Material liability of former police officer for school expenses: validity of administrative imputation decision after cessation of service

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea primei instanţe

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 13.07.2017, pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi de Inspectoratul General al Poliţiei Române, anularea Hotărârii nr. 51/22.05.2017 emise de Comisie în dosarul nr. x/2017, anularea Deciziei de imputare nr. 121154/25.01.2017 emise de IGPR, cu consecinţa exonerării de la plata sumei impuse prin aceasta, şi constatarea faptului că nu sunt îndeplinite prevederile art. 7 din Instrucţiunile MAI nr. 114/2013 privind angajarea răspunderii materiale.

1.2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 339 din 14 noiembrie 2017, Curtea a admis acţiunea reclamantului A..

A anulat Hotărârea nr. 51/22.05.2017 emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Decizia de imputare nr. 121154/25.01.2017 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române.

A constatat că nu sunt îndeplinite prevederile art. 7 din Instrucţiunile MAI 114/2013, privind angajarea răspunderii materiale în sarcina reclamantului.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâţii Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române au formulat recurs.

2.1. Prin recursul său, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne susţine că hotărârea atacată este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta pârâtă susţine că instanţa de fond a procedat la o judecare formală a cauzei, în cuprinsul sentinţei recurate regăsindu-se motive contradictorii.

Practic, Curtea de Apel Timişoara s-a mărginit să preia, fără o analiză critică, argumentele susţinute de către un alt complet de judecată, într-o speţă comună dar nu similară prezentei cauze.

Astfel, la pagina 8, paragraful 5 din cuprinsul hotărârii Curtea de Apel Timişoara apreciază, cu valoare de adevăr, dar fără nicio legătură cu realitatea din dosarul de instanţă, faptul că " (...) ambele autorităţi pârâte admit, atât în considerentele actelor atacate, cât şi în apărările formulate, că reclamantului A. i s-a pus în vedere de către conducerea unităţii, prin rezoluţia aplicată pe adresa nr. x/03.11.2015, să obţină un angajament de plată de Ia numita B., reprezentând cheltuieli de şcolarizare"

Printr-o simplă parcurgere a apărărilor formulate şi depuse la dosarul cauzei se poate reţine eroarea flagrantă în care se află instanţa de fond.

Lăsând la o parte faptul că, în speţă, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne nu a susţinut niciodată ceea ce reţine instanţa de fond, afirmaţiile indicate nu corespund realităţii întrucât, la momentul săvârşirii faptei culpabile, reclamantul A. era şeful Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Caras Severin, respectiv conducătorul acestei instituţii publice iar, în această calitate, nu putea să-şi pună în vedere, pentru sine, obţinerea unui angajament de plata şi nu avea posibilitatea practică de a se obliga la emiterea unei decizii de imputare.

Sunt lipsite de suport susţinerile instanţei de fond potrivit cărora "în mod nelegal i s-a pretins reclamantului să obţină un angajament de plată ori să contribuie în vreun fel la emiterea unei decizii de imputare pentru o persoană care nu mai are calitatea de angajat al inspectoratului în cauză, ambele proceduri fiind inadmisibile" (pagina 9 paragraful 5 din sentinţă).

În al doilea rând, recurenta pârâtă susţine că interpretarea juridică potrivit căreia dispoziţiile art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 justifică susţinerile referitoare la faptul că, în esenţă, decizia de imputare se poate emite doar în privinţa unui poliţist în funcţie, este eronată iar afirmaţiile în discuţie nu au legătură cu norma juridică indicată.

Ceea ce "se spune", la nivel legislativ, prin intermediul art. 47, este cu totul altceva decât ceea ce doreşte să înţeleagă instanţa de fond.

Astfel, este de principiu acceptat că decizia de imputare se pune în executare prin reţineri salariale succesive, efectuate de către angajatorul persoanei culpabile.

Or, este evident că, în momentul în care persoana, pe numele căreia a fost emisă o decizie de imputare, nu se mai regăseşte printre angajaţii instituţiei publice respective, o altă modalitate de recuperare a debitului o constituie executarea fiscală, sens în care decizia de imputare se transmite, spre competentă soluţionare, organelor financiare în raza cărora domiciliază debitorii.

Acesta este singurul/unicul înţeles al normei juridice menţionate.

Cu privire la faptul că "nici un text al ordonanţei menţionate nu prevede posibilitatea emiterii deciziei de imputare ori asumarea angajamentului de plată de către un fost militar/fost funcţionar public cu statut special, astfel încât se aplică principiile prevăzute de Legea nr. 188/1999", recurenta pârâtă susţine că şi de această dată Curtea de Apel Timişoara se află în eroare.

