor sentinţe civile a declarat recurs pârâta Garda Naţională de Mediu - Serviciul Comisariatul Judeţean Vrancea conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Hotărârea instanţei de recurs.

Prin decizia nr. 909 din data de 03 octombrie 2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de perimare şi a constatat perimat recursul declarat de pârâta Garda Naţională de Mediu - Serviciul Comisariatul Judeţean Vrancea - Comisia Centrală, împotriva sentinţei nr. 339 din 24.05.2018 şi a sentinţei civile nr. 488/2018 pronunţate de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal, în dosarul nr. x/2018.

3. Cererea de recurs.

Împotriva deciziei nr. 909 din data de 03 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Garda Naţională de Mediu - Serviciul Comisariatul Judeţean Vrancea, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că instanţa a emis hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi de asemenea, hotătâtea nu cuprinde motive pe care se întemeiază sau contradictorii ori străine de natura cauzei.

La data de 28.02.2019 instanţa de recurs a rămas în pronunţare cu privire la suspendarea cauzei, iar încheierea prin care s-a dispus suspendarea cauzei nu i-a fost comunicată, asupra conţinutului ei neavând la cunoştinţă decât odată cu repunerea pe rol a cauzei la termenul din 26.09.2019. Cu privire la acest aspect, arată că la momentul soluţionării excepţiei perimării, instanţa nu a avut în vedere motive pe care să îşi întemeieze hotărârea ori a avut în vedere motive contradictorii, deoraece s-a raportat la termenul de perimare a cauzei prevăzut de art. 416 C. proc. civ., fară a avea în vedere faptul că încheierea prin care s-a dispus suspendarea nu a fost comunicata prţilor, deci nici termenul de recurs sau termenul de perimare nu putea să înceapă.

În acelaşi sens, în cauză sunt aplicabile şi prevederile art. 488. alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de judecată interpretând cu totul greşit normele de drept material. În acest sens arată faptul că potrivit art. 427 C. proc. civ., instanţei de judecată îi incumba obligaţia comunicării hotărârii, calea de atac putând fi execitală numai de la momentul comunării acesteia. De asemenea, termenul de perimare la care face referire instanţa nu putea să curgă decât de la momentul comunicării încheierii de suspendare, moment în care părţile luau la cunoştiinţă de motivul de suspendare reţinut de instanţa de judecată.

De asemenea, arată faptul că instanţa a dispus perimarea cererii de recurs ca o sancţiune aplicată împotriva instituţiei pârâte pentru faptul că cererea de recurs a rămas în nelucrare timp de 6 luni. Or, nimic mai adevărat, în data de 26.09.2019 încă nu se împlinise termenul de perimare de 6 luni având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 184 alin. (1) curgerea termenelor încep de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Or. în prezenta speţă, nu există text de lege care să stabilească o altă curgere a termenelor, termenul real începând să curgă din data de 23.04.2019 urmând să se împlinească în data de 23.10.2019.

Prin încheierea de suspendare din data de 28.02.2019 s-a dispus suspendarea judecăţii procesului în baza art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. motivând această încheiere prin faptul că pe rolul aceleiaşi instanţe se află în curs de judecată alte două dosare având aceleaşi pretenţii, respectiv dosarele cu nr. x/2019 (având ca obiect contestaţia în anulare) şi nr. 121/44/2019 (având ca obiect revizuirea).

Hotărârea din dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Curţii de Apel Galaţi a devenit definitivă la data de 12.03.2019, fiind comunicată la sediul instituţiei pârâte în data de 23.04.2019. iar cea din dosarul nr. x/2019, aflat pe rolul aceleaşi instanţe, a devenit definitivă la data de 05.03.2019. fiind comunicată la data de 29.03.2019. Or, conform art. 418 alin. (3) cursul perimării este suspendat cât timp durează motivul pentru care a fost dispusă suspendarea judecăţii. Aşadar, începerea termenului de perimare începe după data de 23.04.2019.

