Interpretation of maximum railway safety zone limits in expropriation for public utility projects and scope of apparent illegality for suspension of administrative act execution.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26.09.2019, sub numărul x/2019, reclamanţii A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., Art. Pack S.R.L., D. S.R.L., E., F., G. şi H. S.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A, suspendarea executării Hotărârii Guvernului nr. 558 din 31 iulie 2019 privind aprobarea amplasamentului şi a declanşării procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere aflat pe amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes naţional "Modernizarea liniei de cale ferată Bucureşti Nord - Aeroport Internaţional Henri Coandă Bucureşti - Faza I: Racord c.f. la Terminalul TI, Aeroport Internaţional Henri Coandă Bucureşti", de pe raza unităţii administrativ-teritoriale Otopeni, judeţul Ilfov.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 572 din 11 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamantele F. şi Societatea H. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. A fost suspendată executarea H.G. nr. 558/2009, până la pronunţarea instanţei de fond, şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de reclamanţii A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., Art. Pack S.R.L., D. S.R.L., E. şi G., în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi.

3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamanţii B. S.R.L., E., A. S.R.L., D. S.R.L., Art. Pack S.R.L., G. şi C. S.R.L., precum şi pârâţii Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor şi Guvernul României.

3.1. În motivarea cererii de recurs întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantele B. S.R.L., E., A. S.R.L., D. S.R.L., Art. Pack S.R.L., G. şi C. S.R.L. au prezentat contextul emiterii actului administrativ a cărui suspendare a executării se solicită, apreciind că nu este justificată de interesul public construirea unei noi linii de cale ferată, întrucât în anul 2016 au fost iniţiate procedurile de expropriere pentru construcţia unei linii de metrou care să lege Gara de Nord de Aeroportul Otopeni.

Prima instanţă a aplicat în mod greşit disp. art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi definiţia cazului bine justificat reţinând că criticile invocate de recurente nu pot fi analizate. Cu excepţia încălcării normelor imperative privind distanţa de siguranţă feroviară, instanţa a considerat că celelalte împrejurări invocate cu privire la îndeplinirea acestei condiţii reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ce nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare.

Recurentele au susţinut că aparenţa de nelegalitate a H.G. nr. 558/2019 rezultă din următoarele împrejurări de drept: încalcă disp. art. 5 alin. (1) şi (3) şi art. 14 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, care impun adoptarea printr-o hotărâre de Guvern unică a întregului proiect privind exproprierea, care să includă atât indicatorii tehnico-economici ai investiţiei, cât şi amplasamentul lucrării de utilitate publică şi declanşarea procedurii de expropriere. Or, Guvernul României a scindat procesul decizional în două etape: în prima etapă a adoptat H.G. nr. 386/2019 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici şi în a doua etapă a adoptat H.G. nr. 558/2019 care cuprinde: (i) amplasamentul Liniei de cale ferată, (ii) declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie culoarul de expropriere, (iii) lista imobilelor supuse exproprierii şi (iv) sumele individuale estimate de expropriator aferente despăgubirilor.

Odată ce s-au stabilit indicatorii tehnico financiari prin H.G. nr. 386/2019 şi s-a stabilit un buget pentru efectuarea lucrării de utilitate publică, orice propunere din partea recurentelor cu privire la amplasamentul Liniei de cale ferată nu mai putea fi aplicată pentru că nu s-ar fi respectat indicatorii tehnico-economici. Drept urmare, între amplasamentul Liniei de cale ferată şi culoarul de expropriere şi indicatorii tehnico-financiari există o relaţie de interdependenţă şi toate aceste elemente ar fi trebuit adoptate prin aceeaşi hotărâre de guvern.

H.G. nr. 558/2019 încalcă disp. art. 7 alin. (10) lit. d) din Legea nr. 52/2003, care impun publicarea minutei de dezbateri în 10 zile de la dezbaterea publică. Această dezbatere a avut loc pe 9 iulie 2019, iar pe 01.08.2019 (la mai mult de 20 zile de la dezbatere) minuta acestei dezbateri publice nu era publicată pe site-ul Ministerului Transporturilor.

Recurentele susţin că aparenţa de nelegalitate a hotărârii de Guvern rezultă din simpla existenţă a două hotărâri de guvern şi din nepublicarea minutei de dezbateri în termenul legal şi putea fi analizată în procedura sumară a suspendării actului administrativ.

De asemenea, H.G. nr. 558/2019 încalcă prevederile legale care impun necesitatea identificării tuturor titularilor de drepturi reale cu privire la terenurile ce urmează a fi expropriate şi stabilirii despăgubirii pentru aceştia. În acest sens invocă disp. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, disp. art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2) lit. e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010. H.G. nr. 558/2019 încalcă aceste prevederi cu privire la o parte din imobilele deţinute în proprietate de reclamante, pentru că nu include o parte din deţinătorii de drepturi reale asupra imobilelor expropriate. Mai exact, în cazul imobilului de la pct. 44 din Lista imobilelor expropriate nu sunt incluse datele de identificare pentru titularii dreptului de ipotecă I. S.R.L. şi J. S.A., deşi acest drept apare în extrasul de carte funciară.

Recurenta C. are interes să invoce neindicarea titularilor de drepturi reale în H.G. nr. 558/2019, pentru că drepturile I. S.R.L. şi J. S.A. s-au născut în baza unor raporturi juridice ale C. cu aceşti titulari de drepturi. Prin urmare, titularii de drepturi reale nemenţionaţi de H.G. nr. 558/2019 vor avea posibilitatea să se întoarcă împotriva C. dacă drepturile lor reale nu sunt respectate în procedura exproprierii.

Nu în ultimul rând, H.G. nr. 558/2019 încalcă principiul garantării dreptului de proprietate al tuturor reclamantelor, protejat de art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În consecinţă, dacă un proiect de utilitate publică poate fi implementat într-o configuraţie ce nu aduce atingere dreptului de proprietate privată sau îi aduce o atingere minimă, statul are obligaţia de a implementa proiectul în configuraţia respectivă. Din probele depuse la dosar, inclusiv din concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, rezultă că ar fi existat alte variante pentru amplasamentul Liniei de cale ferată, care să afecteze de o manieră mai redusă dreptul de proprietate al reclamantelor.