Interpretarea dată de către Curtea de Apel Timişoara este contrazisă de prevederile art. 29 din Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecţionare, stagii de practică, în ţară şi străinătate şi modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-şi respectă angajamentele încheiate, care prevede că " constatarea şi cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba, stabilirea răspunderii materiale pentru sumele reprezentând cheltuielile ce urmează a fi recuperate, se fac potrivit legii. La titlurile executorii prin care se va stabili răspunderea materială (angajamentul de plată în scris sau decizia de imputare) se vor anexa, în mod obligatoriu, devizele de calcul analitic cu sumele ce urmează a fi restituite şi documentele în baza cărora au fost întocmite."

In aceste condiţii, în mod evident, toate argumentele instanţei de fond, ce susţin inadmisibilitatea emiterii unei decizii de imputare, nu corespund realităţii juridice a cauzei deduse judecăţii.

Reţinând că actul atacat este nelegal, prin raportare la faptul că paguba materială a fost produsă de o persoană care nu mai avea calitatea de funcţionar public, iar "singura procedură legală prin care putea fi recuperată paguba materială produsă de un fost funcţionar al unei instituţii este aceea de a-l acţiona printr-o acţiune în contencios administrativ, în termenul legal de prescripţie de trei ani (...)", instanţa de fond, a eludat de la aplicare dispoziţii legale care reglementează, în mod expres, răspunderea materială a funcţionarilor publici cu statut special.

Motivarea Curţii, în sensul că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici nu poate fi primită, după cum nu pot fi reţinute nici susţinerile instanţei privind inaplicabilitatea procedurii reglementate de O.G. nr. 121/1998.

Astfel, la baza Deciziei de imputare nr. 121154 din data de 25 ianuarie 2017 au stat dispoziţiile O.G. nr. 121/1998, ale Instrucţiunilor nr. 114/22.07.2013 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse MAI precum şi cele ale Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare.

Arată recurenta pârâtă că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, doamna B. a avut calitatea de funcţionar public cu statut special, acesteia fiindu-i aplicabilă legislaţia specifică ce reglementează răspunderea materială a acestei categorii socio-profesionale.

Deşi la momentul rezoluţionării Notei Raport nr. x din data de 03 noiembrie 2015, doamna B. nu mai avea statut de poliţist, Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 rămâne aplicabilă în cauză, în raport de prevederile art. 9 din acest act normativ, coroborate cu art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi cu dispoziţiile Ordinului M.A.I. nr. 1122/2006.

Totodată, potrivit art. 7 din Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne, răspunderea materială a personalului se poate stabili dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:

- există un prejudiciu,

- există o faptă cu caracter ilicit săvârşită de personalul M.A.I. cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare ori prin neexecutarea obligaţiilor de serviciu care îi revin din statute, regulamente sau, după caz, fişa postului,

- încălcarea dispoziţiilor legale ori neexecutarea obligaţiilor de serviciu s-a produs cu vinovăţie,

- între fapta cu caracter ilicit şi paguba materială produsă există un raport de cauzalitate, adică paguba s-a produs nemijlocit (direct) ca urmare a faptei ilicite a personalului M.A.I.,

- cel vinovat s-a aflat în raporturi de muncă/serviciu cu MAI, ori cu structurile din cadrul/subordin ea/coordonarea acestuia, în momentul în care s-a produs paguba.

De asemenea, conform art. 6 alin. (2) din Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013 "constituie pagube, în sensul prezentelor instrucţiuni, contravaloarea: (...) i) cotei - părţi din cheltuielile de şcolarizare suportate de M.A.I., în cazul elevilor şi studenţilor instituţiilor de învăţământ ori în cazul personalului trimis la cursuri de pregătire sau perfecţionare, în ţară şi în străinătate, care nu au respectat contractul angajament".

În condiţiile în care raporturile de serviciu au încetat din iniţiativa persoanei menţionate, iniţiativă ce nu are drept temei raţiuni absolut obiective şi străine de voinţa acesteia, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 51 din O.G. nr. 121/1998, astfel că obligaţia de plată a cheltuielilor de şcolarizare nu poate fi calificată decât ca fiindu-i imputabilă.

Aşadar, în considerarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, contrar celor reţinute de instanţa de fond, existau premisele unei angajări a răspunderii materiale a doamnei B., prin emiterea unei dispoziţii de imputare.

Aprecierea potrivit căreia instituţia recurentă avea posibilitatea de a apela la o acţiune în contencios administrativ, pentru recuperarea prejudiciului, a condus la încălcarea principiului "specialia generalibus derogant" şi la o judecare formală a cauzei, în care instanţa de fond a făcut, în mod eronat, aplicarea unei legislaţii străine de raportul juridic litigios.