Or. dacă instanţa, în data de 26.09.2019 ar fi luat în considerare motivul real care a stal la baza înţelegii părţilor, motiv care se găseşte înscris şi în încheierea de şedinţă din data de 26.02.2019, ar fi făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 418 alin. (3) din C. proc. civ. privind suspendarea cursului perimării până la data comunicării celor două hotărâri, ar fi început calculul termenului de perimare din data comunicării ultimei hotărâri din dosarele mai sus enunţate, respectiv din data de 23.04.2019, care, potrivit art. 184 alin. (1) din C. proc. civ., reprezintă momentul de când ar fi trebuit să se stabilească curgerea termenului de perimare. Or, instanţa a neglijat acest motiv temeinic care i-a împiedicat ca din data de 28.02.2019 şi până în data de 23.04.2019 să efectueze vreun act de procedură atât timp cât baza suspendării procesului a fost în mod real obţinerea acelor două hotărâri din dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2019

Suspendarea judecăţii pricinii, determinată de existenţa unei alte judecăţi asupra unui drept de care depinde soluţionarea prezentei pricinii, atrage şi suspendarea termenului de perimare, iar această suspendare se menţine până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în cauza care a motivat suspendarea.

Instanţa a ignorat motivele de fapt şi de drept dispunând o decizie în defavoarea pârâtei anulând toate posibilităţile premisei unui proces echitabil şi favorizând părţile adverse creându-le fără echivoc un avantaj injust.

În cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 28.02.2019 necomunicată părţilor, este scris faptul că s-a dispus suspendarea judecăţii până la finalizarea dosarelor nr. x/2019 şi nr. y/2019, aflate pe rolul Curţii de Apel Galaţi, ceea ce se poate deduce că dezlegarea prezentei cauze depindea, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, iar conform art. 418 alin. (3) C. proc. civ., perimarea se suspendă atât timp cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor motive temeinice justificate. Aşadar, ne aflăm în situaţia în care instanţa îşi anulează tocmai dispoziţiile transcrise în propria încheiere de şedinţă. Hotărârea de admitere a excepţiei de perimare nc-a anulat acel termen în care ar fi trebuit să se judece cele două procese care au stat la baza suspendării punându-ne în situaţia să cerem reluarea procesului imediat de a doua zi după dispunerea suspendării lui.

Astfel, dacă s-ar avea în vedere motivele reale în baza cărora s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei şi comunicarea celor două hotărâri, s-ar observa că începerea termenului de 6 luni, conform art. 416 alin. (1) ar trebui să se calculeze începând cu data comunicării ultimei hotărâri, respectiv 23.04.2019 termen care s-ar fi împlinit la data de 23.10.2019, deducând de aici că termenul de perimare nu s-a împlinit.

Precizează recurenta-pârâtă că, la luarea hotărârii de perimare, instanţa de recurs a interpretat dispoziţiile art. 415 pct. 1 din C. proc. civ. în favoare intimaţilor-reclamanţi neglijând faptul că reluarea judecăţii în cazul suspendării prin acordul părţilor, se face la cererea de redeschidere a uneia dintre părţi, or, la dosarul cauzei nu există o astfel de cerere, de unde se poate deduce că repunerea pe rol a acestui proces s-a dispus din oficiu, sau prin alte modalităţi de către instanţa de judecată.

Menţionează că abia la termenul de judecată din data de 26.09.2019 şi-a manifestat dorinţa de a relua judecata procesului în conformitate cu art. 148 alin. (4) raportat la dispoziţiile art. 415 pct. 1 C. proc. civ.