Mai arată că prima instanţă a aplicat în mod greşit definiţia pagubei iminente atunci când a reţinut că această condiţie nu este îndeplinită. Nu a analizat în concret pagubele invocate, deşi fiecare recurentă a probat existenţa unor pagube iminente efective cauzate de amplasamentul Liniei de cale ferată aprobat prin H.G. nr. 558/2019 şi nu doar simplele pagube constând în exproprierea bunurilor. Astfel, H.G. nr. 558/2019 determină scăderea valorii terenurilor aflate în proprietatea societăţilor pentru că terenurile vor fi secţionate prin construcţia Liniei de cale ferată; proximitatea amplasamentului Liniei de cale ferată de patinoarul K. din Otopeni va crea dificultăţi cu privire la continuarea activităţii patinoarului şi a sălii de gimnastică în condiţii optime; va îngreuna construcţia campusului universitar pe care societăţile doresc să-l construiască în zonă.

Prima instanţă nu a ţinut cont nici de faptul că dna G. suferă pagube iminente grave, întrucât amplasamentul Liniei de cale ferată aprobat îi afectează dreptul de proprietate asupra imobilului ce urmează a fi expropriat şi pe care intenţiona să demareze o afacere de familie.

3.2. Prin cererea de recurs întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a solicitat casarea sentinţei şi, ca urmare a rejudecării litigiului, respingerea cererii de suspendare, în principal, ca inadmisibilă, fiind interzisă în mod expres de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, respectiv, ca rămasă fără obiect, întrucât actul administrativ şi-a produs toate efectele pentru care a fost emis, fiind imposibilă suspendarea unui act administrativ a cărui executare s-a finalizat; în subsidiar, a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor/lipsei interesului personal şi actual al acestora de a acţiona şi respingerea cererii ca nefiind îndeplinite aceste cerinţe de exerciţiu ale acţiunii civile; respingerea ca nefondată a cererii de suspendare.

În motivarea cererii de recurs a arătat că în temeiul hotărârii de Guvern au fost emise Decizia de expropriere nr. 1/3572/19.08.2019 şi Decizia de expropriere nr. 1/4571/10.10.2019. Anterior, sumele reprezentând despăgubirea datorată titularilor dreptului de proprietate afectaţi de expropriere au fost consemnate prin Recipisa nr. x/13.08.2019. În temeiul acestor decizii de expropriere au fost emise alte acte administrative în baza cărora terţe entităţi, care nu au fost parte în acest proces, au dobândit drepturi, respectiv: Autorizaţia de construire nr. x din 31.07.2019, Autorizaţia de construire nr. x din 20.08.2019, Autorizaţia de construire nr. x din 17.09.2019.

Recurenta a apreciat că sunt incidente cele trei motive de casare invocate, întrucât aspectele reţinute de instanţă nu au legătură cu obiectul cererii şi nici cu momentul la care putea fi adusă în discuţie incidenţa art. 29 din O.U.G. nr. 12/1998, instanţa a admis o cerere interzisă în mod expres de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 şi a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material - art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998.

Referitor la încălcarea art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 precizează că atât procedura de expropriere, cât şi obiectivele de utilitate publică ce fac obiectul prezentei legi nu pot fi suspendate sau sistate la cererea vreunei persoane care invocă existenţa unor litigii privind posesia ori proprietatea imobilului expropriat. În cauză, suspendarea s-a dispus la cererea unor persoane care invocă litigii privitoare la imobilele expropriate, în pofida faptului că legea specială, Legea nr. 255/2010, instituie un regim derogatoriu de la dispoziţiile Legii nr. 554/2004 interzicând în mod expres posibilitatea de a fi luată o astfel de măsură provizorie.

A invocat disp. art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, art. 6 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 53/2011 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, art. 5 din deciziile de expropriere sus menţionate, din care rezultă că transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor cuprinse în anexa la decizia de expropriere, din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a Statului Român şi în administrarea Ministerului Transporturilor, operează de drept de la data emiterii deciziei de expropriere. La acest moment Statul Român este proprietarul acestor bunuri, transferul de proprietate operând de drept la data emiterii deciziilor, astfel că instanţa a dispus suspendarea hotărârii de Guvern la un moment la care acest act administrativ îşi produsese toate efectele pentru care a fost emis.

Este adevărat că, la data la care au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei, la cunoştinţa instanţei fusese adusă doar existenţa primei decizii de expropriere, însă, chiar raportat la aceasta, instanţa nu putea dispune suspendarea H.G. nr. 558/2019, întrucât la data suspendării actului administrativ, efectele, executarea acestuia se epuizaseră, scopul în vederea căruia a fost emis fiind îndeplinit. La acel moment nu numai că fusese declanşată procedura, ea fusese şi finalizată prin emiterea deciziilor de expropriere şi a autorizaţiilor de construire în baza cărora au început lucrările. Prin urmare, orice demers de suspendare a acestui act administrativ este rămas fără obiect.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că la data soluţionării cererii de suspendare reclamantele îşi pierduseră calitatea de proprietari, deci nu mai aveau interes personal şi actual cu privire la susţinerea cererii. Întrucât potrivit dispoziţiilor legii speciale, transferul dreptului de proprietate a operat de drept la data emiterii deciziei de expropriere, Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor a devenit proprietar, reclamantele pierzând calitatea procesuală activă.

Instanţa a încălcat obligaţia de a nu prejudeca fondul şi, sub pretextul că are în vedere doar "aparenţa" de nelegalitate a actului administrativ, a încuviinţat în şedinţa din 11.10.2019, pentru reclamante, proba cu înscrisurile depuse la dosar, iar prin modul de argumentare a soluţiei a judecat, practic, fondul. Instanţa a avut în vedere inclusiv raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expertul L., solicitând C.N.C.F.R la termenul anterior (deşi nu încuviinţase această probă) să-şi exprime un punct de vedere cu privire la această expertiză la care s-a şi raportat în motivare. Or, un raport de expertiză tehnică, fie el şi extrajudiciar, nu este un înscris în sensul disp. art. 265 C. proc. civ., ci este şi rămâne un raport de expertiză, fiind întocmit de un specialist, cu nerespectarea cerinţei de contradictorialitate prevăzute de dispoziţiile legii.

Prima instanţă a tranşat fondul raportului juridic constatând că hotărârea de Guvern se află în contradicţie cu dispoziţiile legale de forţă superioară. Faptul că instanţa utilizează sintagma "aparentă nelegalitate" nu este de natură să înlăture caracterul tranşant al concluziilor sale, concluzii care sunt departe de a respecta cerinţele de soluţionare a cererii de suspendare.