În contextul celor menţionate, angajarea răspunderii materiale a intimatului reclamant a avut loc ca efect al nerespectării dispoziţiilor legale anterior menţionate, dispoziţii legale care stabileau în mod clar şi neechivoc procedura de urmat în situaţia care a generat paguba.

Recurenta pârâtă precizează şi faptul că cercetarea administrativă finalizată cu emiterea Deciziei de imputare nr. 121 154/25.01.2017 s-a efectuat sub aspectul punerii în aplicare a măsurii prevăzute la punctul 4 din Hotărârea nr. 97/19.08.2016 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor de pe lângă M.A.I., act administrativ cu caracter jurisdicţional care nu a fost anulat.

Aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii menţionate, motivul care a stat la baza admiterii plângerii doamnei B. constă în faptul că termenul de efectuare a cercetării administrative la nivelul I.P.J. Caraş-Severin nu a fost respectat.

Potrivit dispoziţiilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998, "după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4), paguba se imputa celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen", în condiţiile în care prevederile art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 stabilesc că efectuarea cercetării administrative este obligatorie în toate cazurile în care se constată o pagubă produsă patrimoniului unităţii iar actul de cercetare trebuie să fie înregistrat în termenul de 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei, prevăzut de art. 23 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Aşadar, ceea ce i se reţine intimatului reclamant prin decizia de imputare nr. 121154/25.01.2017 nu este faptul că nu a obţinut angajamentul de plată de la doamna B., angajament care nici nu putea fi obţinut fără efectuarea unei cercetări administrative, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 79 alin. (3) din I.M.A.I. nr. 114/2013, ci faptul că nu a întreprins demersurile necesare declanşării cercetării administrative în termenul prevăzut de lege şi care să se finalizeze prin dispunerea de către comandantul unităţii a uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 70 din Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013.

În esenţă, tocmai nedeclanşarea cercetării administrative şi nefinalizarea acesteia în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 a condus la admiterea plângerii doamnei B. de către Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor.

Practic, ceea ce i se impută intimatului reclamant, în raport de prevederile art. 22 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, este inacţiunea în efectuarea demersurilor necesare în vederea dispunerii măsurilor administrative necesare pentru recuperarea pagubei.

În mod evident, urmare a acestei pasivităţi culpabile, I.P.J. Caraş-Severin a pierdut dreptul de a obţine recuperarea prejudiciului pe calea deciziei de imputare ori pe calea angajamentului de plată, în situaţia în care persoana care a produs paguba ar fi acceptat asumarea unui asemenea angajament.

De asemenea, pentru alte argumente de fapt, consideră recurenta pârâtă că sunt eronate cele reţinute de instanţă referitoare la inutilitatea sarcinii trasate în ceea ce priveşte obţinerea angajamentului de plată, întrucât raportul de serviciu al doamnei B. era deja încetat începând cu 20.10.2015, având în vedere că tocmai încetarea raportului de serviciu al acesteia, din motive imputabile, a fost faptul juridic care a stat la baza producerii pagubei, pagubă ce izvorăşte din nerespectarea contractului-angajament încheiat de aceasta cu Ministerul Afacerilor Interne.

Prin urmare, este evident că obligaţia de plată, de către doamna B., a cheltuielilor de şcolarizare, nu se putea naşte decât în momentul încetării din motive imputabile a raporturilor de serviciu, iar recuperarea acestora în mod firesc se va fi realizat ulterior încetării acestor raporturi.

Concluzionând, prin derogare de la dispoziţiile care reglementează forma principală de răspundere materială a militarilor (art. 2 din O.G. nr. 121/1998 şi art. 4 din I.M.A.I. nr. 114/2013) potrivit cărora este necesară verificarea existenţei unei legături directe (nemijlocite) între fapta ilicită şi paguba produsă, în cazul răspunderii materiale subsidiare, reglementate de prevederile art. 34 din O.G. nr. 121/1998 şi art. 110 din Instrucţiuni, legătura de cauzalitate dintre paguba produsă şi fapta ilicită omisivă constă în neluarea măsurilor necesare pentru efectuarea cercetării administrative în termen, cu consecinţa stingerii dreptului unităţii de a stabili răspunderea materială în sarcina autorului faptei ilicite care a avut ca urmare directă (nemijlocită) paguba produsă, este stabilită de lege.

In acelaşi sens, prevederile art. 7 alin. (1) pct. 3 din Instrucţiuni edictează că, în cazurile în care răspunderea materială se stabileşte în subsidiar, prejudiciul poate fi şi indirect (nu a fost cauzat unităţii nemijlocit de intimatul reclamant).

