Filing deadline for insurance guarantee fund claims: absence of justified grounds for restitution after final bankruptcy judgment

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 8 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. prin reprezentant legal B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 8596 din 17.08.2017, solicitând anularea acesteia, în ceea ce priveşte respingerea ca tardivă a cererii de plată a prestaţiei periodice aferente perioadei 28.08.2011-19.09.2016 şi a sumei de 75.000 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 509 din 9 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti:

- a respins capătul principal de cerere, ca neîntemeiat;

- a admis capătul subsidiar al cererii formulate de reclamanta A. prin reprezentant legal B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garanare a Asiguraţilor;

- a admis cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată;

- a anulat decizia nr. 8569 din 17.08.2017, în ceea ce priveşte respingerea ca tardivă a cererii de plată a prestaţiei periodice aferentă perioadei 28.08.2011-19.09.2016 şi a sumei de 75.000 RON;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumelor menţionate în titlul executoriu (prestaţia periodică aferentă perioadei 28.08.2011-19.09.2016 şi a sumei de 75.000 RON).

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Sub un prim aspect, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că sentinţa pronunţată de prima instanţă cuprinde motive contradictorii.

Instanţa de fond, argumentând soluţia de respingere a apărărilor formulate de reclamantă cu privire la tardivitatea cererii de plată, a reţinut că data naşterii dreptului de creanţă este data de 29.12.2015, şi nu data de 01.07.2016, data comunicării hotărârii, fiind un drept de creanţă născut anterior deschiderii procedurii falimentului faţă de asigurătorul C. şi că reclamanta avea posibilitatea de a ataşa înscrisurile doveditoare (hotărârea judecătorească) şi ulterior depunerii cererii de plată, dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 reglementând această situaţie, petenta având posibilitatea de a formula o declaraţie pe proprie răspundere în acest sens.

Cu toate acestea, instanţa de fond a admis cererea de repunere în termen reţinând, pe de o parte, că reclamantul nu a avut un titlu executoriu în materialitatea lui (hotărârea penală definitivă), iar pe de altă parte, invocând alte două motive, că hotărârea definitivă de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului C. nu i-a fost comunicată reclamantei şi că durata termenului de depunere a cererii de plată este relativ scurtă.

În mod evident, arată recurentul-pârât, considerentele din sentinţă în care s-a reţinut că cererea de plată a fost formulată tardiv sunt contradictorii faţă de cele prin care a fost admisă cererea de repunere în termen.

Concluzionând, recurentul-pârât susţine că instanţa a reţinut în mod corect că, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cererea de plată trebuia formulată şi depusă cel mai târziu la data de 28.07.2016, faţă de împrejurarea că sentinţa penală nr. 555 din 03.12.2015 a rămas definitivă la data de 29.12.2015, potrivit calculului impus de dispoziţiile art. 410 alin. (1) C. proc. pen.. Însă, în mod greşit şi în totală contradicţie cu propria motivare referitoare la posibilitatea dată de lege privind depunerea cererii de plată şi în lipsa originalelor documentelor justificative la momentul formulării cererii de plată, instanţa a reţinut că cererea de repunere în termen este întemeiată, întrucât reclamantei nu i-a fost comunicată hotărârea definitivă de deschidere a procedurii falimentului, iar termenul de depunere a cererilor de plată este prea scurt, precum şi pentru că reclamanta nu a avut posibilitatea depunerii titlului executoriu în materialitatea lui. Or, pe lângă faptul că motivele sunt contradictorii, recurentul-pârât arată că acestea nu pot fi primite, întrucât:

- titlul executoriu, în materialitatea lui, i-a fost comunicat reclamantei înlăuntrul termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de lege, şi anume la data de 01.07.2016, ultima zi de depunere a cererilor de plată fiind 28.07.2016;

- după data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 555/2015 şi până la obţinerea hotărârii penale redactate, instanţele de judecată eliberează certificat de grefă, înscris ce putea fi ataşat cererii de plată dacă aceasta ar fi fost formulată înainte de redactarea hotărârii penale.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât consideră că sentinţa este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (respectiv, a dispoziţiilor art. 187 C. proc. civ., art. 426 C. proc. civ., precum şi art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015).

Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 187 alin. (2) C. proc. civ., acest text de lege dând posibilitatea părţii care a pierdut un termen procedural să îndeplinească actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. Or, aşa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta a formulat cererea de plată la data de 19.09.2016, în condiţiile în care hotărârea penală i-a fost comunicată la data de 01.07.2016, iar ultima zi de depunere a cererilor de plată era 28.07.2016, ignorând, aşadar, termenul de 15 zile reglementat.

Totodată, consideră recurentul că niciunul dintre cele trei motive invocate de instanţa de fond nu pot reprezenta motive temeinic justificate, conform accepţiunii dată de dispoziţiile art. 187 alin. (1) C. proc. civ., întrucât:

- petenta nu era ţinută în depunerea cererii de plată de redactarea hotărârii penale rămasă definitivă prin neapelare:

- nu există temei legal pentru ca hotărârea de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului să fie comunicată reclamantei, aceasta nefiind parte în dosarul de faliment; în plus, aceste hotărâri se publică în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, procedură care asigură forma de publicitate pentru persoanele interesate;

- instanţa de judecată nu poate aprecia un termen de decădere ca având o "durată relativ scurtă", acesta fiind un termen imperativ, obligatoriu, reglementat de legea specială, a cărui încălcare atrage decăderea din dreptul pretins.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurent.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 7 decembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 4 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentinţa nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurentul-pârât.

În argumentarea acestui caz de casare, recurentul-pârât a susţinut o pretinsă contradictorialitate între considerentele din sentinţă prin care instanţa a reţinut că cererea de plată a fost tardiv formulată şi cele prin care a admis cererea de repunere în termen.

În acest sens, recurentul-pârât a arătat că instanţa fondului a reţinut în mod corect că termenul limită până la care se putea formula şi depune cererea de plată este 28.07.2016, însă, în mod greşit a reţinut că cererea de repunere în termen este întemeiată, în raport de existenţa unor motive temeinic justificate, astfel cum au fost acestea identificate de către judecător în considerentele sentinţei atacate.

Or, Înalta Curte apreciază că nu se poate susţine indicarea unor motive contradictorii de către instanţă în cuprinsul sentinţei atacate, întrucât, în realitate, nemulţumirea recurentului, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă a analizat greşit condiţiile repunerii în termenul de formulare a cererii de plată, aspect ce se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Prin urmare, nefiind identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond, sub aspectul invocat, critica de nelegalitate, grefată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare.

În schimb, este întemeiată cea de-a doua critică la adresa legalităţii sentinţei civile recurate, Înalta Curte constatând că hotărârea primei instanţe reflectă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 187 C. proc. civ., art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma nr. 16/2015.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 8596/17.08.2017, în ceea ce priveşte respingerea ca tardivă a cererii de plată a prestaţiei periodice aferente perioadei 28.08.2011 - 19.09.2016 şi a sumei de 75.000 RON.

Prin decizia contestată nr. 8596/17.08.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată formulată de reclamanta A., prin reprezentant legal B. şi reprezentant convenţional, avocat D., cu motivarea că această cerere a fost formulată şi depusă după expirarea termenului legal de 90 de zile, de depunere a cererilor de plată la Fond, termen de decădere expres prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015.

Instanţa de fond, soluţionând cauza, a respins capătul principal de cerere ca neîntemeiat, a admis capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, a admis cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, a anulat decizia nr. 8569/17.08.2017, în ceea ce priveşte respingerea ca tardivă a cererii de plată a prestaţiei periodice în discuţie şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumelor menţionate în titlul executoriu.

În soluţionarea favorabilă a cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, instanţa de fond a reţinut că sentinţa penală nr. 555/03.12.2015 a fost redactată şi comunicată cu depăşirea termenului de 90 de zile, astfel că reclamanta nu a avut un titlu executoriu în materialitatea sa încât să ceară plata despăgubirilor, precum şi că hotărârea prin care s-a dispus în mod definitiv deschiderea procedurii de faliment (a asigurătorului C.) nu i-a fost comunicată reclamantei. Prima instanţă a conchis că aceste două împrejurări, coroborate cu durata relativ scurtă a termenului pentru depunerea cererii de plată, se integrează în cuprinsul noţiunii de "motive temeinic justificate" prevăzute de art. 187 alin. (1) C. proc. civ.

