Unjustified non-execution of judicial salary equality orders: culpability presumption and satisfaction of obligation via individual orders

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.03.2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei:

- executarea hotărârilor definitive nr. 3295/31.10.2016 şi nr. 1158/03.04.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016;

- aplicarea unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere Ministrului Justiţiei (în calitate de conducător al autorităţii publice - Ministerul Justiţiei art. 8, art. 10 din H.G. nr. 652/2009);

- acordarea de penalităţi în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere reclamanţilor.

La data de 24.05.2018, reclamanţii au formulat precizare la cererea de chemare în judecată, solicitând:

- executarea hotărârilor definitive nr. 3295/31.10.2016 şi nr. 1158/03.04.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, pârâtul urmând să emită pentru reclamanţi ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, astfel: începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON +4% (procent prevăzut de O.G. nr. 13/2008) pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, iar începând cu 01.12.2015 cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 445,5 RON +4% (procent prevăzut de O.G. nr. 13/2008).

- aplicarea unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere Ministrului Justiţiei (în calitate de conducător al autorităţii publice - Ministerul Justiţiei art. 8, art. 10 din H.G. nr. 652/2009);

- acordarea de penalităţi în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere reclamanţilor.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4804 din data de 23 noiembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

1) a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de obiect;

2) a admis în parte cererea şi a aplicat pârâtului Ministrul Justiţiei o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, până la executarea hotărârilor definitive nr. 3295/31.10.2016 şi nr. 1158/03.04.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, în sensul emiterii de noi ordine de încadrare salarială pentru reclamanţi, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015;

3) a acordat reclamanţilor penalităţi, în condiţiile art. 906 din C. proc. civ., în valoare de 500 de RON pe zi de întârziere, până la executarea de către debitorul - pârât Ministerul Justiţiei a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu;

4) a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 5 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, nerecurată, s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului, formulată de reclamanţi.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4804 din data de 23 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs principal Ministerul Justiţiei şi recurs incident reclamanţii D., H., L., C., G., K., O., B., F., J., N., A., E., I. şi M..

3.1. Prin recursul principal declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei s-a apreciat că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale care pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute la pct. 5 şi 8 din cuprinsul alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., solicitându-se casarea sentinţei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată.

A solicitat recurentul a se constata că operează repunerea în termenul de recurs raportat la dispoziţiile art. 457 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 310/2018, în condiţiile în care sentinţa atacată a menţionat în mod greşit termenul de 15 zile de declarare a recursului.

Un prim motiv de recurs, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează încălcarea regulilor de procedură, instanţa de fond soluţionând cauza în şedinţă publică şi nu în camera de consiliu, motiv pentru care s-a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

In subsidiar, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând recurentul că în mod greşit prima instanţă a reţinut neexecutarea sentinţei civile nr. 3295/31.10.2016, lămurită prin sentinţa civilă nr. 1158/03.04.2017, în condiţiile în care acest titlu executoriu nu a vizat luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON.

In esenţă, recurentul a arătat că deşi prin chiar cererea de completare/lămurire a dispozitivului sentinţei care reprezintă tilul executoriu, reclamanţii au solicitat şi aplicarea începând cu 09.04.2015 a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, cererea a fost admisă doar în parte, iar instanţa a dispus completarea dispozitivului în sensul acordării dobânzii legale, şi lămurirea acestuia, în sensul menţionării exacte a temeiului de drept cuprins în Legea nr. 71/2015.

A precizat recurentul-pârât că au fost emise succesiv OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, OMJ nr. 219/C/01.02.2017, OMJ nr. 1475/C/2017, OMJ nr. 2066/C/2018 şi OMJ nr. 3073/C/2018, prin care judecătorii urmau să beneficieze de cuantumul stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie, aşa cum a prevăzut art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2004, aprobată prin Legea nr. 71/2015, cu modificări în ceea ce priveşte valorile sectoriale acordate.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi motivele reţinute de către prima instanţă, a arătat recurentul că pretenţiile reclamanţilor au fost satisfăcute şi ca urmare acţiunea acestora a rămas fără obiect, având în vedere emiterea OMJ nr. 92/C/04.01.2019 cu anexele corespunzătoare, prin care le-au fost stabilite individual drepturile salariale pentru perioada 09.04.2015 - 30.06.2018.