Aşadar, omisiunea intimatului reclamant de a-şi exercita atribuţiile de serviciu stabilite în considerarea calităţii sale de şef al inspectoratului şi de a întreprinde demersurile necesare pentru efectuarea cercetării administrative în vederea recuperării pagubei constituie, în concret, o modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a faptei ilicite, din moment ce posibilitatea valorificării dreptului la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii, prin angajarea răspunderii materiale în sarcina autorului direct al pagubei, este subordonată, legalmente, efectuării cercetării administrative, iar neefectuarea acesteia în termenul legal are drept consecinţă pierderea dreptului la despăgubiri de la autorul direct al faptei culpabile.

Prin urmare, analizând întregul probatoriu administrat în cauză instanţa de fond era ţinută sa constate că actele administrativ jurisdicţionale atacate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale cărora se subordonează, iar susţinerile intimatului reclamant trebuiau înlăturate de instanţa de fond, întrucât acesta nu a răsturnat prin vreun mijloc de probă veridicitatea şi temeinicia celor reţinute în sarcina sa.

În concluzie, faţă de aceste considerente, pârâta solicită admiterea prezentului recurs, cu consecinţa casării în tot a hotărârii recurate, şi respingerea cererii principale, astfel cum a fost formulată.

2.2. Recurenta Inspectoratul General al Poliţiei Române a criticat sentinţa civilă nr. 339/14.11.2017 pentru considerente similare celor promovate de recurenta pârâtă Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, întemeindu-şi calea de atac pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând critica sa la adresa legalităţii sentinţei atacate, recurenta pârâtă IGPR arată faptul că cercetarea administrativă finalizată cu emiterea Deciziei de imputare nr. 121154/25.01.2017 s-a efectuat sub aspectul punerii în aplicare a măsurii prevăzute la punctul 4 din Hotărârea nr. 97/19.08.2016 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor de pe lângă M.A.I.

Aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii sus-menţionate, motivul care a stat la baza admiterii plângerii numitei B. a fost faptul că termenul de efectuare a cercetării administrative la nivelul I.P.J. Caraş-Severin nu a fost respectat, comisia reţinând că "având în vedere data constatării producerii pagubei (cel mai târziu data de 20.10.2015), respectiv data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă (29.03.2016), prin raportare la dispoziţiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, rezultă că termenul de efectuare a cercetării administrative nu a fost respectat, devenind astfel aplicabile prevederile art. 34 din O.G. nr. 121/1998".

Potrivit dispoziţiilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998, "după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4), paguba se imputa celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen."

Astfel, aşa cum rezultă din prevederile art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, efectuarea cercetării administrative este obligatorie în toate cazurile în care se constată o pagubă produsă patrimoniului unităţii, cercetare care trebuie să fie făcută, iar actul de cercetare să fie înregistrat în termenul de 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţa de producerea pagubei prevăzut de art. 23 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Aşadar, ceea ce i-a fost reproşat reclamantului prin Decizia de imputare nr. 121152/25.01.2017 nu este faptul că nu a obţinut angajamentul de plată de la numita B., angajament care nici nu putea fi obţinut fără efectuarea unei cercetări administrative, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 79 alin. (3) din I.M.A.I. nr. 114/2013, ci faptul că nu a dispus declanşarea de îndată ce a luat la cunoştinţă de producerea pagubei a cercetării administrive în termenul prevăzut de lege şi care să se finalizeze prin dispunerea de către comandantul unităţii a uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 70 din I.M.A.I. nr. 114/2013.

Tocmai nedeclanşarea cercetării administrative şi finalizarea acesteia în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 a condus la admiterea plângerii numitei B. de către Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră eronate cele reţinute de instanţă referitore la inutilitatea sarcinii trasate în ceea ce priveşte obţinerea angajamentului de plată, întrucât raportul de serviciu al doamnei B. era deja încetat, începând cu 20.10.2015, având în vedere că tocmai încetarea raportului de serviciu al acesteia din motive imputabile a fost faptul juridic care a stat la baza producerii pagubei, pagubă ce izvorăşte din contractul-angajament încheiat de aceasta cu Ministerul Afacerilor Interne. Prin urmare, este evident că obligaţia de plată a doamnei B. a cheltuielior şcolarizare nu se putea naşte decât în momentul încetării din motive imputabile a raporturilor de serviciu, iar recuperarea acesteia în mod firesc se va fi realizat ulterior încetării acestor raporturi.

Însă, acest fapt nu poate conduce la concluzia că faţă de aceasta nu se mai putea obţine angajament de plată sau emite decizie de imputare, conform dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 121/1998 potrivit căruia "Militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar".

Aşadar, este eronat raţionamentul instanţei de fond potrivit căruia "deşi este de necontestat că militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar, niciun text al ordonanţei menţionate nu prevede posibilitatea emiterii deciziei de imputare ori asumarea angajamentului de plată de către un fost militar/fost funcţionar public cu statut special, aşa încât se aplică principiile prevăzute de Legea nr. 188/1999" instanţa interpretând dispoziţiile legale în sensul neaplicării acestora, fiind încălcat principiul "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat".