Instanţa a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile O.U.G. nr. 12/1998, contopind/confundând în mod nepermis interesul public cu cel privat, a reţinut nelegalitatea actului administrativ, nu prin prisma suprafeţelor ce au făcut obiectul amplasamentului aprobat, ci raportat la suprafeţele ce nu au făcut obiectul acestuia, respectiv al exproprierii şi, care, în opinia instanţei, ar fi trebuit să facă obiectul exproprierii. Instanţa nu a ţinut cont de o realitate faptică şi juridică, anume aceea că proiectul întocmit a fost aprobat de toate organismele cu atribuţii în domeniu.

Măsura exproprierii aprobată prin H.G. nr. 558/2019 nu este găsită de instanţă prejudiciabilă decât pentru motivul că s-a expropriat prea puţin. Or, pentru ipotezele în care reclamantele solicită să se constate că hotărârea este prejudiciabilă pentru ele nu faţă de suprafaţa expropriată, ci faţă de o suprafaţă ce nu a făcut obiectul exproprierii, rezultă că motivele invocate sunt externe actului administrativ şi nu pot face obiectul controlului instanţei.

Recurenta pârâtă apreciază raţionamentul instanţei eronat, întrucât a reţinut că reclamantele pot invoca o normă ce ar crea chiar un beneficiu autorităţii care trebuie să vegheze la respectarea acestei siguranţe, rezultând că suspendarea aduce un plus de siguranţă "desfăşurării în bune condiţii a circulaţiei feroviare şi prevenirii evenimentelor de cale ferată". Instanţa a omis că nu suntem în etapa verificării modului în care se desfăşoară circulaţia feroviară şi nici în ipoteza în care reclamantele ar putea acţiona pentru prevenirea evenimentelor de cale ferată, articolul invocat de instanţă ca şi caz justificat pentru măsura suspendării fiind străin de obiectul cauzei. Observând plângerile prealabile formulate de cele două reclamante, se va constata că au solicitat revocarea hotărârii pentru anumite motive, iar instanţa a dispus suspendarea pentru alte motive, încălcând astfel principiul disponibilităţii.

Interpretarea art. 29 din O.U.G. nr. 12/1998, prin raportare la situaţia concretă, este şi incorectă, aparenta încălcare a acestuia având la bază o interpretare inadecvată a articolului în cauză.

Prin aprobarea amplasamentului de utilitate publică de interes naţional sus menţionat a fost respectat art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998 referitor la zona de siguranţă a infrastructurii feroviare publice. Astfel, zona de siguranţă, care cuprinde fâşiile de teren în limită de 20 de metri fiecare, situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, a fost prevăzută în vederea asigurării unei suprafeţe necesare pentru amplasarea instalaţiilor de semnalizare şi siguranţă a circulaţiei şi a celorlalte instalaţii de conducere operativă a circulaţiei trenurilor, precum şi a instalaţiilor şi lucrărilor de protecţie a mediului. Deci, scopul acestei zone de siguranţă se referă strict la posibilitatea realizării instalaţiilor şi lucrărilor enumerate.

În cadrul proiectului în discuţie, soluţia privind asigurarea circulaţiei trenului, în zona învecinată cu proprietăţile reclamantelor F. şi H. S.A., presupune realizarea unui viaduct care va avea nivelul căii ferate la înălţimea de aproximativ 9 m faţă cota terenului existent. Pe toată lungimea viaductului (1521 m), inclusiv în zona învecinată cu proprietăţile celor două reclamante, toate instalaţiile şi lucrările menţionate vor fi amplasate/realizate pe viaduct, la nivelul căii ferate, fără a fi afectate de clădirile învecinate, aflate în afara coridorului de expropriere. Prin urmare, zona de siguranţă menţionată este asigurată, având în vedere soluţia aleasă.

Art. 29 alin. (3) din O.U.G. nr. 12/1998 prevede posibilitatea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii, în cazurile în care limitele stabilite conform alin. (2) cuprind terenuri în proprietate privată. Pe de altă parte, chiar alin. (2) teza ultimă a art. 29 din acelaşi act normativ prevede că, prin excepţie, în zona de siguranţă, cu avizul companiei naţionale care administrează infrastructura feroviară se pot închiria terenurile proprietate publică a statului în vederea amplasării de construcţii (...). În consecinţă, argumentul instanţei referitor la existenţa cazului bine justificat, prin raportare la siguranţa circulaţiei feroviare, este un argument juridic străin de natura cauzei.

Suspendând acest act administrativ, instanţa a acordat prioritate unor interese particulare, în detrimentul interesului public care, în situaţia concretă, este major, pagubele cauzate de o astfel de măsură fiind în disproporţie vădită cu posibilele prejudicii aduse particularilor; imposibilitatea realizării investiţiei în termenele indicate conduce la pierderea finanţării; pe raţionamentul instanţei, nicio măsură ca cea de faţă nu ar putea fi luată, întrucât ar afecta dreptul de proprietate al particularilor. Dar Legea nr. 255/2010 (art. 22) ia în considerare aceste consecinţe asupra particularilor, reglementând modul în care se acordă despăgubirile. În acest sens s-a pronunţat şi Î.C.C.J. prin Decizia RIL nr. 14/2019.

3.3. În motivarea cererii de recurs întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor, în numele şi pentru Statul Român, a arătat că art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998 dispune asupra unei limite maxime de 20 de metri, situaţie care, contrar celor susţinute de instanţa de fond, este de natură să întărească prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Instanţa a admis o cerere ce avea ca obiect un regim derogatoriu de la Legea nr. 554/2004, fiind incident art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010.

A mai susţinut că prin administrarea raportului de expertiză tehnică extrajudiciară au fost încălcate dispoziţiile privind neprejudecarea fondului incidente în materia soluţionării unei cauze în procedură de urgenţă. Instanţa a apreciat în mod eronat raportul de expertiză tehnică ca pe un înscris în sensul disp. art. 265 C. proc. civ.

3.4. În motivarea cererii de recurs întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, a arătat că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa a justificat soluţia în considerarea faptului că H.G. nr. 558/2019 a fost dată cu încălcarea aparentă a disp. art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998 interpretând faptul că aceste dispoziţii sunt imperative, ocrotesc un interes public major, respectiv siguranţa circulaţiei feroviare şi prevenirea evenimentelor de cale ferată, iar disp. H.G. nr. 558/2019 nu pot intra în contradicţie cu dispoziţiile legale de forţă superioară. Dincolo de principiul forţei normelor juridice potrivit căruia hotărârea Guvernului, care este un act administrativ, nu poate contraveni ordonanţei de urgenţă a Guvernului, care este un act normativ, în cauză nu există o astfel de încălcare normativă.

