Liability for late-payment interest on tax-aid recovery funds under EU funding regulations and fiscal procedure code despite criminal judgment settlement

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 03 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele AGENŢIA PENTRU FINANŢAREA INVESTIŢIILOR RURALE - CABINET DIRECTOR GENERAL şi AGENŢIA PENTRU FINANŢAREA INVESTIŢIILOR RURALE, solicitând instanţei: anularea Deciziei de soluţionare nr. 17.053/04.07.2017 emisa de către Organul de soluţionare asupra contestaţiei fiscale formulate de către reclamanta si înregistrata la Organul emitent sub numărul 15.854/19.06.2017, şi anularea Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/27.01.2017, cu consecinţa exonerării reclamantei de la plata sumei de 26.347 RON, şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea prezentei.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3022 din 25 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale-Cabinet Director General şi Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi a anulat Decizia nr. 17.503/4.07.2017 şi Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/27.04.2017; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 RON, cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond, a declarat recurs pârâta AGENŢIA PENTRU FINANŢAREA INVESTIŢIILOR RURALE, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, reţinerea cauzei spre rejudecare, casarea hotărârii instanţei de fond şi respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

Recurenta pârâtă susţine că prin sentinţa civilă nr. 3022 din data de 25.06.2018 Curtea de Apel Bucureşti a apreciat întemeiată contestaţia intimatei reclamante, pentru un unic considerent şi anume faptul că, "în condiţiile în care instanţa penala s-a pronunţat asupra sumelor datorate de reclamantă, inclusiv asupra accesoriilor acestora, prin urmare pârâta AFIR nu mai putea proceda la emiterea unei decizii referitoare la plata de obligaţii accesorii acestora."

În opinia Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, sentinţa civilă nr. 3022 din data de 25.06.2018 este pronunţa de către instanţa de fond cu ignorarea situaţiei de fapt, care a presupus achitarea unui prejudiciu stabilit definitiv de instanţa penală cu o întârziere de 684 zile.

Contrar celor reţinute de Instanţa de fond arată că, prin sentinţa penală nr. 25 din data de 31 martie 2015, Tribunalul Teleorman dispune:

"în baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 19 C. proc. pen., obligă în solidar inculpaţii A. şi B. la plata către partea civilă Agenţia pentru Finantarea Investiţiilor Rurale (fostă Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit) cu sediul în Stirbei Vodă, Nr. 43, a sumei de 106.668 RON cu titlu de daune actualizată la data plăţii."

Prin urmare, contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti, instanţa de drept penal nu avea cum să cuantifice suma pe care intimata reclamantă trebuie să o achite cu titlu de actualizare, această operaţiune fiind posibilă doar după achitarea debitului principal.

Apreciază că instanţa penală a cuantificat expres prejudiciul material pe care intimata reclamantă trebuia să îl achite AFIR şi a menţionat faptul că acestui prejudiciu material urmează să i se adauge şi accesorii calculate în funcţie de data plăţii efective.

În ceea ce priveşte baza legală aplicabilă deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 10.902 din data de 27.04.2017, subliniază că în prezenta speti dispoziţiile art. 42 Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea,constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, aplicabilă în prezenta speţă şi, în acelaşi timp, lege specială în material fondurilor comunitare nerambursabile.

Conform art. 42 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 - "Debitorul datorează pentru neachitarea la termen a obligaţiilor stabilite prin titlul de creanţă o dobândă care se calculează prin aplicarea ratei dobânzii datorate la soldul rămas de plată din contravaloarea în RON a creanţei bugetare din prima zi de după expirarea termenului de plată stabilit în conformitate cu prevederile alin. (1) până la data stingerii acesteia".

Prin plata efectuată de A. în data de 19.04.2017 în sumă de 106.668 RON a fost recuperat exclusiv debitul principal constituit, cu o întârziere de 684 zile (calculate de la data de 05.06.2015- data pronunţării deciziei penale nr. 857/2015).

