Action to annul parliamentary resolution appointing Constitutional Court judge held inadmissible as legislative act outside ordinary jurisdiction

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 1 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a formulat o cerere în anulare, întemeiată pe art. 1 alin. (5), (67) şi 76 alin. (2) din Constituţie, împotriva hotărârii Camerei Deputaţilor din 14.06.2010 de desemnare a domnului B. ca judecător al Curţii Constituţionale, precum şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, care contravine prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4125 pronunţată la data de 3 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibile atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Camera Deputaţilor, cât şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de anulare a hotărârii Camerei Deputaţilor din 14.06.2010 de desemnare a domnului B. ca judecător al Curţii Constituţionale, astfel cum a fost formulată.

În motivare recurentul arată că, paragrafele 33, 40, 41, 42, si 44 din decizia Curţii Constituţionale 459/2014 stabilesc faptul ca numirea judecătorilor Curţii Constituţionale este un act administrativ în condiţiile art. 1.4 si 1.5 din Constituţie. În plus art. 27 din legea 47/1992 stabileşte că hotărârile camerelor Parlamentului pot fi atacate doar de parlamentari la Curtea Constituţională, ceea ce înseamnă pentru el o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21.3 din Constituţie si art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului privind legalitatea investirii completului de judecata constituţional care judeca excepţia de ne constituţionalitate formulata de el, completul trebuind sa fie legal investit. De altfel, art. 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului îi da dreptul ca atunci când consideră că-i este încălcat un drept să se adreseze justiţiei, iar calea de atac sa fie eficace. Lipsa unei prevederi legale explicite nu înseamnă lipsa acestui drept deoarece i-ar goli de conţinut dreptul la un proces echitabil si dreptul la un recurs.

Se mai arată că, Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie invocate drept precedente de către intimată se referă la oportunitatea numirii unor persoane de către Parlament în diverse funcţii sau la verificarea calităţilor personale ale candidaţilor, fără ca vreuna dintre aceste hotărâri să se refere la verificarea procedurii de numire a candidaţilor. În acest sens solicită verificarea procedurii în baza art. 18.2 din legea 5S4/2004, in special faptul ilegal din 1.06.2010 când în Camera Deputaţilor s-a întrunit cvorumul prevăzut de art. 76.2 din Constituţie (284 de voturi fiind necesare 168), iar rezultatul votului n-a fost publicat in Monitorul Oficial aşa cum prevăd paragrafele 29 si 45 din decizia Curţii Constituţionale 261/203.5 (art. 67 din Constituţie).

Pentru acestea, solicită anularea hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 15 din 14.06.2010 de numire ca judecătoria Curtea Constituţională a Domnului B..

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Camera Deputaţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, criticile formulate nu sunt de natură a înlătura temeinicia şi legalitatea soluţiei instanţei de fond.

Astfel, o condiţie esenţială de exercitare a acţiunii în contencios administrativ este aceea ca vătămarea dreptului să fie cauzată printr-un act administrativ, natura juridică administrativă a actului dedus judecăţii fiind astfel o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ.

Or, acţiunea recurentului-reclamant de anulare a Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 15/15.06.2010 constituie un fine de neprimire în materia contenciosului administrativ, întrucât Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 15 din 15 iunie 2010 pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394/15. VI.2010, nu are caracterul unui act administrativ, astfel cum acesta este definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ci aparţine categoriei actelor juridice specifice autorităţii legiuitoare potrivit art. 67 din Constituţia României, fiind emis în exercitarea prerogativelor de numire a unui judecător la Curtea Constituţională conform prevederilor art. 142 şi art. 143 din Constituţia României, republicată şi ale art. 5 şi art. 68 din Legea nr. 47/1992, republicată.

În privinţa referirii recurentului-reclamant la prevederile art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, menţionăm faptul că dreptul de acces la instanţă inerent dreptului enunţat în articolul 6 paragraful 1 CEDO se circumscrie plângerilor ce pun în discuţie drepturile si obligaţiile cu caracter civil,

În acest sens, în cuprinsul deciziei pronunţate în cauza Golder contra Marii Britanii? Curtea subliniază că articolul 6 paragraful 1 garantează oricărei persoane dreptul de a sesiza o instanţă judecătorească în vederea soluţionării plângerilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (par. 36), or raportul juridic dedus judecăţii în cauza de faţă nu priveşte drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, ci raportul de ordin constituţional existent între Parlamentul României- Camera Deputaţilor şi Curtea Constituţională, în exercitarea prerogativelor Camerei Deputaţilor de numire a unui judecător la Curtea Constituţională conform prevederilor art. 142 alin. (3) din Constituţia României, republicată.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 7 decembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 4 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate de recurent şi a apărărilor din întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurentul reclamant a formulat contestaţie împotriva Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 15 din 14.06.2010 de desemnare a domnului B. ca judecător al Curţii Constituţionale.