Proiectul în discuţie face parte din Master Planul General de Transport al României şi este propus pentru finanţare din POIM, Axa Prioritară 1. Programul strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare al Aeroportului Internaţional Henri Coandă Bucureşti a fost reglementat prin O.G. nr. 64/1999 aprobată, cu modificări şi completări prin Legea nr. 220/2002, modificată şi completată prin Legea nr. 58/2007.

Doctrina şi jurisprudenţa nu reţin condiţia cazului bine justificat decât în situaţia în care, din împrejurările cauzei, rezultă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ, ceea ce nu este cazul în speţă. Asupra H.G. nr. 558/2019 nu există vreo îndoială din perspectiva legalităţii, iar consideraţiile prezentate cu privire la încălcarea zonei de siguranţă - dacă se dovedesc a fi întemeiate - duc la anularea acestei hotărâri, nu doar la suspendarea executării acesteia.

H.G. nr. 558/2019 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, cu modificările şi completările ulterioare, fiind avute în vedere şi disp. H.G. nr. 386/2019. La elaborarea proiectului actului normativ au fost respectate disp. Legii nr. 24/2000, republicată, precum şi cele ale art. 7 alin. (1) din Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin H.G. nr. 561/2009.

Instanţa a apreciat îndeplinită condiţia pagubei iminente pe considerentul că reclamantelor F. şi H. S.A. nu li se expropriază decât în parte proprietăţile, ceea ce conduce la folosirea improprie a proprietăţii rămase. Din analiza înscrisurilor rezultă că actele de proprietate ale reclamantelor sunt ulterioare strategiei de dezvoltare a infrastructurii Ministerului Transporturilor, astfel încât, cu minime diligenţe, puteau să ia cunoştinţă de amplasamentele unor investiţii viitoare.

4. Apărările părţilor

4.1. Intimatele reclamante F. şi H. S.A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâţi ca nefondate susţinând, cu privire la inadmisibilitatea cererii de suspendare a executării, că dispoziţiile legale invocate în motivarea inadmisibilităţii se referă la un alt tip de litigii faţă de cel din prezentul dosar.

Efectele H.G. nr. 558/2019 nu s-au epuizat, iar cererea de suspendare executare nu a rămas fără obiect sau nu este lipsită de interes ca urmare a emiterii deciziei de expropriere, întrucât finalitatea procedurii de expropriere nu este, în mod cert, emiterea deciziei de expropriere, ci realizarea obiectivului public de interes naţional care a determinat demararea procedurii.

În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale active a reclamantelor, precizează că această calitate nu trebuie raportată la calitatea de proprietari ai terenurilor expropriate, ci la calitatea de persoane vătămate, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prima instanţă nu a prejudecat fondul cauzei, în mod corect a reţinut că intimatele justifică un interes privat în invocarea O.U.G. nr. 12/1998 şi că există un caz bine justificat prin raportare la vicii de nelegalitate intrinseci actului administrativ atacat.

4.2. Recurenta pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de pârâţii Ministerul Transporturilor şi Guvernul României, prin care a solicitat admiterea acestora. De asemenea, a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamante, prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei interesului personal şi actual al acestora în declararea şi susţinerea recursului, pentru considerentele expuse în cererea de recurs pe care a formulat-o. Pentru ipoteza în care această excepţie va fi respinsă, a solicitat să se constate că cererea de suspendare a executării H.G. nr. 558/2019, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, este inadmisibilă în raport cu disp. art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010.

Pe fondul recursului a susţinut că nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, recurentele reclamante încercând să demonstreze îndeplinirea acestei condiţii prin veritabile critici de nelegalitate pe care instanţa de recurs nu le poate antama în cadrul cererii de suspendare.

Cu privire la justul echilibru între interesul general al comunităţii şi imperativul apărării drepturilor fundamentale ale particularilor, a solicitat să se constate că suspendarea acestui act administrativ ar echivala cu acordarea de întâietate unor interese particulare, în detrimentul interesului public care, în situaţia concretă, este major; termenul de finalizare al acestui obiectiv este 26.08.2020; imposibilitatea realizării investiţiei în termenele indicate conduce la pierderea finanţării, valoarea fondurilor nerambursabile ce urmează a fi pierdute fiind de 338.436.000,00 RON; la aceste sume se adaugă şi despăgubirile ce ar urma să fie plătite constructorului care a demarat execuţia lucrării, în sumă de 10% din preţul contractului; aceste sume sunt, la rândul lor, purtătoare de dobânzi şi penalităţi, C.N.C.F.R. fiind ţinută de plata tuturor despăgubirilor cauzate de imposibilitatea onorării condiţiilor contractuale stabilite în procedura achiziţiei publice.

În mod temeinic, instanţa a reţinut că recurentele reclamante au invocat existenţa unei pagube derivând din procedura de expropriere însăşi, pagube pe care legiuitorul le-a anticipat, acesta fiind motivul pentru care procedura exproprierii nu se poate derula fără o justă şi prealabilă despăgubire.

4.3. Recurentul pârât Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantelor, care s-au limitat la reluarea argumentelor din cererea de chemare în judecată privind pretinsele pagube pe care le vor suferi în cazul punerii în funcţiune a căii ferate, precum şi a argumentelor referitoare la nelegalitatea actului administrativ contestat.

A apreciat că actul administrativ care trebuia atacat pentru nelegalitate este H.G. nr. 386/2019, deoarece acesta cuprinde elementele în care se va încadra cuantumul despăgubirilor. La data adoptării acestei hotărâri reclamantele nu puteau aprecia dacă se consideră vătămate, însă, la data emiterii deciziei de expropriere şi a publicării sumelor ce vor fi plătite cu titlu de despăgubire, împotriva acestui act administrativ putea fi demarată procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 554/2004. Totuşi, sumele alocate de guvern pentru despăgubire nu fac obiectul nemulţumirilor reclamantelor care se consideră vătămate doar de traseul pe care va fi amplasată calea ferată.

Referitor la condiţia pagubei iminente, a arătat că recurentele nu au adus argumente noi în recurs faţă de cele din cererea de chemare în judecată.

