Syrian's challenge to entry ban inadmissible and residence revocation appeal time-barred; prior judgment upheld.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată la data de 10.10.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -VIII - a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., cetăţean sirian, în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a formulat plângere împotriva măsurii de interzicere a intrării în România care i-a fost adusă la cunoştinţă prin Adresa nr. x/27.09.2017, solicitând revocarea măsurii, anularea Dispoziţiei I.G.I. - Direcţia de Migraţie din data de 23.08.2017 şi a Deciziei de revocare a dreptului de şedere nr. x/SpICJ/30.08.2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2449 din 25 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Politiei de Frontieră, Inspectoratul General Pentru Imigrări, Inspectoratul General pentru Imigrări - Serviciul Imigrări al Judeţului Cluj, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 2449 din 25 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs,

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a susţinut, în esenţă, că i s-a refuzat accesul pe teritoriul României, fără a i se comunica care sunt motivele pentru care nu este lăsat să intre în România şi că, ulterior, urmare a sesizării înaintate Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, i s-a comunicat că împotriva sa a fost dispusă măsura interzicerii intrării în România pentru o perioadă de 15 ani pentru motive care privesc securitatea naţională a României.

A mai susţinut recurentul că în perioada cât a locuit în România, a avut un comportament exemplar, singurul său scop fiind acela de a învăţa şi că singurul motiv pentru care doreşte să stea în România este acela de a de a studia medicina

4. Apărările formulate în cauză

La dosar, intimaţii-pârâţi Inspectoratul General pentru Imigrări şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră au depus întâmpinări. Prin întâmpinare, intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs pentru lipsa semnăturii, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii cu privire la capătul de cerere referitor la decizia de interzicere a intrării pe teritoriul României.

II. Decizia instanţei de recurs

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, raportat la dispoziţiile art. 148 alin. (1) C. proc. civ., excepţie invocată prin întâmpinare de intimatul - pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Instanţa reţine că importanţa semnăturii olografe rezidă în necesitatea de a se asigura că actul de procedură provine de la persoana care se pretinde că l-ar fi efectuat şi că exprimă manifestarea de voinţă a acesteia cu privire la conţinutul actului.

Dat fiind că în privinţa recurentului - reclamant s-a instituit măsura interzicerii intrării în România pe o perioadă de 15 ani, cererea de recurs a fost expediată de către acesta de la adresa sa de e-mail.

Având în vedere situaţia recurentului - reclamant şi existând certitudinea că cererea emană de la acesta, instanţa nu a pus în vedere părţii să depună la dosar un exemplar al cererii de recurs semnat olograf.

De altfel, în şedinţa publică de la termenul de judecată din 19 noiembrie 2019, curatorul special B. a precizat că îşi însuşeşte recursul formulat de recurentul-reclamant A., astfel cum a fost formulat.

În aceste condiţii, Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Examinând condiţiile de admisibilitate ale recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2449 din 25 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra contestaţiei împotriva deciziei de interzicere a intrării pe teritoriul României, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituţia României:

"Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Din cuprinsul textelor de lege menţionate anterior, rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

În cauza de faţă, Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 2449 din 25 mai 2018 a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în soluţionarea contestaţiei formulate de reclamant împotriva (1) deciziei de interzicere a intrării pe teritoriul României şi (2) a deciziei de revocare a dreptului de şedere.

Potrivit art. 1063 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor din România,

"(5) Măsura de interzicere a intrării în România poate fi contestată de către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competenţă se află formaţiunea care a dispus această măsură. Contestaţia nu suspendă executarea măsurilor de îndepărtare. Hotărârea instanţei este definitivă."

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că recurentul nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva hotărârii atacate, care nu face parte din categoria celor supuse recursului, având caracter definitiv, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra contestaţiei împotriva deciziei de interzicere a intrării pe teritoriul României.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 457 alin. (1) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra contestaţiei împotriva deciziei de interzicere a intrării pe teritoriul României.

Analizând, cu prioritate, regularitatea învestirii sale cu recursul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra deciziei de revocare a dreptului de şedere, Înalta Curte, în raport cu actele şi lucrările dosarului, constată că recurentul-reclamant nu a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de lege.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Potrivit art. 182 alin. (1) din C. proc. civ., "Termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură".

Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 2449 din 25 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 25 iunie 2018, la domiciliul ales indicat, conform procesului-verbal de înmânare ataşat la dosarul instanţei de fond - fila x. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, începea să curgă de la acest moment şi se împlinea la data de 11 iulie 2018, aceasta fiind ultima zi de declarare a căii de atac.

În cauză, cererea de recurs a fost expediată prin intermediul poştei electronice (e-mail), la data de 23 septembrie 2018, la ora 19:23, fiind înregistrată de instanţă a doua zi, respectiv la data de 24 septembrie 2018, aşadar cu depăşirea termenului legal, absolut şi imperativ prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 182 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, întrucât se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Aşadar, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Înalta Curte constată astfel, faţă de actele dosarului, că recursul a fost depus în afara termenului de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv la data de 24 septembrie 2018, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 11 iulie 2018.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 185 C. proc. civ. coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, va respinge recursul, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra deciziei de revocare a dreptului de şedere, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2449 din 25 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra contestaţiei împotriva deciziei de interzicere a intrării pe teritoriul României.

Respinge ca tardiv formulat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţe, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra deciziei de revocare a dreptului de şedere.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2019.