Faţă de aceste considerente, recurenta pârâtă solicită casarea sentinţei civile recurate, rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii reclamantului ca fiind neîntemeiată.

3. Cererea de intervenţie accesorie

În cauză petenta B. a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul recurentelor pârâte, solicitând admiterea recursurilor declarate în cauză, casarea sentinţei civile nr. 339/14.11.2017 şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantului.

În motivarea cererii sale, intervenienta arată că are interes în susţinerea apărărilor recurentelor pârâte, fiind chemată în judecată în dosarul x/2017 de către Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Caraş-Severin.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, intervenienta achiesează la apărările recurentelor pârâte, apreciind că în mod greşit a considerat prima instanţă că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 188/1999 şi că, prin încetarea raportului de muncă, nu mai putea fi urmată în cauză procedura administrativă de reparare a pagubei.

Totodată, intervenienta arată că practica judiciară este constantă în sensul că se emit decizii de imputare împotriva persoanelor care nu mai au calitatea de poliţist, în vederea recuperării cheltuielilor de şcolarizare.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că sunt fondate, urmând a fi admise, cu consecinţa casării sentinţei civile recurate, rejudecării cauzei şi respingerii acţiunii reclamantului, ca fiind neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că intimatul reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie împotriva Hotărârii nr. 51/22.05.2017, emisă de Comisia de Jurisdicţie Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, hotărâre prin care a fost respinsă calea de atac administrativă formulată de reclamant împotriva deciziei de imputare 121154/25.01.2017, emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române.

Prin sentinţa civilă nr. 339 din 14 noiembrie 2017 Curtea de Apel Timişoara a admis acţiunea reclamantului şi, în consecinţă, a anulat Hotărârea nr. 51/22.05.2017 emisă de către Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Decizia de imputare nr. 121154/25.01.2017 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa fondului a reţinut faptul că la data de 16.10.2015, prin Ordinul M.A.I. nr. II/4015 din 16.10.2015, subinspectorului de poliţie B., din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Caraş-Severin i-au încetat raporturile de serviciu, la cererea sa, începând cu data de 20.10.2015.

În vederea recuperării cheltuielilor de şcolarizare a fost angajată răspunderea patrimonială a intervenientei B., însă decizia de imputare a fost desfiinţată prin Hotărârea nr. 97/19.08.2016 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor de pe lângă M.A.I., constatându-se neefectuarea cercetării administrative în termen, prin raportare la dispoziţiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Având în vedere dispoziţiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998 potrivit cărora "după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4), paguba se imputa celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen" a fost emisă în cauză decizia de imputare nr. 121154/25.01.2017, stabilindu-se în sarcina reclamantului obligaţia de plată a sumei de 7.643,01 RON.

Soluţionând acţiunea reclamantului cu privire la măsura de imputare a sumei anterior menţionate, instanţa fondului a reţinut că din actele de la dosar nu rezultă cu exactitate data la care ordinul de încetare a raportului de serviciu privind pe intervenienta B. a fost adus la cunoştinţa IPJ Caraş-Severin, însă ambele autorităţi pârâte admit, atât în considerentele actelor atacate, cât şi în apărările formulate, că reclamantului A. i s-a pus în vedere de către conducerea unităţii, prin rezoluţia aplicată pe adresa nr. x/03.11.2015, să obţină un angajament de plată de la numita B., reprezentând cheltuieli de şcolarizare.

Deşi din nota raport aflată la dosar rezultă că la nivelul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Caraş-Severin s-a încercat determinarea subinspectorului de poliţie B. la a semna angajamentul de plată, neobţinut din pricina refuzului persoanei menţionate, Curtea constată în primul rând că o astfel de procedură nu este obligatorie, iar în al doilea rând că aceasta ar fi fost oricum inutilă, fiind lipsită de efecte juridice.

Astfel, Curtea observă că antrenarea răspunderii reclamantului are la bază dispoziţiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora "După expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen." Prin urmare, textul nu permite imputarea pentru neobţinerea unui angajament de plată, aşa cum se susţine în decizia de imputaţie nr. 121154/25.01.2017, fiind greu de admis că o persoană poate obţine un act unilateral de la o altă persoană în condiţiile exprimării refuzului explicit al acelei persoane. În realitate, i se reproşează reclamantului neîndeplinirea unei obligaţii imposibil de realizat.