4.4. Recurentul pârât Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamante, precizând că nu H.G. nr. 558/2019 încalcă Legea nr. 255/2010, ci cererea de suspendare este neîntemeiată prin raportare la art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010; nu există niciun text legal care să sancţioneze cu suspendarea executării o hotărâre a Guvernului pentru nepublicarea minutei de dezbateri în termen de 10 zile de la dezbaterea publică; nu este motiv de suspendare a actului administrativ faptul că nu au fost indicaţi doi titulari ai dreptului de ipotecă asupra proprietăţilor ce fac obiectul exproprierii; declanşarea procedurii de expropriere aprobată prin H.G. nr. 558/2019 nu poate reprezenta prin ea însăşi o pagubă iminentă, în condiţiile în care Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. susţine că au fost consemnate sumele aferente despăgubirilor.

5. Răspunsurile la întâmpinări

5.1. Recurentele reclamante au depus răspuns la întâmpinările formulate de recurenţii pârâţi Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A şi Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor prin care au solicitat respingerea recursurilor declarate de aceştia.

5.2. Recurentul pârât Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentele reclamante prin care a solicitat admiterea recursului pe care l-a formulat împotriva sentinţei.

5.3. Recurenta pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurentele reclamante prin care a solicitat admiterea recursului pe care l-a formulat.

La dosar au fost depuse înscrisuri privind renunţarea la judecata cererii de suspendare executare de către intimata reclamantă H. S.A. şi fuziunea prin absorbţie a recurentelor A. S.R.L. şi Art. Pack S.R.L., potrivit cărora recurenta Art. Pack S.R.L. a fost absorbită de recurenta A. S.R.L..

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa atacată în raport cu motivele de recurs invocate, cu apărările din întâmpinări şi dispoziţiile legale incidente, instanţa de control judiciar constată următoarele:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În cauză s-a solicitat suspendarea executării H.G. nr. 558/2019 prin care s-au aprobat următoarele: amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes naţional "Modernizarea liniei de cale ferată Bucureşti Nord - Aeroport Internaţional Henri Coandă Bucureşti - Faza I: Racord c.f. la Terminalul T1, Aeroport Internaţional Henri Coandă Bucureşti", potrivit variantei finale a studiului de fezabilitate prevăzut în anexa nr. 1; declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere aflat pe amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes naţional prevăzută la art. 1, situat pe raza localităţii Otopeni - judeţul Ilfov, expropriator fiind statul român reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A.; lista cuprinzând imobilele supuse exproprierii potrivit alin. (1), situate pe raza localităţii Otopeni - judeţul Ilfov, proprietarii sau deţinătorii acestora, precum şi sumele individuale aferente despăgubirilor, prevăzute în anexa nr. 2. De asemenea, s-a prevăzut modalitatea de alocare a sumelor individuale estimate de către expropriator, aferente despăgubirilor pentru imobilele proprietate privată care constituie coridorul de expropriere.

Instanţa de fond a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 numai în ceea ce priveşte pe reclamantele F. şi Societatea H. S.A., reţinând că aprobarea amplasamentului lucrării de utilitate publică de interes naţional în discuţie şi declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere aflat pe acest amplasament, cu încălcarea aparentă a disp. art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998, reprezintă o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Astfel, a reţinut că, la o analiză sumară a disp. art. 29 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 12/1998, fără a putea dezlega fondul raportului juridic litigios, zona de siguranţă este prevăzută ca o zonă concret determinată, cuprinzând fâşiile de teren în limită fixă de 20 m fiecare (şi nu în limita "a 20 m", cum a susţinut pârâta C.N.C.F.R. S.A.). Apărările pârâtei în sensul că zona de siguranţă poate varia între 2,5 m şi 20 m şi este stabilită prin ordin al Ministrului Transporturilor nu au corespondent în dispoziţiile legale incidente care stabilesc, fără echivoc, zona de siguranţă ca fiind fâşiile de teren de 20 m fiecare, situate de o parte şi de alta a căii ferate. Mai mult, dacă în ceea ce priveşte zona de protecţie a infrastructurii feroviare, art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 12/1998 admite şi existenţa unui drept de proprietate privată asupra terenurilor limitrofe care formează această zonă, referitor la zona de siguranţă legea subînţelege că terenurile situate de o parte şi de alta a axei căii ferate pot fi exclusiv proprietate publică a statului, iar alin. (3) din acelaşi articol prevede calea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în cazul în care limitele zonei de siguranţă cuprind terenuri aflate în proprietate privată. Această concluzie se impune având în vedere atât interdicţia expresă de construire în zona de siguranţă a oricăror construcţii sau instalaţii neferoviare supraterane, dar şi interdicţia de închiriere a terenurilor, proprietate publică a statului, în vederea executării unor construcţii sau instalaţii neferoviare supraterane. Prin urmare, instanţa de fond a concluzionat că disp. art. 29 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 12/1998 sunt norme imperative ce ocrotesc un interes public major - siguranţa circulaţiei feroviare şi prevenirea evenimentelor de cale ferată.

Prima instanţă a constatat că H.G. nr. 558/2019 nu poate cuprinde dispoziţii contrare O.U.G. nr. 12/1998, care reglementează în Capitolul IV siguranţă şi protecţia infrastructurii feroviare prin instituirea zonei de siguranţă şi a zonei de protecţie a infrastructurii feroviare publice.

Curtea a reţinut că amplasamentul aprobat prin H.G. nr. 558/2019 şi, implicit, coridorul de expropriere prevăzut în Anexa 1 la hotărâre se află într-o aparentă contradicţie cu dispoziţii legale de forţă superioară, respectiv art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998, întrucât, cel puţin în cazul reclamantelor H. S.A. şi F., coridorul de expropriere aprobat nu cuprinde în întregime zona de siguranţă formată din fâşiile de teren în limită de 20 m fiecare, situate de o parte şi de alta a axei căii ferate. În acest sens, din extrasul proiectului liniei de cale ferată rezultă distanţe măsurate de la faţa clădiri la axa căii ferate mai mici de 20 m. Chiar dacă modalitatea de calcul folosită de părţi determină rezultate diferite, concluzia este aceeaşi: coridorul de expropriere aprobat este, în anumite zone, mai mic de 20 m măsuraţi de la axa căii ferate. Cum din perspectiva art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998 ceea ce interesează este menţinerea zonei de siguranţă de 20 m de la axa căii ferate în proprietatea publică a statului şi liberă de orice construcţii, este irelevant că distanţa măsurată de pârâtă de la axa căii ferate la faţa clădirii reclamantei F. este de 12,18 m şi nu de 8,53 m, cum s-a indicat în cerere.

