Retired judges' salary recalculation suit assigned to Bacău Tribunal, not Bucharest Court of Appeal

Asupra conflictului de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă, la data de 04.12.2019, sub numărul x/2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI şi CURTEA DE APEL BACĂU, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:

1. reîncadrarea şi recalcularea, pentru fiecare reclamant, a indemnizaţiei de încadrare brute şi a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizaţiilor de încadrare brute şi a celorlalte drepturi aferente plătite procurorilor DNA şi DIICOT, prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi potrivi legii, începând cu 09.04.2015 şi în continuare;

2. repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor astfel cum au fost arătate la punctul 1, respectiv obligarea pârâţilor la calcularea şi alocarea sumelor necesare precum şi la plata acestora, pentru fiecare reclamant, pentru fiecare lună, începând cu 09.04.2015 şi, în continuare, a diferenţei dintre indemnizaţiile de încadrare brute şi a celorlalte drepturi aferente plătite procurorilor DNA şi DIICOT, prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 6-13 şi indemnizaţiile de încadrare brute şi a celorlalte drepturi aferente efectiv plătite, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 128/D/6.03.2020, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinând că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 7, CAP. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, respectiv ale art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, având în vedere că reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiilor se poate face numai printr-un act administrativ emis de ministrul justiţiei, respectiv ordinul prin care se stabilesc indemnizaţiile de încadrare ale judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor.

Conform acestor dispoziţii legale, litigiile de natura celui de faţă urmează a fi soluţionate după o procedură specială, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum şi de la cele din materia contenciosului administrativ, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 9/2017.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 552 din 6 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău - Completul specializat în litigii de muncă.

Constatând intervenit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea judecăţii cauzei şi înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în cauză, reclamanţii au calitatea de judecători pensionaţi şi nu contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aspect ce rezultă din capetele de cerere formulate, unde se menţionează neechivoc faptul că se solicită recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi la nivelul celor plătite procurorilor DNA şi DIICOT, prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi potrivi legii, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, fără ca reclamanţii să formuleze plângere împotriva ordinelor de salarizare emise de Ministerul Justiţiei, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 ori dispoziţiile similare din Legea nr. 284/2010.

Împrejurarea că se solicită şi obligarea pârâţilor la reîncadrare şi recalcularea indemnizaţiei brute nu atrage competenţa specială a Curţii de Apel Bucureşti, din moment ce competenţa acestei instanţe este stabilită în mod excepţional şi nu poate fi extinsă prin analogie şi la alte cauze. De altfel, se observă că art. 7 prevede inclusiv o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării Curţii de Apel Bucureşti, iar acţiunea vizată de competenţa exclusivă trebuie să aibă ca obiect hotărârea care soluţionează contestaţia.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I civilă, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte reţine că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în raport de obiectul acţiunii, apreciind că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal strict în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Competenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti prevăzută de art. 7 din capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010 are caracter special.

Obiectul cererilor soluţionate de Curtea de Apel Bucureşti este limitat la plângerea împotriva hotărârilor organelor de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ale colegiilor de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea.

Or, în cauză, reclamanţii nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre drepturile salariale primite şi cele pretins cuvenite.

Aşadar, se reţine că dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor sau personalului asimilat acestora.

De asemenea, Înalta Curte reţine că litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, întrucât reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că au adresat ordonatorilor de credite pârâţi o cerere de acordare a diferenţelor salariale solicitate pe calea acţiunii în instanţă sau de emitere a unor noi ordine de salarizare, iar aceştia au respins-o sau nu au soluţionat-o, astfel că, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei.

Or, în privinţa litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraţilor sau personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicţia muncii.

Înalta Curte reţine că obiectul cauzei de faţă îl reprezintă strict acţiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv, o acţiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

De asemenea, în materia raporturilor juridice de muncă se aplică dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011, coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii.

Prin Decizia nr. 9/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca urmare a soluţionării unui recurs în interesul legii, s-a reţinut distincţia între recalcularea şi plata drepturilor salariale prevăzute de lege şi nerecunoscute de angajator, pe de o parte, şi contestarea actelor de stabilire a salariului, pe de altă parte. Această distincţie se aplică nu numai în privinţa condiţiilor de exercitare a acţiunii, aspect avut în vedere de Înalta Curte la pronunţarea deciziei amintite, ci şi sub aspectul competenţei de drept material a instanţei chemate să soluţioneze cele două tipuri de litigii.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată şi de către reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secţia specializată a Tribunalului Bacău.

Pe cale de consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bacău şi Ministerul Justiţiei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I civilă, completul specializat în litigii muncă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2020.