În ce priveşte inutilitatea sarcinii trasate, Curtea observă că la data la care a fost trasată sarcina de serviciu, respectiv la data aplicării rezoluţiei pe adresa nr. x/03.11.2015, raportul de serviciu al doamnei B. era deja încetat începând cu 20.10.2015. Prin urmare, la data de 03.11.2015 persoana menţionată nu mai avea calitate de funcţionar public cu statut special, astfel încât orice procedură de recuperare a pagubei prin emiterea unei decizii de imputare, ori prin asumarea unui angajament de plată, care să fie apoi puse în executare prin reţineri salariale, ar fi fost inadmisibilă.

Singura procedură legală prin care poate fi recuperată paguba materială produsă de un fost funcţionar al unei instituţii este aceea de a-l acţiona printr-o acţiune de contencios administrativ, în termenul legal de prescripţie de trei ani, reglementat de dispoziţiile art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, respectiv de dispoziţiile art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Această opinie este constantă la nivelul Curţii de Apel Timişoara, practica secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii fiind în sensul că recuperarea sumelor plătite foştilor funcţionarilor publici nu se poate face decât prin formularea acţiunii în justiţie de către instituţia publică păgubită, la instanţa de contencios administrativ, dat fiind că art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999 vizează ipoteza în care persoana "funcţionează", deci îşi desfăşoară activitatea în continuare în cadrul instituţiei publice respective; Opinia se fundamentează pe ideea că decizia de imputare nu are caracter executoriu decât în cazul unui funcţionar public, executarea făcându-se prin reţineri salariale, în cazul unei persoane care nu mai are această calitate se impune chemarea acesteia în judecată, pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti.

Raţionamentul redat mai sus este valabil şi în situaţia angajamentului de plată, întrucât, ca şi decizia de imputare, acesta poate fi solicitat doar funcţionarului aflat în funcţie. De asemenea, deşi se referă la funcţionari publici în general, el este incident şi în privinţa poliţiştilor, funcţionari cu statut special, cărora li se aplică O.G. nr. 121/1998, având în vedere dispoziţiile art. 51 din ordonanţa menţionată, invocate de reclamant, potrivit cărora "În situaţiile neprevăzute de prezenta ordonanţă se vor aplica dispoziţiile legislaţiei muncii şi legislaţiei civile." Or, deşi este de necontestat că militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar, potrivit dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 121/1998, nici un text al ordonanţei menţionate nu prevede posibilitatea emiterii deciziei de imputare ori asumarea angajamentului de plată de către un fost militar/fost funcţionar public cu statut special, aşa încât se aplică principiile prevăzute de Legea nr. 188/1999.

Interpretarea menţionată concordă cu dispoziţiile art. 47 din O.G. nr. 121/1998, din modul de redactare al articolului menţionat rezultând că procedura cercetării administrative pentru recuperarea pagubelor materiale se aplică doar personalului în funcţie, nu şi celor aflaţi în rezervă. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 47 din O.G. nr. 121/1998, "Când militarii sunt trecuţi în rezervă sau în retragere, când contractul militarilor angajaţi încetează ori când personalul civil nu mai este încadrat în unităţi militare, unităţile militare care au în evidenţă debite din imputaţii definitive, indiferent de valoarea lor, le transmit spre executare organelor financiare în raza cărora domiciliază debitorii. Textul legal face trimitere la existenţa unei imputaţii definitive la momentul încetării calităţii de militar (poliţist, în cazul de faţă), ceea ce înseamnă că decizia de imputare se poate emite doar în privinţa unui poliţist în funcţie, situaţie care nu se regăseşte în speţa de faţă întrucât ordinul de obţinere a angajamentului de plată a fost dat reclamantului ulterior încetării raportului de serviciu al numitei B..

Prin urmare, în mod nelegal i s-a pretins reclamantului să obţină un angajament de plată ori să contribuie în vreun fel la emiterea unei decizii de imputare pentru o persoană care nu mai are calitate de angajat al inspectoratului în cauză, ambele proceduri fiind inadmisibile.

În plus, Curtea constată că răspunderea reclamantului este subsidiară, ea intervenind doar în situaţia în care angajatorul nu mai are nicio posibilitate de a recupera prejudiciul de la cel care l-a produs. Or, aşa cum s-a arătat deja, unitatea păgubită are deschisă calea unei acţiuni directe în contencios administrativ, în termenul de prescripţie de trei ani, procedură pe care a şi urmat-o.

Având în vedere considerentele menţionate, Curtea de Apel Timişoara a admis acţiunea reclamantului, anulând actele contestate.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că decizia de imputare contestată de intimatul reclamant este legal emisă, anularea acesteia reflectând o greşită aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În acest sens, Înalta Curte subliniază faptul că argumentul determinant reţinut de prima instanţă, conform căruia nu mai poate fi angajată răspunderea materială a funcţionarului public statutar pe calea procedurii administrative prevăzute de Capitolul III din O.G. nr. 121/1998, după încetarea raportului de serviciu, reflectă încălcarea normelor de drept material aplicabile cauzei, reprezentate prin dispoziţiile ordonanţei de guvern anterior citate, precum şi a dispoziţiilor Instrucţiunii M.A.I. nr. 114/2003 şi ale Ordinului M.A.I. nr. 1122/2006.