Referitor la celelalte împrejurări invocate de reclamante în susţinerea cazului bine justificat, Curtea a apreciat că reprezintă veritabile critici de nelegalitate ce nu pot fi analizate în prezenta procedură, întrucât ar reprezenta o dezlegare pe fond a unor critici de nelegalitate (de exemplu, adoptarea a două hotărâri de Guvern în loc de o hotărâre unică de aprobare a întregului proiect privind exproprierea, nepublicarea minutei de dezbateri în 10 zile de la dezbaterea publică, încălcarea principiului garantării proprietăţii private şi analiza oportunităţii alegerii variantei de traseu aprobate). Totodată, aceste susţineri nu se circumscriu noţiunii de împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, întrucât nu sunt evidente la o cercetare aparentă, ci presupun, în mod obligatoriu, administrarea unor probe şi o analiză pe fondul cauzei, ceea ce excede obiectului prezentei cereri.

În ceea ce priveşte neidentificarea tuturor titularilor de drepturi reale cu privire la terenurile ce urmează a fi expropriate, a reţinut că niciunul dintre cei 9 reclamanţi nu a susţinut vătămarea unui drept ori interes legitim propriu prin întocmirea anexei 2 la H.G. nr. 558/2019 în această modalitate, din moment ce drepturile reale pretins neindividualizate în anexă nu aparţin reclamanţilor din prezenta cauză, ci unor terţi.

Înalta Curte constată că este nefondată excepţia lipsei de interes a recursului formulat de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. şi G., acestea justificând un interes în promovarea şi soluţionarea căii de atac. Astfel, aprecierea recurentei pârâte Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. că cererea de recurs a reclamantelor este lipsită de interes prin prisma faptului că lucrarea a fost executată aproape în integralitate nu constituie un argument în sprijinul excepţiei invocate, în condiţiile în care folosul practic urmărit este acela de a obţine stoparea lucrărilor demarate în baza actului administrativ pe care îl consideră vătămător şi împiedicarea finalizării lor, chiar dacă în cea mai mare parte acestea au fost realizate.

1.1. Cu privire la recursul reclamantelor se reţine că este nefondat, în mod corect apreciind prima instanţă că motivele invocate în susţinerea cazului bine justificat sunt motive de anulare a actului administrativ ce formează obiectul cererii de suspendare executare, iar examinarea acestora excede limitelor de analiză pe care le impune soluţionarea unei cereri întemeiate pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, recurentele reclamante au invocat faptul că H.G. nr. 558/2019 încalcă mai multe prevederi legale şi anume: art. 5 alin. (1) şi (3) şi art. 14 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, care impun adoptarea printr-o hotărâre de Guvern unică a întregului proiect privind exproprierea, or, Guvernul României a scindat procesul decizional în două etape; art. 7 alin. (10) lit. d) din Legea nr. 52/2003 care impun publicarea minutei de dezbateri în 10 zile de la dezbaterea publică; dispoziţiile legale ce stabilesc necesitatea identificării tuturor titularilor de drepturi reale cu privire la terenurile ce urmează a fi expropriate şi stabilirii despăgubirii pentru aceştia, precum şi principiul garantării dreptului de proprietate al tuturor reclamantelor.

Contrar susţinerii recurentelor reclamante, aparenţa de nelegalitate a H.G. nr. 558/2019, prin raportare la aceste pretinse încălcări ale legii, nu rezulta din analiza sumară a probelor şi nu putea fi examinată în procedura sumară a suspendării executării actului administrativ, întrucât este vorba despre veritabile critici de nelegalitate, iar pronunţarea asupra acestora echivalează cu prejudecarea fondului cauzei, cum în mod corect a stabilit prima instanţă.

Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţia autenticităţii şi veridicităţii, fiind el însuşi titlu executoriu. Principiul legalităţii actelor administrative presupune însă, atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată. Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind, în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a instanţei de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil ca, atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi. În considerarea celor două principii incidente în materie - al legalităţii actului administrativ şi al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie însă, o situaţie de excepţie, putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.

Cu ocazia soluţionării prezentei cereri întemeiate pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cadrul analizării condiţiei cazului bine justificat nu se poate stabili dacă hotărârea de Guvern în litigiu încalcă dreptul de proprietate al reclamantelor, dacă a fost emisă cu nerespectarea disp. art. 5 alin. (1) şi (3) şi art. 14 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, a disp. art. 7 alin. (10) lit. d) din Legea nr. 52/2003, respectiv a dispoziţiilor legale ce stabilesc necesitatea identificării tuturor titularilor de drepturi reale cu privire la terenurile ce urmează a fi expropriate şi stabilirii despăgubirii pentru aceştia pentru că, prin pronunţarea asupra acestor motive de nelegalitate a actului administrativ ce formează obiectul cererii de suspendare executare, ar fi tranşat fondul cauzei. Or, în mod unanim, doctrina şi jurisprudenţa au stabilit că instanţa care soluţionează o asemenea cerere trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ. În acest sens, poate constitui un caz temeinic justificat: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ.

Aspectele prezentate de reclamante prin cererea de chemare în judecată, reiterate în recurs, privesc fondul actului atacat, temeinicia şi legalitatea acestuia şi se analizează în cadrul acţiunii în anulare, neputând fi subsumate condiţiei cazului bine justificat, întrucât acceptarea unui asemenea raţionament ar echivala, aşa cum s-a precizat, cu o prejudecare a fondului litigiului care priveşte examinarea legalităţii.

Din moment ce art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, neîndeplinirea uneia dintre acestea, în speţă, cazul bine justificat, face de prisos examinarea celei de-a doua condiţii care vizează iminenţa producerii unei pagube, întrucât neîndeplinirea unei condiţii are drept consecinţă respingerea cererii. Prin urmare, nu se mai impune examinarea susţinerilor recurentelor reclamante care vizează iminenţa producerii unei pagube.

1.2. Referitor la recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. se reţine că este fondat, dar în raport numai cu unele dintre criticile formulate.