Pe cale de consecinţă, în raport de prevederile legale incidente, recurenta susţine că are obligaţia de a calcula penalităţi de întârziere pentru perioada cuprinsă între data la care decizia penală a devenit executorie şi data la care contul AFIR a fost creditat cu suma pe care o avea încasat de la reclamanta din prezenta cauză.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata- reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat să se constate netemeinicia criticilor expuse în cuprinsul cererii de recurs, cu consecinţa menţinerii sentinţei, ca temeinică şi legală, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea recursului.

Intimata reclamantă apreciază că pentru a se datora accesorii este necesar nu numai sa existe o întârziere ocazia achitării debitului principal ci este necesar ca aceasta întârziere să-i fie imputabilă.

În opinia intimatei, in mod nejustificat, recurenta ignoră faptul că, deşi era titulara contului bancar, nu avea drept asupra sumelor de bani existente in cont, data fiind indisponibilizarea acestora la cererea creditorului (i.e. AFIR) prin intermediul organului sau de executare (i.e. ANAF).

Mai mult, arată că întârzierea apăruta în creditarea contului AFIR nu aparţine intimatei, ci creditoarei şi organului acesteia de executare. Din contra, intimata susţine că a dat dovada de buna-credita solicitând în mod constant şi susţinut transferul sumei de bani. Beneficiara măsurii asigurătorii a dat, in schimb, dovadă de o rea-credinţa evidenta, refuzând sa renunţe la măsura asiguratorie instituita pentru a-i fi creditat contul.

In ceea ce priveşte modalitatea de lucru dintre creditoarea AFIR si organul acesteia de executare (i.e. ANAF), arată că aceasta nu-i este opozabil intimatei, care a făcut toate demersurile necesare pentru transferul sumei de bani.

La o simpla analiza a Deciziei referitoare la obligaţiilor de plata accesorii şi a înscrisurilor depuse anexat prezentei, se poate observa că Agenţia solicită dobânzi si penalităţi de întârziere pentru o perioada de timp în care suma de bani reprezentând obligaţia principală se afla într-un cont asupra căreia era instituita o măsura asiguratorie; iar intimata nu a reuşit să facă transferul sumelor de bani, deşi a depus toate diligentele în acest sens. Mai mult, arată că asupra bunurilor sale mobile şi imobile erau instituite masuri asigurătorii si astfel nu pute face plata din alte surse.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi dispoziţiile art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 28 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 15 octombrie 2020.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atunci când prin hotărârea recurată au fost aplicate sau interpretate greşit normele de drept material.

Situaţia de fapt a fost corect stabilită de prima instanţă, respectiv existenţa unei obligaţii pecuniare stabilite printr-o sentinţă penală, modificată în apel. Astfel, iniţial obligaţia de plată a fost stabilită, în solidar, în sarcina inculpaţilor A., B. şi Întreprinderea Individuală A.. În vederea recuperării prejudiciului au fost instituite măsuri asigurătorii faţă de toţi cei trei inculpaţi (Sentinţa penala nr. 25/31.03.2015 pronunţata de Tribunalul Teleorman).

Ulterior, prin decizia penala nr. 857/05.06.2015, Curtea de Apel Bucureşti au fost menţinute, dispoziţiile sentinţei penale, fiind înlăturată doar obligaţia de plată pentru Întreprinderea Individuală A., atât a despăgubirilor civile cât şi a cheltuielilor judiciare.

Ceea ce însă a stabilit greşit prima instanţă, a fost interpretarea disp. art. 98 lit. c) şi 173 alin. (1) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pe care le-a citat în cuprinsul hotărârii.

Susţinerea conform căreia, în cauză nu sunt incidente aceste dispoziţii legale, întrucât nu există o obligaţie fiscală principală, nu poate fi confirmată de instanţa de control judiciar.

Prejudiciul la care părţile au fost obligate în cadrul procesului penal decurge din constituirea ca parte civilă a AFIR, pentru o daună produsă ca urmare a finanţării nelegale (prin fraudă) în cadrul Măsurii 112 a proiectului "Instalarea tânărului fermier A. ca şef al exploataţiei agricole din comuna Odobeasca, judeţul Telorman".