Instituind o procedură administrativă pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de militari, elementele obiective şi subiective ale răspunderii materiale fiind verificate în cadrul cercetării administrative obligatorii, conform art. 22-23 din O.U.G. nr. 121/1998, ce se finalizează, după caz, prin emiterea titlului executoriu reprezentat de decizia de imputare ori angajamentul de plată asumat de către debitorul obligaţiei, legiuitorul prevede, fără nicio altă condiţionare, că dispoziţiile O.G. nr. 121/1998 se aplică indiferent dacă persoanele care au cauzat paguba mai au sau nu calitatea de militar.

În acest sens, prind dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 121/1998 se arată că militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar.

O altă normă juridică relevantă pentru situaţia în care debitorul obligaţiei de reparare nu mai are calitatea de militar este reprezentată de articolul 47 din actul normativ anterior citat, potrivi căruia când militarii sunt trecuţi în rezervă sau în retragere, când contractul militarilor angajaţi încetează ori când personalul civil nu mai este încadrat în unităţi militare, unităţile militare care au în evidenţă debite din imputaţii definitive, indiferent de valoarea lor, le transmit spre executare organelor financiare în raza cărora domiciliază debitorii. Confirmarea de către aceste organe a primirii titlului executoriu constituie actul pe baza căruia creanţa se scade din evidenţa contabilă a unităţii care a transmis titlul executoriu.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 47 din O.G. nr. 121/1998 nu pot fi interpretate în sensul în care, la încetarea contractului ori la trecerea în rezervă sau în retragere a militarului, singura modalitate de angajare a răspunderii patrimoniale a fostului militar este obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, prin care acesta din urmă să fie obligat la repararea prejudiciului.

Dispoziţiile art. 47 din O.G. nr. 121/1998 au un alt câmp de aplicare şi anume reglementarea modului de continuare a executării imputaţiilor definitive după încetarea calităţii de militar activ, indiferent de modalitate(trecere în rezervă, retragere, încetare contract).

Trebuie subliniat şi faptul că O.G. nr. 121/1998 a fost edictată în scopul reglementării obligaţiei de reparare a prejudiciilor cauzate de militari instituţiilor prevăzute la art. 2 din actul normativ, entităţi ce au calitatea de instituţii publice, şi, prin urmare, obligaţia de acoperire a prejudiciului cauzat patrimoniului instituţiei publice are caracter imperativ, astfel că instituirea unei proceduri administrative de acoperire a prejudiciului are în vedere facilitarea apărării unui interes public, nefiind edictată în folosul debitorului; de aceea, pierderea calităţii de militar activ în persoana debitorului obligaţiei de dezdăunare nu este relevantă pentru formele juridice de angajare a răspunderii patrimoniale şi, evident, nu are efect extinctiv în privinţa obligaţiei de acoperire a prejudiciului.

În atare context, având în vedere şi împrejurarea că executarea deciziei de imputare sau a angajamentului de plată se realizează, de regulă, prin reţinerile succesive din soldă, salariu sau alte drepturi datorate militarului(potrivit art. 27 din O.G. nr. 121/1998) şi, nemaifiind posibilă nicio reţinere după încetarea calităţii de militar, legiuitorul s-a preocupat de modalitatea de continuare a executării silite împotriva fostului militar. Acesta este, aşa cum au arătat recurentele pârâte, unicul sens al dispoziţiilor art. 47 din O.G. nr. 121/1998, astfel că este lipsită de suport concluzia primei instanţe, potrivit căreia aceste dispoziţii ar pleda pentru inadmisibilitatea recuperării prejudiciului pe calea procedurii administrative în contextul încetării calităţii de militar.

De altfel, aşa cum au arătat recurentele pârâte, tocmai încetarea calităţii de militar din motive imputabile antrenează răspunderea materială în cauza dedusă judecăţii, context în care, declanşarea cercetării administrative nu poate avea loc înainte de încetarea raportului militarului pentru că nu există faptul generator al obligaţiei de restituire a cheltuielilor de şcolarizare.

Suplimentar considerentelor anterioare, dezvoltate în legătură cu normele de principiu prevăzute prin ordonanţa de guvern analizată, Înalta Curte constată că obligaţia de parcurgere a procedurii administrative în vederea recuperării cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării privind cadrele militare trecute în rezervă, poliţiştii şi funcţionarii publici care au încetat raporturile de serviciu înainte de împlinirea termenului prevăzut de angajament, este consfinţită şi prin acte infralegale şi în acest sens este de menţionat Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1122/05.01.2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecţionare, stagii de practică în ţară şi străinătate şi modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-şi respectă angajamentele încheiate.