Primul motiv de casare pe care l-a invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de casare are în vedere neregularităţi procedurale, altele decât cele prevăzute la alin. (1)-(4), precum şi nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului civil.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce poate fi reţinut în cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că nu sunt incidente aceste motive de casare, întrucât nu a rezultat încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar motivarea sentinţei respectă exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de fond prezentând argumentele de fapt şi de drept care i-au format convingerea şi care au fundamentat soluţia pronunţată, analizând îndeplinirea ambelor condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării unui act administrativ, cu indicarea considerentelor conform cărora a apreciat îndeplinite cumulativ aceste condiţii.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere trei ipoteze şi anume: hotărârea nu este motivată, ipoteză ce nu se regăseşte în cauză, aşa cum s-a precizat; hotărârea cuprinde motive contradictorii, nici această ipoteză nefiind incidentă întrucât motivele reţinute de instanţa de fond nu sunt contradictorii, ele converg spre soluţia pronunţată, iar faptul că recurenta nu este de acord cu acestea nu le conferă un caracter contradictoriu. Cât priveşte ultima ipoteză, cea a existenţei în considerentele hotărârii doar a unor motive străine de natura cauzei, se reţine că nu poate fi vorba despre menţionarea exclusivă a unor asemenea motive, în condiţiile în care argumentele prezentate de instanţă au legătură cu cauza, cu motivele de fapt şi de drept invocate prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta a susţinut că prezenta cerere de suspendare a executării este inadmisibilă prin prisma disp. art. 13 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 potrivit cărora "Atât procedura de expropriere, cât şi obiectivele de utilitate publică ce fac obiectul prezentei legi nu pot fi suspendate sau sistate la cererea vreunei persoane care invocă existenţa unor litigii privind posesia ori proprietatea imobilului expropriat."

Această susţinere nu poate fi reţinută câtă vreme textul de lege invocat se referă la suspendarea procedurii de expropriere prin raportare la existenţa unor litigii ce au ca obiect posesia sau proprietatea imobilului expropriat, or această ipoteză nu se regăseşte în cauză, întrucât solicitarea de suspendare nu se întemeiază pe litigii vizând posesia sau proprietatea imobilelor expropriate.

A mai menţionat recurenta pârâtă că cererea de suspendare a executării este lipsită de obiect din moment ce la data soluţionării nu numai că fusese declanşată procedura de expropriere, dar ea fusese şi finalizată prin emiterea deciziilor de expropriere şi a autorizaţiilor de construire în temeiul cărora au fost începute lucrările. Prin urmare, orice demers de suspendare a acestui act administrativ este rămas fără obiect sau fără interes.

Şi această susţinere este nefondată având în vedere că Legea nr. 255/2010 reglementează mai multe etape ulterioare emiterii deciziilor de expropriere, derulate în temeiul hotărârii de Guvern care declanşează procedura exproprierii, astfel că aceasta nu se finalizează odată cu emiterea deciziilor la care recurenta se referă. În cauză, aceste etape nu au fost parcurse, neputându-se considera că de la data emiterii respectivelor decizii actul administrativ ce formează obiectul cererii de suspendare executare nu mai produce efecte. Prin urmare, această cerere nu este lipsită de obiect şi nici de interes.

Contrar opiniei recurentei pârâte potrivit căreia reclamantele nu au calitate procesuală activă faţă de împrejurarea că Statul Român este proprietarul imobilelor expropriate, Înalta Curte constată că există identitate între reclamante şi titularii dreptului din raportul juridic dedus judecăţii. În acest sens are în vedere, pe de o parte, considerentele expuse cu privire la etapele procedurii de expropriere, care nu au fost finalizate, iar, pe de altă parte, faptul că în stabilirea calităţii procesuale active prezintă relevanţă calitatea reclamantelor de persoane vătămate, în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, conform căruia "persoana vătămată este orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri (...)".

În prezentul litigiu, calitatea de persoană vătămată nu se raportează exclusiv la calitatea de proprietar al imobilului expropriat, ci la vătămarea pe care reclamantele consideră că au suferit-o prin emiterea actului administrativ ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că nu poate fi reţinută lipsa calităţii procesuale active a reclamantelor.

Cât priveşte pretinsa încălcare a principiului disponibilităţii, critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută, întrucât prima instanţă a analizat susţinerile din cererea de chemare în judecată, cu respectarea disp. art. 9 alin. (2) din acelaşi cod potrivit cărora "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."

Recurenta pârâtă a mai făcut referire la faptul că instanţa de fond a încuviinţat în şedinţa din 11.10.2019, pentru reclamante, proba cu înscrisurile depuse la dosar, având în vedere inclusiv raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expertul L., solicitând C.N.C.F.R. la termenul anterior (deşi nu încuviinţase această probă) să-şi exprime un punct de vedere cu privire la această expertiză la care s-a şi raportat în motivare. Or, un raport de expertiză tehnică, fie el şi extrajudiciar, nu este un înscris în sensul disp. art. 265 C. proc. civ., ci este şi rămâne un raport de expertiză, fiind întocmit de un specialist, cu nerespectarea cerinţei de contradictorialitate prevăzute de dispoziţiile legii.

Instanţa de control judiciar apreciază că aceste susţineri reprezintă, de fapt, o critică adusă probelor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia, critică ce nu poate fi analizată în cadrul prezentei căi de atac, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanţei de control judiciar, în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond sau de instanţa de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, nu poate forma obiect al analizei instanţei de recurs modul în care instanţa a apreciat probele administrate în cauză.

Ultimul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând pronunţarea sentinţei cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de recurs este fondat, în mod greşit prima instanţă reţinând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea cererii de suspendare a executării unui act administrativ. Instanţa de fond a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat prin raportare la aparenta încălcare a disp. art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998.

Potrivit art. 29 din O.U.G. nr. 12/1998, "(1) În scopul desfăşurării în bune condiţii a circulaţiei feroviare şi al prevenirii evenimentelor de cale ferată, se instituie zona de siguranţă şi zona de protecţie a infrastructurii feroviare publice.

(2) Zona de siguranţă a infrastructurii feroviare publice cuprinde fâşiile de teren, în limită de 20 m fiecare, situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, necesare pentru amplasarea instalaţiilor de semnalizare şi de siguranţă a circulaţiei şi a celorlalte instalaţii de conducere operativă a circulaţiei trenurilor, precum şi a instalaţiilor şi lucrărilor de protecţie a mediului. În zona de siguranţă a infrastructurii feroviare este interzisă executarea oricăror construcţii sau instalaţii neferoviare supraterane, cu excepţia proiectelor de infrastructuri publice şi a celor pentru care s-a emis aviz favorabil de către Ministerul Transporturilor şi care nu pun în pericol siguranţa circulaţiei. În zona de siguranţă a infrastructurii feroviare publice este interzisă închirierea terenurilor, proprietate publică a statului, în vederea executării unor construcţii sau instalaţii neferoviare supraterane. Prin excepţie, în zona de siguranţă, cu avizul companiei naţionale care administrează infrastructura feroviară, se pot închiria astfel de terenuri în vederea amplasării de construcţii provizorii în condiţiile prevăzute la art. 111alin. (3)."