Chiar dacă OMJ nr. 2066/C/2018 are caracter general, aşa cum a reţinut instanţa, s-a apreciat că trebuie avută în vedere finalitatea acestuia şi anume reîncadrarea reclamanţilor la nivelul maxim aflat în plată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială crescută, finalitate care fost atinsă prin emiterea ordinelor individuale care acoperă întreg intervalul vizat, fapt care nu poate fi echivalat cu o neexecutare a obligaţiilor, care ar justifica o măsură coercitivă prin aplicarea de amenzi şi penalităţi.

Totodată a fost invocat şi faptul ca în Monitorul Oficial nr. 106 din 12.02.2019 a fost publicată O.U.G. nr. 3/2019 privind eşalonarea plăţii drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei.

3.2. Recurenţii reclamanţi au formulat recurs incident întemeiat pe dipoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Invocând prevederile art. 59 şi art. 60 din C. proc. civ., au considerat recurenţii că, în condiţiile în care raporturile dintre coparticipanţi sunt guvernate de principiul independenţei procesuale, fiecare dintre reclamanţi este îndreptăţit a beneficia de dispoziţiile art. 906 din C. proc. civ., astfel că prima instanţa era obligată să acorde penalităţi în cuantum maxim de 1000 de RON pe zi de întârziere pentru fiecare reclamant.

În ceea ce priveşte momentul de la care curge amenda sau curg penalităţile de întârziere, s-a arătat că acesta trebuie stabilit în conformitate cu considerentele deciziei nr. 12/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv, de către instanţa de judecată, obligaţie care nu a fost respectată.

S-a susţinut faptul că reclamanţii suferă un prejudiciu material prin neexecutarea hotărârii definitive nr. 3295/31.10.2016 şi nr. 1158/03.04.2017 datorită faptului că de la pronunţarea acestora şi până în prezent, nu beneficiază de protecţia efectivă a drepturilor dobândite, ca urmare a atitudinii pârâtului.

Pentru a nu se ajunge la înfrângerea caracterului efectiv al procedurii reglementate de art. 24 din Lg nr. 554/2004 vizând durata procedurii în cauză, prin raportare la art. 25 alin. (2) din aceeaşi lege, care instituie soluţionarea de urgenţă a cererilor prevăzute la art. 24, pentru a nu se institui un termen de graţie în favoarea pârâtului, văzând şi O.U.G. nr. 3/2019 prin care plata sumelor reprezentând drepturi salariale au fost eşalonate pe o durată de 5 ani, s-a solicitat admiterea recursului incident.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenţii reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei prin care au invocat excepţia tardivităţii recursului, considerând că recursul se declară în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii în raport de legea aplicabilă la data introducerii acţiunii şi de decizia CCR nr. 898/17 decembrie 2015.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că motivul subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este întemeiat întrucât sancţiunea nulităţii este prevăzută doar pentru nerespectarea publicităţii şedinţei de judecată, iar nu în ipoteza inversă.

În ceea ce priveşte incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au susţinut reclamanţii netemeinicia acestora, întrucât în mod corect prima instanţă a stabilit că a fost încălcată obligaţia de a egaliza la nivelul maxim aflat în plată în cadrul întregii familii ocupaţionale Justiţie, de la data de 9 aprilie 2015, atât salariile de bază cât şi sporurile, prin emiterea unor ordine individuale apte de a fi puse în plată.

S-a susţinut că referirea la un anumit cuantum al valorii de referinţă sectorială a fost realizată pentru a demonstra împrejurarea că recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută în titlul executoriu.

În concluzie s-a arătat că ordinele de salarizare au fost emise fără să se egalizeze, începând cu data de 9.04.2015, la nivel maxim, salariile în funcţie şi de drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti cu privire la valoarea de referinţă sectorială şi care, ca efect al Deciziei CCR nr. 794/15.12.2016 trebuie să fie aceeaşi pentru tot personalul.

