Inclusion of 15% doctoral bonus in public sector salary recalculation: interpretation of "same salary level" under Emergency Government Ordinance 83/2014 and survival of the bonus after 2009 salary law reforms

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 2 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare în baza recalculării salariului şi introducerea în nivelul de salarizare lunară brută a unei sume compensatorii egale cu sporul de doctorat de 15 %, începând cu 09.04.2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3 din 10 ianuarie 2017, Curtea de Apel Ploieşti:

- a respins excepţia lipsei competenţei teritoriale, invocată de pârât;

- a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei;

- a obligat pârâtul să recalculeze salariul reclamantei prin introducerea în nivelul de salarizare lunară brută a sumei compensatorii egală cu sporul de doctorat, în procentul recunoscut beneficiarilor acestui spor;

- a obligat pârâtul să emită reclamantei un nou ordin de salarizare conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, în care să includă sporul de doctorat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 1.2. a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Printr-o primă critică, recurentul-pârât arată că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia necompetenţei teritoriale, întrucât, aşa cum a arătat şi prin întâmpinarea formulată în dosarul de fond, potrivit normei derogatorii de la art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, instanţa competentă să soluţioneze litigiul de faţă este Curtea de Apel Bucureşti.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susţine că în mod greşit instanţa de fond a acordat sporul de doctor solicitat de reclamantă, de la data de 9.04.2015, în condiţiile în care, pentru cei care îndeplinesc cerinţele impuse de lege, acesta se acordă legal de la data de 1.08.2016, potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006, art. 48 din Legea nr. 330/2009, art. 31 alin. (8) din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 şi art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr. 99/2016.

De asemenea, în mod greşit a justificat instanţa de fond acordarea sporului de doctor de la o altă dată decât cea menţionată de lege, pe motivul existenţei discriminării, deşi criteriul categoriei socioprofesionale nu este inclus între cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Recurentul face trimitere la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Agafiţei ş.a. împotriva României, prin care s-a reţinut că întrebările preliminare formulate de instanţa de trimitere sunt inadmisibile, deoarece dispoziţiile de drept UE a căror interpretare a fost solicitată (articolele referitoare la regimul sancţionator care trebuie reglementat de statele membre în temeiul a două directive antidiscrimare) nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect situaţiei de fapt din cauza principală, care se referea la o pretinsă discriminare între magistraţi.

Prin note scrise, înregistrate la dosarul instanţei de recurs la data de 11 noiembrie 2019, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a arătat că, ulterior declarării recursului dedus judecăţii, la data de 4.01.2019, a emis OMJ nr. 90/C/2019 prin care reclamantei i s-au stabilit drepturile salariale în funcţie de vechime şi toate modificările intervenite în conformitate cu Legea nr. 71/2015, decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi OMJ nr. 2066/2018, iar în baza OMJ nr. 90/2019 a fost emis OMJ nr. 3251/2019. Având în vedere că prin ordinele menţionate, reclamantei i s-au acordat drepturile salariale aferente titlului de doctor, începând cu 9.04.2015, cererea formulată de aceasta a rămas fără obiect, solicitând să fie respinsă ca atare.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citată, intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 30 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 13 noiembrie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să includă sporul de doctorat de 15%, începând cu data de 09.04.2015, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Reclamanta este judecător la secţia a II-a penală din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, aşa cum rezultă din adeverinţa eliberată de această instanţă, iar potrivit diplomei seria x nr. x (nr. 471 din 19.09. 2013), reclamanta este doctor în drept, titlul fiindu-i conferit în baza Ordinului MECTS nr. 3250 MD/20.02.2013.

Prima instanţă, respingând excepţia necompetenţei sale, a admis acţiunea, iar pârâtul a criticat această soluţie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, se constată că recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a invocat doar art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă toate criticile concrete, expuse prin calea de atac exercitată, se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., context în care, sentinţa atacată va fi analizată din perspectiva acestor motive de casare.

Motivul de nelegalitate referitor la necompetenţa teritorială a instanţei de fond este nefondat.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată - refuzul pârâtului de a aplica dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi, având în vedere calitatea reclamantei de judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, faţă de prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., care prevede un caz de prorogare legală de competenţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a apreciat în mod corect că este competentă să soluţioneze acţiunea dedusă judecăţii, nefiind incidente prevederile art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, întrucât aceste dispoziţii de excepţie sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale.

Criticile formulate de recurentul-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Prin Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, s-a introdus art. 1 alin. (5)1 în O.U.G. nr. 83/2014, potrivit căruia:

"(5)1 Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Principala problemă a cauzei deduse judecăţii, ce face obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înţelesului dispoziţiilor alin. (5)1 al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, anterior redate, text introdus în corpul ordonanţei de urgenţă prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015.

Prima instanţă a reţinut că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" nu trebuie înţeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcţionari şi personal contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noţiunii de "acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) şi (2) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015 la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014.