Instanţa de fond a reţinut că această Hotărâre a Camerei Deputaţilor nu este act administrativ, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, neîntrunind condiţiile prevăzute de acest act normative, motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată nu se circumscrie noţiunii de act administrativ, astfel cum acesta este definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci aparţine categoriei actelor juridice specifice autorităţii legiuitoare, potrivit art. 67 din Constituţia României, fiind emis în exercitarea prerogativelor de numire a unui judecător la Curtea Constituţională conform prevederilor art. 142 şi art. 143 din Constituţia României, republicată şi ale art. 5 şi art. 68 din Legea nr. 47/1992, republicată.

În considerarea regimului hotărârilor adoptate de Camerele Parlamentului sau de Plen au fost edictate dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. .47/1992 republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

Din moment ce legiuitorul nu distinge cu privire la obiectul hotărârilor adoptate de cele două Camere ale Parlamentului sau de plenul celor două Camere, este evident că poate forma obiectul controlului de constituţionalitate şi hotărârea ce face obiectul acţiunii de faţă.

Aşadar, singura procedură de cenzurare a hotărârii adoptate de Camera Deputaţilor şi contestată în prezenta cauză, este contenciosul constituţional reglementat prin dispoziţiile legale anterior citate.

Această concluzie este confirmată de altfel şi prin Decizia 459/2014 a Curţii Constituţionale, în care, la paragraful 37 se reţine că în ceea ce priveşte critica potrivit căreia textele legale criticate creează un tratament juridic discriminatoriu între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică - judecători ai Curţii Constituţionale -, întrucât decretul Preşedintelui României poate fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ de către instanţele de drept comun, în timp ce hotărârile Camerei Deputaţilor şi Senatului pot fi cenzurate de către Curtea Constituţională, apreciem că o atare obiecţie este neîntemeiată. Tratamentul procesual diferit sub aspectul instanţei competente să efectueze controlul actului de numire în funcţia de judecător constituţional este justificat în mod obiectiv şi rezonabil de natura juridică diferită a actelor juridice supuse controlului. Astfel, decretul Preşedintelui, aşa cum s-a arătat în prealabil, reprezintă un act administrativ căruia îi este aplicabil regimul juridic corespunzător, consacrat la nivel constituţional [art. 126 alin. (6)] şi legal (Legea nr. 554/2004). Hotărârile Parlamentului constituie acte juridice ale forului legislativ, supuse regimului juridic reglementat prin Constituţie (art. 67), regulamentele celor două Camere ale Parlamentului şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (art. 27 şi 28). Prin urmare, atât natura juridică diferită, cât şi dispoziţiile constituţionale însele disting între cele două categorii de acte juridice, astfel că instanţa constituţională nu poate reţine incompatibilitatea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat de art. 16 din Constituţie.

Recurentul invocă trunchiat paragrafe ale aceleaşi decizii a Curţii Constituţionale.

Astfel, paragraful 33 are în vedere actele la care se referă paragraful anterior, respectiv, decretele prezidenţiale, care, într-adevăr în situaţia dată, numirea unui judecător la Curtea Constituţională, este act administrativ supus cenzurii instanţei de contencios administrativ iar paragrafele 40, 41, 42 şi 44 nu au nicio relevanţă cu privire la hotărârea atacată în prezenta cauză.

Referirile recurentului-reclamant la încălcarea prevederilor art. 6 CEDO prin soluţia pronunţată de instanţa de fond, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate întrucât Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu că sunt excluse din sfera de aplicare a acestor dispoziţii, procedurile calificate de judecătorul european care implică exerciţiul prerogativelor de putere publică astfel cum sunt în prezenta cauză procedurile parlamentare de numire a unui judecător la Curtea Constituţională, proceduri care intră în competenţa constituţională exclusivă a Parlamentului României.

Garantarea dreptului fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă conform prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului vizează contestaţiile asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi acuzaţiile în materie penală şi nu cuprinde drepturile constituţionale şi politice.

Cum instanţa de contencios nu este competentă, aşa cum s-a arătat mai sus, să verifice legalitatea hotărârii emise de intimata pârâtă, este evident că aceasta nu se poate pronunţa nici asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii, aşa cum solicită recurentul în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 4125 din 3 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2020.