Invocând sentinţa civilă nr. 829/12.07.2018 pronunţată de Tribunalul Mureş, sentinţa civilă nr. 1177/22.10.2018 pronunţată de Tribunalul Vâlcea şi sentinţa civilă nr. 652/11.04.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a arătat că la nivelul familiei ocupaţionale justiţie există personal salarizat conform valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON, începând cu data de 9.04.2015 şi 484 RON din data de 1.12.2015.

Prin notele de şedinţă recurenţii reclamanţi au invocat hotărârea Plenului CSM din data de 17 ianuarie 2017 privind stabilirea drepturilor salariale în raport de valoarea de referinţă sectorială nr. 421,36 şi 463,5 după 1.12.2015, precum şi Decizia nr. 365/26.09.2019 emisă de Preşedintele CSM prin care s-a stabilit la nivelul acestei instituţii o VRS de 440,16 de la 9.04.2015 şi 484,18 de la 1.12.2015.

Recurentul - pârât Ministerul Justiţiei a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii recursului şi respingerea recursului incident ca nefondat.

A apreciat pârâtul că în mod corect instanţa a acordat penalităţi în concordanţă cu solicitarea reclamanţilor, arătând că cererea de a se acorda despăgubirea individiual reprezintă o pretenţie nouă formulată în calea de atac a recursului.

Cu privire la momentul de la care curg penalităţile, s-a susţinut că acesta este reprezentant de data rămânerii definitive a sentinţei, fiind incidente dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora recursul suspendă executarea.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a recursului şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ.

În temeiul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 27 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursurile în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată recursul principal ca fiind întemeiat şi, pe cale de consecinţă, recursul incident ca fiind nefondat, pentru argumentele care vor fi arătate în continuare.

Prin sentinţa civilă nr. 3295/31.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin nerecurare, pârâtul Ministerul Justiţiei a fost obligat "să emită pentru fiecare dintre reclamanţi noi ordine de încadrare salariată conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi să acorde reclamanţilor dreptul de a beneficia de diferenţele salariale rezultate prin efectuarea demersurilor legale pentru alocarea fondurilor necesare achitării acestor diferenţe începând cu 9.04.2015".

Prin sentinţa civilă nr. 1158/03.04.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin nerecurare, s-a admis în parte cererea de completare/lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 3295/31.10.2016, "în sensul că pârâtul Ministerul Justiţiei va fi obligat la plata dobânzii legale şi actualizarea sumelor acordate cu indicele de inflaţie începând cu 09.04.2015 şi până la plata efectivă"; şi s-a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 3295/31.10.2016 "în sensul că obligă paratul să emită pentru fiecare dintre reclamanţi noi ordine de încadrare conform art. 1 alin. (5) indice 1 din Legea nr. 71/2015".

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauzei, ulterior precizată, s-a solicitat aplicarea amenzii şi acordarea penalităţilor, conform art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru neexecutarea sentinţei civile nr. 3295/31.10.2016, aşa cum a fost lămurită şi completată prin sentinţa civilă nr. 1158/03.04.2017. Reclamanţii au arătat că pârâtul trebuia să emită ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale, începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON +4% (procent prevăzut de O.G. nr. 13/2008) pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, iar începând cu 01.12.2015 cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 445,5 RON +4% (procent prevăzut de O.G. nr. 13/2008).

În ceea ce priveşte motivul de recurs formulat de recurentul - pârât Ministerul Justiţiei prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sub imperiul acestei norme de drept, se pot include neregularităţi de ordin procedural cum este cea invocată, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care se referă la soluţionarea cererii în Camera de Consiliu.

Reţine Inalta Curte că, în ceea ce priveşte nulităţile, dispoziţiile art. 175 din C. proc. civ. prevăd că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Totodată, la alin. (2) al aceluiaşi articol legiuitorul prezumă vătămarea doar în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, aşa cum este situaţia publicităţii şedinţei de judecată, prevăzută la art. 176 alin. (5) din C. proc. civ.