Înalta Curte reţine că în mod greşit prima instanţă a apreciat zona de siguranţă ca fiind o zonă concret determinată, cuprinzând fâşiile de teren în limită fixă de 20 m fiecare, situate de o parte şi de alta a căii ferate, şi nu în limita "a 20 m". Astfel, instanţa de recurs constată că dispoziţiile legale sus menţionate vizează siguranţa şi protecţia infrastructurii feroviare, iar zona de siguranţă pe care o instituie cuprinde fâşiile de teren în limită de 20 de m de o parte şi de alta a căii ferate, ceea ce înseamnă că zona de siguranţă a infrastructurii feroviare, stabilită în scopul asigurării amplasării instalaţiilor necesare pentru siguranţa circulaţiei, poate fi de maximum 20 de m, în funcţie de cerinţele tehnice impuse de amplasarea instalaţiilor respective.

Nu poate fi reţinută susţinerea din notele scrise potrivit căreia, din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor legale rezultă că a fost instituită o zonă de siguranţă în suprafaţă de 20 m, iar nu o limită maximă, deoarece, câtă vreme aceste prevederi se referă la fâşii de teren în limită de 20 m, de o parte şi de alta a căii ferate, reiese că nu poate fi vorba despre o suprafaţă fixă de 20 m, ci despre una care este limitată la 20 m, aceasta fiind limita maximă.

În întâmpinare intimatele reclamante susţin că, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să stabilească o limită maximă a zonei de siguranţă de 20 m, norma legală trebuia să prevadă că zona de siguranţă cuprinde fâşiile de teren în limita a 20 m fiecare, ceea ce nu este cazul.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că un argument în sensul interpretării greşite a prevederilor legale ce definesc zona de siguranţă îl constituie şi disp. art. 1 alin. (2) din Legea 289/2005 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional în domeniul transportului pe calea ferată, instanţa de fond referindu-se în considerentele sentinţei la art. 1 alin. (1) din acest act normativ. Astfel, instanţa arată că, ţinând cont că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 289/2005 prevede că:

"Se interzice accesul persoanelor neautorizate în zona de siguranţă a infrastructurii feroviare publice", rezultă că reclamantele ar fi lipsite de prerogativele dreptului de proprietate, fără ca, în prealabil, să se fi luat măsura exproprierii.

Instanţa de fond nu a avut însă în vedere reglementarea cuprinsă în alin. (2) al aceluiaşi articol potrivit căreia "Zona de siguranţă a infrastructurii feroviare publice cuprinde fâşiile de teren, în limita a 20 m fiecare, situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, necesare pentru amplasarea instalaţiilor de semnalizare şi de siguranţă circulaţiei şi a celorlalte instalaţii de conducere operativă a circulaţiei trenurilor, precum şi a instalaţiilor şi lucrărilor de protecţie a mediului. Pe teritoriul localităţilor zonele de siguranţă vor fi în mod obligatoriu semnalizate."

Aceste prevederi legale confirmă interpretarea disp. art. 29 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998, în sensul că zona de siguranţă a infrastructurii feroviare este o suprafaţă de teren de maximum 20 m, de o parte şi de alta a căii ferate. Prin urmare, folosirea în cuprinsul acestui text de lege a sintagmei "în limită de 20 m fiecare" nu are semnificaţia stabilirii unei zone de siguranţă cuprinzând fâşiile de teren în limită fixă de 20 m fiecare, situate de o parte şi de alta a căii ferate, cum în mod eronat a considerat prima instanţă.

În consecinţă, nu poate fi reţinută existenţa cazului bine justificat prin prisma aparentei încălcări a acestor prevederi legale care definesc zona de siguranţă a infrastructurii feroviare.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici din recurs referitoare la prioritatea acordată de instanţa de fond unor interese particulare, în detrimentul interesului public, la reţinerea nelegalităţii actului administrativ, nu prin prisma suprafeţelor ce au făcut obiectul amplasamentului aprobat, ci raportat la suprafeţele ce nu au făcut obiectul acestuia, la faptul că măsura exproprierii aprobată prin H.G. nr. 558/2019 a fost găsită de instanţă prejudiciabilă pentru motivul că s-a expropriat prea puţin.

Cum în cauză nu au fost reţinute alte motive de aparentă nelegalitate a actului administrativ contestat, rezultă că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, sub acest aspect sentinţa fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material. În consecinţă, este de prisos examinarea susţinerilor recurentei pârâte care vizează neîndeplinirea condiţiei privind iminenţa producerii unei pagube.

1.3. În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâţii Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor şi Guvernul României se reţine că acestea sunt fondate prin prisma considerentelor expuse cu privire la recursul pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., potrivit cărora nu poate fi reţinut în cauză un caz bine justificat pe care să se întemeieze soluţia de suspendare a executării H.G. nr. 558/2019.

Recurentul Guvernul României a arătat că la elaborarea proiectului H.G. nr. 558/2019 au fost respectate disp. Legii nr. 24/2000, republicată, precum şi cele ale art. 7 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009. Se constată că aceste susţineri sunt irelevante în soluţionarea cauzei din moment ce prima instanţă nu a reţinut, în ceea ce priveşte existenţa cazului bine justificat, încălcări ale legii şi regulamentului invocate în cererea de recurs.

Referitor la criticile vizând neîndeplinirea condiţiei privind iminenţa unei pagube se constată, aşa cum s-a precizat deja, cu ocazia examinării recursurilor declarate de reclamante şi de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., că nu se mai impune examinarea acestora.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes a recursului formulat de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. şi G..

În temeiul art. 406 alin. (5) din C. proc. civ., va lua act de renunţarea de către reclamanta H. S.A. la judecata cererii de suspendare executare şi va anula în parte sentinţa recurată, cu privire la soluţia de admitere a cererii de suspendare executare formulată de reclamanta H. S.A..

Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. şi G. şi, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursurile formulate de pârâţii Guvernul României, Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând: va respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare executare formulată de reclamanta F., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes a recursului formulat de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. şi G..

În temeiul art. 406 alin. (5) din C. proc. civ., ia act de renunţarea de către reclamanta H. S.A. la judecata cererii de suspendare executare.

Anulează în parte sentinţa civilă nr. 572/11.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, cu privire la soluţia de admitere a cererii de suspendare executare formulată de reclamanta H. S.A..

Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. şi G. împotriva sentinţei civile nr. 572 din 11 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursurile formulate de pârâţii Guvernul României, Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare executare formulată de reclamanta F..

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 04 noiembrie 2020.