Faţă de cele expuse mai sus şi ţinând cont de înscrisurile depuse în dovedirea celor relatate consideră că la momentul ridicării excepţiei în şedinţa publică, nu erau îndeplinite condiţiile perimării cererii de recurs, iar excepţia perimării invocate de doamna avocat este nefondată şi neîntemeiată, drept pentru care solicită respingerea excepţiei perimării cererii de recurs, ridicată în şedinţa publică din data de 26.09.2019, ca nefondată şi neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la data de 18 noiembrie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaţilor-reclamanţie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa de control judiciar constatată că prin decizia nr. 909 din data de 03 octombrie 2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de perimare şi a constatat perimat recursul declarat de pârâta Garda Naţională de Mediu - Serviciul Comisariatul Judeţean Vrancea - Comisia Centrală, împotriva sentinţei nr. 339 din 24.05.2018 şi a sentinţei civile nr. 488/2018 pronunţate de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ fiscal, în dosarul nr. x/2018.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut că prin încheierea de şedinţă din 28.02.2019 cauza a fost suspendată la cererea ambelor părţi, în baza art. 413 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea dosarelor nr. x/2019 şi y/2019

Dosarul nr. x/2019 a fost soluţionat la data de 05.03.019, prin respingerea ca nefondată a cererii de revizuire, iar dosarul nr. x/2019 a fost soluţionat la data de 12.03.2019, prin respingerea ca nefondată a contestaţiei în anulare, iar de la această dată (12.03.2019) a început să curgă termenul de perimare, prev. de art. 416 C. proc. civ., ca urmare a lăsării cauzei în nelucrare, iar până la termenul de judecată din data de 26.09.2019 recurenta pârâta Garda Naţională de Mediu - Serviciul Comisariatul Judeţean Vrancea nu a îndeplinit nici un act de procedură.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la criticile formulate de recurenta - pârâtă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi vor fi respinse.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv verificarea împlinirii termenului de perimare.

În acest context, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat şi va fi respins.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că termenul de perimare nu era împlinit la data repunerii pe rol a cauzei deoarece termenul de 6 luni ar fi început să curgă de la data comunicării ultimei hotărâri, respectiv cea pronunţată la data de 12.03.2019, în dosarul nr. x/2019 şi comunicată la data de 23.04.2019.

Acest motiv de recurs nu este fondat şi va fi respins.

Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului de recurs înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018 rezultă că într-adevăr, în şedinţa din data de 28.02.2019 s-a pus în discuţia părţilor cererea recurentelor-reclamante de suspendare a cauzei până la soluţionarea dosarelor nr. x/2019 şi nr. y/2019, în temeiul dispoziţiilor art. 413 pct. 1 C. proc. civ., iar reprezentantul recurentei-pârâte nu s-a opus acestei cereri.

Dispoziţiile art. 415 pct. 1 C. proc. civ. menţionează în mod expres că judecata cauzei suspendate se reia prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părţi, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părţilor sau din cauza lipsei lor.

Or, în cauza de faţă, niciuna dintre părţi nu a formulat vreo cerere de redeschidere în vederea continuării judecăţii, iar faptul că ultimul dosar în raport de care s-a dispus suspendarea prezentei cauze a fost soluţionat la data de 12.03.2019, acesta reprezintă momentul de la care a început să curgă termenul de perimare de 6 luni, conform art. 416 alin. (2) C. proc. civ., cum corect a apreciat şi instanţa de recurs.

Fiind un termen procedural stabilit pe "luni" - respectiv 6 luni - el se calculează potrivit regulilor de drept comun stabilite de art. 181 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ.

Din conţinutul dosarului de fond se poate constata fără putinţă de tăgadă pasivitatea procesuală caracterizată prin lipsa de stăruinţă în judecată de care a dat dovadă recurenta - pârâtă.

Înalta Curte aminteşte că, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind tot astfel finalizarea acestuia.

Or, această atitudine nu poate fi altfel calificată de instanţa de control judiciar decât o încălcare a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) C. proc. civ. sancţionată de legiuitor cu perimarea, ce intervine în cazul nerespectării cerinţei de a exista continuitate între actele de procedură, din cauza rămânerii în nelucrare a cauzei, din vina părţii, un anumit timp, prevăzut de lege.

De asemenea, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte în sensul că ultimul act de procedură este reprezentat de hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2019 comunicată pârâtei la data de 23.04.2019 atât timp cât prin încheierea din data de 28.02.2019 s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea cauzei, iar cauza a fost soluţionată la data pronunţării şi nu la data comunicării hotărârii.