De aici decurge concluzia că în situaţia soluţionării unei cauze în şedinţă publică în condiţiile în care legea specială prevede procedura în camera de consiliu, aplicarea sancţiunii nulităţii actului de procedură este condiţionat de invocarea şi dovedirea vătămării decurgând din neregularitate.

Inalta Curte reţine că cerinţa soluţionării cererii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 în camera de consiliu trebuie legată de principiul celerităţii soluţionării acestui tip de cauze şi nu al publicităţii şedinţei de judecată, astfel cum rezultă din formularea textului de lege: cererile se judecă în camera de consiliu, de urgenţă şi sunt scutite de taxa judiciară de timbru.

Pârâtul Ministerul Justiţiei nu a invocat şi nu a dovedit o vătămare a drepturilor sale decurgând din soluţionarea cererii în şedinţă publică.

Cât priveşte omisiunea citării ministrului Justiţiei, aspectul este contrazis de dovada de citare ataşată la dosarul curţii de apel.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cu privire la criticile referitoare la modul de soluţionare a excepţiei lipsei de obiect invocate de acelaşi pârât, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a respins excepţia.

Lipsa de obiect a unei acţiuni nu reprezintă propriu-zis o excepţie procedurală, ci este în strânsă legătură cu dreptul subiectiv, cu pretenţia dedusă judecăţii, cu atât mai mult în cadrul reglementat de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, atunci când instanţa verifică executarea obligaţiei dispuse prin hotărâre, astfel că apărările privind emiterea ordinului de salarizare, Inalta Curte le califică ca fiind apărări pe fond.

Însă, în ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul - pârât Ministerul Justiţiei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004, instanţa le apreciază întemeiate, impunându-se casarea hotărârii.

Art. 24 alin. (1) prevede că în situaţia în care, în urma admiterii unei acţiuni, autoritatea publică este obligată să emită un act administrativ, executarea hotărârii se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul hotărârii, sau în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive în lipsa precizării unui termen.

În cadrul procedurii de executare pe care o reglementează art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi pusă în discuţie legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătoreşti a cărei executare se solicită, instanţa având de analizat numai dacă actele emise de autoritatea pârâtă se conformează obligaţiilor impuse prin titlul executoriu şi, în caz contrar, dacă neexecutarea hotărârii este efectul unei conduite culpabile a autorităţii.

Referitor la problema culpei în neexecutarea obligaţiei, examinată în cadrul litigiilor având ca obiect aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004, Plenul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 27 mai 2016, a adoptat soluţia de unificare a practicii conform căreia:

"Este prezumată culpa conducătorului autorităţii, prezumţia neavând un caracter absolut, ci putând fi răsturnată prin administrarea de dovezi cu privire la existenta unor motive temeinice pentru care nu s-a executat obligaţia în termenul legal".

Pe de altă parte, din cuprinsul art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă scopul coercitiv al amenzii şi penalităţilor de întârziere, aplicarea lor urmărind constrângerea autorităţii publice la executarea obligaţiei stabilite prin titlu (hotărâre judecătorească).

În aceste repere, o primă observaţie care se impune o reprezintă împrejurarea că hotărârile care constituie titlul executoriu, nu conţin nicio referire la o anume valoare sectorială de referinţă, instanţa dispunând obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de încadrare conform art. 1 alin. (5) indice 1 din Legea nr. 71/2015 de la data intrării în vigoare, respectiv 9 aprilie 2015, prin raportare la nivelul maxim prevăzut de lege pentru funcţia deţinută.

Deşi prin cererea de lămurire/completare dispozitiv s-a cerut stabilirea salariului de bază în raport de o valoare de referinţă sectorială de 405 de RON majorată cu 10 % potrivit Legii nr. 293/2015, se observă că această solicitare nu a fost admisă, dispozitivul fiind completat doar în ceea ce priveşte accesoriile.

