Failure to adjudicate timeliness of insurance claim and scope of creditor compensation cap under Guaranty Fund statute

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 6 septembrie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 8591 din 17.06.2017, emisă de pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 477 din 08 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 8591/17.06.2017 şi a obligat pârâtul FGA să plătească reclamantei suma de 867,50 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru 50 de RON şi onorariu avocat 817,50 RON, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 477 din 08 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

O primă critică formulată de pârât a vizat nepronunţarea instanţei de fond cu privire la tardivitatea depunerii cererii de plată, în raport de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Potrivit considerentelor deciziei contestate, cererea de plată formulată de reclamantă a fost respinsă şi pe motivul depunerii tardive, însă instanţa de fond, deşi reţine data depunerii cererii ca fiind 11 august 2016, nu face vreo referire la acest aspect.

Recurentul-pârât a criticat şi considerentele instanţei de fond referitoare la calitatea de creditor de asigurări a reclamantei, susţinând greşita interpretare a prevederilor art. 15 alin. (2) şi art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, întrucât, în opinia pârâtului, plafonul maxim de despăgubire prevăzut de lege se calculează pe creditor de asigurare şi nu pe creanţă de asigurare. Acest mod de soluţionare a cauzei nu ia în considerare efectele cesiunii poliţei de asigurare de la utilizator către societatea de leasing, care nu sunt similare cu cele ale unei cesiuni de creanţă şi nici faptul că obligaţia asigurării auto aparţine utilizatorului autovehiculului, astfel încât şi drepturile ce se nasc din raportul de asigurare aparţin tot acestuia. În mod greşit a reţinut instanţa de fond că pot fi opozabile FGA condiţiile generale de leasing sau raporturile obligaţionale ale părţilor ce decurg din acest contract.

Instanţa de fond a constatat că finanţatorul are calitatea de asigurat şi beneficiar al indemnizaţiei de asigurare, fiind omis utilizatorul din această structură juridică, deşi mandatul încheiat între utilizator şi finanţator nu se extinde şi în sfera contractului de asigurare, ca un mandat implicit, astfel cum a susţinut reclamanta, la a cărei opinie a achiesat instanţa de fond.

A considerat recurentul-pârât că problema dedusă judecăţii este aceea de a stabili dacă finanţatorul are calitatea de unic creditor de asigurare, chiar dacă deţine mai multe creanţe de asigurări, prin subrogarea în drepturile asiguraţilor CASCO. În opinia recurentului, dată fiind forma de redactare a Legii nr. 213/2015, inclusiv forma verbelor utilizate (la singular, nu la plural), legiuitorul a dorit ca plafonul de asigurare să fie stabilit prin raportare la un singur creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor deţinute, iar pentru restul creanţei, există posibilitatea satisfacerii acesteia în procedura de faliment a asigurătorului, conform Legii nr. 85/2014.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă Societatea A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate sesizate de recurentul-pârât, deşi întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se circumscriu motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

În cauză, reclamanta Societatea A. S.A. a sesizat instanţa de contencios administrativ cu acţiune în anularea Deciziei nr. 8591/17.06.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a invocat două aspecte de nelegalitate ale actului administrativ atacat, respectiv greşita reţinere a depunerii tardive a cererii de plată şi greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1, art. 2, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 2199 C. civ., cu referire la plafonul maxim de despăgubire a creditorilor de asigurări.

Soluţionând cererea de chemare în judecată, instanţa de fond a analizat doar motivul de nelegalitate referitor la modul de calcul al plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, omiţând a examina prima critică de nelegalitate a deciziei atacate expusă în acţiune, referitoare la nerespectarea termenului de depunere a cererii de plată, deşi aceasta este, deopotrivă, motiv de respingere a cererii de plată, reţinut prin decizia a cărei anulare se solicită şi asupra căruia părţile au formulat apărări în scris, dar şi oral, prin concluziile puse în faţa instanţei de fond, la termenul la care pricina a fost judecată.

Înalta Curte reţine că judecătorul are obligaţia de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din acelaşi act normativ, instanţa trebuie să examineze fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul.

În raport de pretenţiile expuse prin cererea de chemare în judecată şi de apărările corelative ale pârâtului, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de fond a pronunţat o soluţie asupra obiectului cererii de chemare în judecată, concluzionând asupra nelegalităţii actului administrativ atacat, considerentele expuse în cuprinsul sentinţei recurate nu dovedesc o examinare efectivă a tuturor argumentelor şi motivelor expuse de părţi, nefiind întrunite cerinţele asigurării unui proces echitabil şi nefiind respectate rigorile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Având în vedere aceste aspecte, pentru a asigura părţilor dreptul la soluţionarea cauzei cu respectarea dublului grad de jurisdicţie, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea examinării cererii de chemare în judecată sub toate aspectele de nelegalitate invocate cu privire la Decizia FGA nr. 8591/17.06.2017.

În raport de soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare şi de motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 477 din 08 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.