Relevante sunt şi dispoziţiile art. 416 pct. (1) şi (2) C. proc. civ. potrivit cărora:

"(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.", precum şi dispoziţiile art. 420 din C. proc. civ. potrivit cărora "(1) Perimarea se constată din oficiu sau la cererea părţii interesate. Judecătorul va cita de urgenţă părţile şi va dispune grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea."

Din conţinutul acestor dispoziţii rezultă că termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură ce nu a mai fost urmat, din motive imputabile părţii, de alte acte de procedură în scopul continuării judecării cauzei, iar perimarea reprezintă o sancţiune procedurală pentru lipsa de stăruinţă a părţii în desfăşurarea judecăţii.

De asemenea, din interpretarea textului de lege se reţine că situaţiile de fapt care relevă că partea vrea sau nu vrea să se judece nu pot fi analizate în abstract, ci raportat la situaţia concretă a dosarului; spre exemplu, recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea poate fi considerat ca "act de procedură făcut în vederea judecării procesului" dacă partea dovedeşte că a procedat în acest fel, în lipsa acestuia ultimul act de procedură este reprezentat de încheierea de suspendare pronunţată de instanţa de judecată.

În speţă însă se observă că, afirmaţia prezentată în cererea de recurs în sensul că încheierea de suspendare dispusă de instanţa de recurs nu a fost comunicată pârâtei este nefondată atât timp cât din procesul-verbal de înmânare (aflat la dosar recurs) rezultă că, la data de 12.03.2019 încheierea de suspendare a fost depusă la cutia poştală la sediul Gărzii Naţionale de Mediu - Comisia Centrală Focşani şi, începând cu această dată, în situaţia în care nu ar fi fost de acord cu măsura suspendării, recurenta-pârâtă avea deshisă calea recursului.

Sub acest aspect, Înalta Curte consată că în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege.

Din aceste prevederi constituţionale rezultă că legiuitorul are libertatea de a stabili cazurile şi condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac. Libertatea legiuitorului de a stabili condiţiile de exercitare a căilor de atac şi procedura de judecată nu este absolută, limitele libertăţii de reglementare fiind determinate şi în aceste cazuri de obligativitatea respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte. Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În reglementarea exercitării acestui drept legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate.

Existând posibilitatea părţii de a contesta măsura de suspendare a judecăţii, precum şi posibilitatea aceleiaşi părţi de a contesta reţinerea perimării judecăţii, urmează a se reţine că accesul la justiţie nu poate fi împiedicat decât prin însăşi omisiunea părţii de a exercita căile de atac corespunzătoare.

Or, se constată că, deşi judecata recursului a fost suspendată prin învoiala părţilor la data de 28.02.2019, recurenta-pârâtă adoptând o stare de pasivitate prin aceea că nu a depus diligenţe pentru continuarea judecăţii, iar starea de pasivitate a s-a prelungit până la repunerea pe rol a cauzei, dispusă din oficiu, în vederea verificării stadiului dosarelor nr. x/2019 şi nr. y/2019

În consecinţă, prin lăsarea cauzei în nelucrare chiar şi după pronunţarea celor două hotărâri, precum şi plasarea obligaţiei de a depune diligenţe în sarcina instanţei de judecată, se constată că recurenta-pârâtă nu a prezintat nicio dovadă pentru continuarea judecăţii, nu a îndeplinit niciun act de procedură de natură a întrerupe sau suspenda perimarea, potrivit prevederilor art. 417 - 416 din C. proc. civ., motiv pentru care instanţa de recurs în mod temeinic şi legal a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 416 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., obligă recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON, către intimaţii-reclamanţi, conform chitanţei depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Garda Naţională de Mediu - Serviciul Comisariatul Judeţean Vrancea împotriva deciziei nr. 909 din 3 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON, către intimaţii-reclamanţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.