Concluzia instanţei de fond este corectă, fiind susţinută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5)1 al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, dar şi de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunţată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanţa supremă a statuat că:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanţa de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia, nu poate fi reţinut, instanţa de judecată având dreptul, dar şi obligaţia, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanţa de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situaţie juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...) dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice şi personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme şi să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime cu alte persoane din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care au un nivel de remunerare superior. (...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

Prin urmare, refuzul recurentului Ministerul Justiţiei de a recunoaşte că dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi magistraţilor este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, Înalta Curte apreciind că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, sub acest aspect.

De asemenea, Înalta Curte constată caracterul nefondat al susţinerilor recurentului-pârât cu referire la faptul că dispoziţiile art. 5 alin. (1)1 din O.U.G. nr. 83/2014 nu ar fi aplicabile şi reclamantei, întrucât sporul pentru titlul ştiinţific de doctor poate fi acordat numai personalului nou-încadrat, numit sau promovat, iar nu întregului personal aflat în funcţie la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015.

În ceea ce priveşte sporul de doctorat, Înalta Curte reţine că regimul juridic al acestui spor a fost clarificat în considerentele Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, urmând a face aplicarea acestora în speţa dedusă judecăţii.

S-a reţinut prin decizia în interesul legii mai sus menţionată că anterior modificării radicale a sistemului de salarizare a personalului plătit din fonduri publice prin Legea-cadru nr. 330/2009, sporul de 15% pentru titlul ştiinţific de doctor era acordat magistraţilor în baza art. 15 din O.U.G. nr. 27/2006.

De asemenea, s-a reţinut că, deşi această dispoziţie a fost formal abrogată prin Legea nr. 330/2009, înlăturare păstrată şi prin Legea-cadru nr. 284/2010, pentru beneficiarii titlului de doctor obţinut anterior abrogării, suma corespunzătoare acestui spor a fost avută în vedere în legile anuale de salarizare, fiind menţinută în plată în continuare.

S-a considerat astfel că "sporul de doctorat a supravieţuit prin introducerea lui în salariul de bază, conform art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, acest tratament juridic fiind continuat de legile anuale de salarizare. Aşadar, legiuitorul nu a operat o abrogare veritabilă şi efectivă, ci a instituit o natură juridică nouă pentru suma ce recompensează angajatul care îşi perfecţionează pregătirea profesională prin obţinerea titlului ştiinţific de doctor. Prin includerea acestei sume în salariul de bază, rezultă că un drept salarial secundar devine parte a salariului, ca drept fundamental, recunoscut şi apărat de lege. Altfel spus, dreptul a supravieţuit, chiar dacă a cunoscut o evoluţie în planul reglementării şi a dobândit o nouă denumire: "sumă compensatorie", fiind inclus în salariul de bază.

În argumentarea interpretării sale, instanţa supremă a arătat că, "dispoziţiile art. 5 alin. (11) şi alin. (12) din Legea nr. 71/2015" "şi ale art. 191 din Legea nr. 193/2016 au confirmat, ulterior, această interpretare, statuând explicit asupra acordării sporului de doctorat".

Prin urmare, având în vedere că sporul de doctorat a supravieţuit adoptării legilor cadru de salarizare, iar reclamanta a dovedit că îndeplineşte condiţiile pentru acordarea lui, obţinând, la data de 19.09.2013, titlul ştiinţific de doctor, Înalta Curte constată că aceasta este îndreptăţită la acordarea sporului (sumă compensatorie) similar cu persoanele care au obţinut anterior adoptării Legii nr. 330/2009 acest spor şi pentru care acesta a rămas în plată, în aplicarea principiilor conţinute în legile cadru de salarizare, potrivit cărora, sistemul de salarizare este construit pe "echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală".

O interpretare contrară creează discriminare în cadrul aceleiaşi categorii de angajaţi, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat în Decizia nr. 21/2016, mai sus menţionată, "pentru toate categoriile de personal aflate în situaţii identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică unde sunt încadraţi. Atunci când este analizată identitatea de situaţii între doi angajaţi, nu trebuie verificată identitatea de reglementare, ci trebuie avută în vedere identitatea de activitate desfăşurată şi de pregătire profesională. Criteriul temporal sau acela al unor reglementări diferite nu poate justifica diferenţe de salarizare între persoane care exercită aceeaşi funcţie şi care au aceeaşi pregătire profesională. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv."

În acest context, sunt nefondate criticile recurentului-pârât referitoare la faptul că sporul de doctorat s-ar aplica de la data de 1.08.2016, iar nu de 9.04.5015, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

În concluzie, niciuna dintre criticile recurentului-pârât, vizând soluţia pronunţată de prima instanţă nu este întemeiată, fapt ce determină respingerea, ca nefondată, a căii de atac declarată în cauză de către recurentul-pârât Ministerul Justiţiei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 3 din 10 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.