Instanţa de fond a reţinut că Ministerul Justiţiei a recunoscut prin ordinele generale emise pentru perioadele 9.04.2015 - 30.11.2015, 01.12.2015 - 31.12.2017 şi apoi începând cu 1.01.2018, valoarea sectorială de referinţă de 421,36 RON şi apoi 463,5 RON, însă acestea constituie numai o probă cu privire la nivelul maxim stabilit în cadrul familiei ocupaţionale justiţie, iar nu o punere în executare efectivă a hotărârilor judecătoreşti, care presupune emiterea de ordine individuale pe numele reclamanţilor.

Soluţia instanţei care constituie titlul executoriu este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, concluzia nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicare a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

De altfel, pârâtul Ministerul Justiţiei a înţeles să valorifice considerentele deciziei Curţii Constituţionale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţilor judiciari, în cuprinsul căruia indemnizaţia de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015.

Ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a calculat retroactiv, prin ordinele de salarizare 75/15.03.2018 şi 296/07.11.2017 drepturile salariale în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405, hotărâre urmată de emiterea Ordinului MJ nr. 2066/C/2018 şi Ordinului MJ nr. 3073/C/2018, cu anexele corespunzătoare cu privire la reclamanţi.

La dosarul de recurs a fost depus şi Ordinul MJ nr. 92/C din 4 ianuarie 2019 împreună cu anexele acestuia, prin care se stabilesc drepturile salariale pentru toţi judecătorii din cadrul instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Cluj pentru perioadele 09.04.2015 - 30.11.2015, 01.12.2015-31.12.2017 şi 01.01.2018 - 30.06.2018, adică s-a emis şi ordinul individual a cărui lipsă a invocat-o instanţa de fond pentru aplicarea amenzii şi penalităţilor.

Susţinerile intimaţilor reclamanţi cu privire la recalcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de titluri obţinute ulterior de magistraţi cărora li s-au stabilit drepturile salariale în raport de indemnizaţiile acordate de DNA şi DIICOT, nu pot fi primite, pentru că ele, pe de o parte, depăşesc susţinerile din cererea de aplicare a amenzii, iar pe de altă parte, exced cadrului procesual obiectiv dedus judecăţii prin recurs. În acest sens, se reţine că instanţa de fond a stabilit că executarea titlului presupune stabilirea drepturilor salariale în funcţie de VRS-ul deja recunoscut prin ordine generale, iar reclamanţii nu au recurat aceste considerente.

Având în vedere că titlul a fost executat în privinţa emiterii ordinelor individuale care recunosc raportarea drepturilor salariale la VRS -ul invocat prin cererea de aplicare a amenzii, iar cu privire la plata diferenţelor băneşti, prin O.U.G. nr. 3/2019 a fost eşalonată plata sumelor reprezentând drepturi de natură salarială restante stabilite în favoarea personalului din sistemul justiţiei aferente perioadei 9 aprilie 2015 - 30 iunie 2018 până în 2023, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea amenzii şi a penalităţilor.

Mai trebuie precizat că C.E.D.O. a reţinut în cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, în care se reclama că prin adoptarea unor acte normative succesive, autorităţile au împiedicat executarea silită a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea lor şi au cauzat întârzieri nejustificate la plata creanţelor în litigiu, că plata eşalonată a sumelor datorate reclamanţilor nu poate fi considerată nerezonabilă, iar ţinând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanţilor le-a fost deja plătită, Curtea a reţinut că nu poate considera că a fost afectată însăşi substanţa dreptului reclamanţilor.

Constatând că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, hotărârea urmând a fi reformată în acest sens, Înalta Curte va respinge, pe cale de consecinţă, recursul incident formulat reclamanţi, care vizează data de la care se acordă penalităţile de întârziere pentru neexecutarea obligaţiilor, precum şi majorarea acestora şi acordarea lor individual pentru fiecare reclamant.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) şi art. 25 din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca nefondată, respingând recursul incident declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 4804 din data de 23 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând:

Respinge cererea formulată de reclamanţii D., H., L., C., G., K., O., B., F., J., N., A., E., I. şi M., ca neîntemeiată.

Respinge recursul incident declarat de reclamanţi, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2019.