Prin recurs, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a art. 187 alin. (1) C. proc. civ., cele trei motive invocate de instanţa de fond neputând reprezenta motive temeinic justificate, şi, prin urmare, a apreciat greşit de când începe să curgă termenul de decădere de 90 de zile, expres prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015.

Înalta Curte reţine că analiza cererii de plată şi a dosarului de daună s-a realizat de către autoritatea pârâtă ţinându-se seama de prevederile legale, art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data naşterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancţiunea nerespectării acestui termen prevăzut de norma specială şi norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obţine plata de despăgubiri din disponibilităţile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

În cauză, deschiderea procedurii de faliment a Societăţii de E. S.A. s-a realizat prin încheierea din 03.02.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015, şi a devenit definitivă la data de 28.04.2016.

Însă, în raport de exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal şi de soluţionarea acesteia în mod definitiv la data de 29.12.2015, prin neapelarea sentinţei penale nr. 555/03.12.2015, pronunţată de Judecătoria Neamţ în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte reţine că, în cauză, ne regăsim în prezenţa unui drept de creanţă născut anterior deschiderii procedurii de faliment.

În situaţia în care dreptul de creanţă al intimatei-reclamante s-a născut anterior deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului, termenul de 90 de zile în care aceasta avea posibilitatea formulării cererii de plată a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului (28.04.2016) şi s-a împlinit la 28.07.2016. Or, aşa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta a depus cererea de plată la data de 19.09.2016, cu mult peste termenul maxim de 90 de zile stabilit de legiuitor.

Prin urmare, nu pot fi reţinute ca temeinice şi legale motivele prezentate de judecătorul fondului prin sentinţa recurată în sensul că era necesar ca reclamanta să fie în posesia unui titlu executoriu în materialitatea sa pentru a putea să ceară plata despăgubirilor, argumentele exprimate de prima instanţă fiind contrare atât dispoziţiilor exprese ale art. 522 alin. (1) C. proc. pen., care arată în mod lămuritor care este data rămânerii definitive a hotărârilor penale, cât şi art. 553 alin. (1) acelaşi Cod, care prevede că decizia penală este definitivă şi poate fi pusă în executare la momentul pronunţării sale, iar nu de la comunicarea sa.

Pe de altă parte, cererea de plată adresată FGA nu era condiţionată de prezentarea hotărârii judecătoreşti în materialitatea sa, fiind suficientă depunerea unui certificat de grefă sau a copiei dispozitivului, această posibilitate fiind prevăzută chiar de art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, în cuprinsul căruia se arată că:

"(...) În cazul imposibilităţii de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. Declaraţia pe propria răspundere dată de petent în susţinerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilităţii de depunere a înscrisurilor justificative".

Şi totuşi, chiar în ipoteza în care era necesară depunerea sentinţei penale în materialitatea sa, instanţa de control judiciar reţine că aceasta a fost comunicată intimatei-reclamante la data de 01.07.2016, în raport de care, depunerea cererii de plată la 19.09.2016 a avut loc, de asemenea, cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în condiţiile împlinirii acestuia la 28.07.2016.

Nici motivul referitor la necomunicarea către reclamantă a hotărârii civile prin care s-a deschis procedura falimentului, invocat de prima instanţă în argumentarea soluţiei de admitere a cererii de repunere pe rol, nu poate fi reţinut ca fiind un caz temeinic justificat, în sensul art. 186 C. proc. civ., care reglementează instituţia repunerii în termen.

Aceasta pentru că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 (art. 43), notificarea creditorilor se publică în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, ca şi hotărârea de deschidere a procedurii falimentului. Aşadar, formalităţile de publicitate fiind îndeplinite în modalitatea precizată, hotărârea definitivă de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului C. nu trebuia să îi fie comunicată intimatei-reclamante, cum greşit a reţinut prima instanţă.

În fine, Înalta Curte observă că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii, conform legii speciale.

În aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Conform celor deja arătate în prezentele considerente, Înalta Curte constată că împrejurările reţinute de prima instanţă nu reprezintă "motive temeinic justificate" de natură să întemeieze cererea de repunere în termen, astfel că această cerere a fost admisă cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

În contextul expus, având în vedere că cererea de plată a fost depusă la FGA după expirarea termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, Înalta Curte constată că decizia contestată este legală, impunându-se respingerea cererii de anulare a acestei decizii, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., găsit întemeiat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul F.G.A., va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 509 din 9 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2020.