În conformitate cu prevederile art. 41 alin. (3) din O.G. nr. 66/201, recuperarea creanţelor bugetare rezultate din nereguli se efectuează în conturile indicate de organele fiscale competente, urmând ca sumele rezultate din aceste recuperări să se vireze de îndată de către organele fiscale în conturile indicate în titlul de creanţă.

Tocmai pentru că suma de mai sus constituie o creanţă bugetară, a fost trimisă spre executare organului fiscal competent - ANAF Teleorman.

Suma a fost efectiv achitată în contul de executare la data de 19.04.2017, cu o întârziere de 684 de zile, pentru care a fost emisă decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/27.04.2017, în conformitate cu prevederile art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011 şi art. 98 lit. c) şi 173 alin. (1) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Afirmaţia primei instanţe referitoare la faptul că instanţa penală s-a pronunţat asupra sumelor datorate de reclamantă, inclusiv asupra accesoriilor acestora, astfel că pârâta nu mai putea proceda la emiterea unei decizii referitoare la plata de accesorii, va fi cenzurată de Înalta Curte.

Se observă că, prin hotărârea penală definitivă, s-a dispus obligarea la plata sumei de 106.668 RON cu titlu de daune materiale, sumă actualizată la data plăţii.

Cum plata a fost efectuată cu o întârziere de 684 de zile (intervalul 5.06.2015 data rămânerii definitive a hotărârii penale - 19.04.2017 data plăţii), este evident că termenul de actualizare, în accepţiunea instanţei penale, nu putea avea decât valenţa emiterii unor obligaţii accesorii conform legislaţiei în materie fiscală, dat fiind caracterul fiscal al creanţei în discuţie.

Aşadar, în mod eronat a apreciat prima instanţă că decizia privind emiterea de obligaţii accesorii era nelegală şi nejustificată.

Intimata reclamantă s-a apărat, invocând beneficiul bunei credinţe şi a adus în discuţie o corespondenţă purtată atât cu creditorul AFIR cât şi cu banca comercială titulară a contului în care se afla suma de 106.668 RON, constând în prejudiciu la care a fost obligată.

Verificând, însă, această corespondenţă aflată la dosar fond, se constată că intimata a insistat atât către AFIR cât şi către bancă să fie executat contul Întreprinderii Individuale A., în care se afla, într-adevăr, indisponibilizată suma de bani primită ca urmare a contractului de finanţare nr. x.

Or, o astfel de plată nu putea fi efectuată de vreme ce prin decizia penală definitivă a fost înlăturată obligaţia în sarcina Întreprinderii Individuale, fiind încetat procesul penal în raport de această parte. Obligaţia de plată a rămas în sarcina celor două persoane fizice, iar invitaţia AFIR de a executa o entitate în sarcina căreia nu mai subzista această îndatorire nu poate fi apreciată ca un element de bună-credinţă din partea intimatei.

Este adevărat că, iniţial, a fost instituit un sechestru asigurător şi în sarcina Întreprinderii Individuale A., pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu, iar acest sechestru nu a fost ridicat în urma înlăturării obligaţiei de plată, dar acest aspect nu poate fi interpretat ca o dovadă de rea-credinţă din partea recurentei, de vreme ce intimata era singura interesată şi îndreptăţită să solicite ridicarea acestei măsuri după pronunţarea deciziei penale definitive.

Cum recurenta a emis două adrese de indicare a contului în care să se efectueze plata, adresele nr. x/24.09.2015, y/23.03.2015 şi i-a comunicat intimatei că Întreprinderea Individuală a fost exonerată de plată, aceasta rămânând exclusiv în sarcina persoanelor fizice, nu se poate vorbi de o culpă a autorităţii pentru neexecutarea obligaţiei de plată.

În raport de aceste motive şi de faptul că nu au fost indicate alte aspecte care să conducă la nelegalitatea actului administrativ atacat, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de prima instanţă este neconformă cu dispoziţiile legale menţionate mai sus şi va fi cenzurată în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii promovate de reclamantă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune admiterea recursului, cu consecinţa casării hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva sentinţei civile nr. 3022 din 25 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2020.