Acest act administrativ este pe deplin aplicabil cauzei, context în care aserţiunile intimatului reclamant, în sensul că repararea pagubei cauzată prin nerespectarea angajamentului nu se poate realiza pe calea procedurii administrative de recuperare a debitului, însuşite ca atare de prima instanţă, sunt vădit nefondate, cât timp prevederile art. 28 din Ordinul M.A.I. nr. 1122/05.01.2006 stabilesc, fără niciun echivoc, în sens contrar.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 28 teza I din Ordinul M.A.I. nr. 1122/05.01.2006 cheltuielile ce urmează a fi recuperate potrivit prezentelor norme metodologice se stabilesc de către comisia de cercetare administrativă constituită la nivelul unităţii din care au făcut parte persoanele care nu şi-au respectat angajamentul asumat.

Acelaşi ordin lipseşte de temei şi o altă apărare a intimatului reclamant, potrivit căreia drepturile şi obligaţiile ce rezultă din semnarea angajamentului de către fostul elev al Academiei de Poliţie sunt specifice unui raport juridic de drept civil şi, prin urmare, drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul acestui raport pot fi valorificate în condiţiile dreptului comun, aceasta în condiţiile în care actul administrativ în discuţie prevede explicit că aceste cheltuieli de şcolarizare fac parte din categoria celor ce vor fi recuperate pe cale administrativă în cazul în care fostul elev nu-şi asumă angajamentul de a desfăşura serviciul timp de minim 10 ani în unităţile şi garnizoanele unde a fost încadrat.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere faptul că încălcarea dispoziţiilor art. 22 -23 din O.G. nr. 121/1998 (prin raportare la faptul neefectuării cercetării administrative în termen) este indiscutabilă în cauză, raportat la cele ce se desprind din probatoriul administrat în cauză.

Astfel, intimatul reclamant, în calitatea sa de şef al unităţii I.P.J. Caraş Severin, deşi a luat cunoştinţă de efectele Ordinului M.A.I. nr. II/1045 din 16.10.2015, nu a dispus, de îndată, efectuarea cercetării administrative, dispoziţia zilnică prin care a fost constituită comisia de cercetare fiind emisă abia la 11.02.2016.

În fapt, prin Ordinul M.A.I. nr. II/1045 din 16.10.2015 a fost încetat raportul de serviciu al intervenientei B., urmare demisiei din cadrul IPJ Caraş-Severin, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani. Conform angajamentului încheiat în acest sens.

Data la care Ordinul M.A.I. nr. II/1045 din 16.10.2015 a intrat în unitatea condusă de intimatul reclamant nu a fost stabilită cu certitudine de prima instanţă, însă, cel mai târziu la data de 3 noiembrie 2015 intimatul reclamant a luat cunoştinţă de conţinutul ordinului anterior menţionat, dovadă în acest sens fiind rezoluţia aplicată pe adresa nr. x/03.11.2015.

Prin urmare, cel mai târziu la data de 3 noiembrie 2015, intimatul reclamant cunoştea faptul că intervenienta B. a încălcat angajamentul de îndeplinire a serviciului timp de minim 10 ani în structurile M.A.I., consecinţa încălcării acestui angajament fiind activarea obligaţiei de restituire a cheltuielilor de şcolarizare, proporţional cu durata de timp rămasă până la împlinirea termenului de 10 ani.

În consecinţă, şi prin raportare la data de 3 noiembrie 2015 cercetarea administrativă a fost tardiv desfăşurată, procesul-verbal încheiat în acest sens datând din 29.03.2016.

Ca atare, având în vedere incidenţa în cauză a prevederilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepţia situaţiilor în care s-a dispus repunerea în termen, Înalta Curte constată că decizia de imputare nr. 121154/25.01.2017 este legal emisă, soluţia de respingere a căilor de atac administrative declarate împotriva titlului executoriu fiind temeinică.

Raportat la toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa civilă atacată este pronunţată cu greşita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursurile formulate în cauză, va casa sentinţa civilă atacată şi, în consecinţă, va respinge acţiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată.

În consecinţa admiterii recursurilor formulate de recurentele pârâte, Înalta Curte va admite cererea de intervenţie accesorie, formulată de intervenienta B., cererea fiind promovată în scopul susţinerii poziţiei procesuale a recurentelor pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de recurenţii-pârâţi Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi de Inspectoratul General al Poliţiei Române împotriva sentinţei nr. 339 din 14 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudcând, respinge acţiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

Admite cererea de intervenţie accesorie în favoarea recurenţilor-pârâţi formulată de B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2020.