Scope of insurer guarantee fund’s obligation to pay repair costs based on specialized unit invoices versus abstract tariff benchmarks in vehicle liability claims.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016 din 06.09.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea articolului 2 al Deciziei nr. 1615/18.08.2016 emisă de pârât şi obligarea pârâtului la plata sumei de 2.515,48 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 6 din 9 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea, a anulat în parte Decizia nr. 1615/18.08.2016 (respectiv art. 2), şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.515,48 RON.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În motivarea recursului, arată că sentinţa este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii de către instanţa de fond, dar şi a unei interpretări superficiale şi eronate a situaţiei de fapt şi a probelor administrate.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, făcând trimitere la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, prevăzut de Legea nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, recurentul a arătat că nu se substituie asiguratorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asiguratorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule, Fondului neputându-i-se impune tarife şi preţuri ale pieselor practicate de diverse unităţi reparatoare, acesta analizând despăgubirile cu ajutorul sistemului de calcul B., în opinia sa, instanţa de fond confundând obligaţia de plată a FGA cu obligaţia de plată a asigurătorului.

Astfel, cu privire la faptul că FGA în baza dispoziţiilor legale nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 1350, art. 1290 şi art. 969 C. civ., art. 1530 şi art. 1537 din acelaşi cod.

Totodată, cu privire la dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul a arătat că este obligat la analizarea şi instrumentarea dosarelor de daună conform acestor prevederi, acestea fiind condiţii de asigurare, iar nu condiţii de tarifare sau preţuri impuse de unităţile reparatoare, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, insistând pe inexistenţa unui raport contractual, care să atragă răspunderea contractuală de plată a pârâtului.

În fine, au mai fost invocate dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 14 alin. (1) şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispoziţii în raport cu care, preluând dosarul de daună de la asiguratorul C. S.A., Fondul a procedat la analizarea cererii şi a înscrisurilor depuse de reclamantă, precum şi a înscrisurilor existente în dosarul de daună preluat şi, evaluând în sistemul B. despăgubirea cuvenită în urma evenimentului asigurat, costul pieţelor şi al manoperei, a rezultat că reclamantei nu i se cuvine suma menţionată în devizele de reparaţii şi factura emisă de unitatea service.

A mai arătat recurentul că despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăşi cuantumul pagubei suferite, întrucât ea are doar caracter reparator şi nu este menită a aduce o îmbogăţire fără justă cauză asiguratului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Decizia de respingere parţială a cererii de plată a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale Normei ASF nr. 23/2014 (în vigoare la data producerii evenimentului asigurat), din a căror interpretare rezultă fără echivoc faptul că recurentul-pârât nu este îndreptăţit sa fixeze preturi maximale ale componentelor şi materialelor şi/sau a tarifului manoperei practicat de către unităţile de specialitate, presupusul "tarif acceptat" fiind lipsit de orice temei juridic.

Pentru stabilirea despăgubirilor, recurentul-pârât este obligat să aplice dispoziţiile art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Ordinul ASF nr. 23/2014. Service-ul care a efectuat reparaţiile la autovehiculul intimatei-reclamante are statut de unitate de specialitate în sensul art. 51 alin. (6) din Norma ASF nr. 23/2014, iar acest fapt nu a fost contestat de către recurentul-pârât. Pe cale de consecinţă, acesta era obligat să stabilească costul reparaţiilor pe baza documentelor justificative emise de această unitate de specialitate.

Cu titlu de excepţie, stabilirea cuantumului despăgubirilor utilizând preturile pentru componente, materiale şi manoperă prevăzute într-un sistem de specialitate pentru evaluarea daunelor (bază de date), este posibilă doar în două situaţii:

- în situaţia prevăzută la art. 51 alin. (10) din Norma ASF nr. 23/2014 respectiv, atunci când se solicită plata despăgubirilor înainte de efectuarea reparaţiilor, situaţie ce nu se identifică în cauză, întrucât cererea de despăgubire a fost formulată către asigurătorul în faliment după efectuarea reparaţiilor de către unitatea reparatoare, la dosarul de daună existând si un proces-verbal de inspecţie post reparaţie;

- în situaţia în care unitatea reparatoare şi asigurătorul stabilesc de comun acord ca pentru calcularea cuantumului despăgubirii să aibă în vedere preţurile pentru componente, materiale şi manopera prevăzute într-un sistem de specialitate, de asemenea, împrejurare ce nu poate fi reţinută, întrucât la data emiterii documentelor justificative de către unitatea reparatoare între aceasta şi asigurător nu a existat o astfel de convenţie de colaborare.

În consecinţă, întocmirea unui deviz de reparaţii utilizând parametrii unui sistem de specialitate, în cazul de faţă B., fără a fi îndeplinită niciuna dintre condiţiile mai sus prezentate, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor legale aplicabile, respectiv a art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Instanţa de control judiciar urmează să constate că noţiunea de "unitate reparatoare de reprezentanţă" nu se regăseşte în textul de lege aplicabil în materie.

În acest sens, invocă dispoziţiile exprese ale art. 51 din Norma nr. 23/2014, din care rezultă faptul că unităţile reparatoare nu sunt împărţite în categorii (reprezentanţă şi non-reprezentanţă), pe cale de consecinţă, nici preţurile practicate de acestea nu pot fi analizate în funcţie de un anumit statut al unităţii reparatoare respective.

Mai mult, chiar legiuitorul, prin Norma ASF nr. 2/2015, dându-şi seama de caracterul profund anticoncurentenţial al unei astfel de reglementări, la data de 16 ianuarie 2015, a procedat la abrogarea alin. (5) de la art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014, care prevedea următoarele: "Preţurile practicate de unităţile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât preţurile practicate de către unităţile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanţii din România ai acestora."

Recurentul-pârât susţine faptul că nu este ţinut în analiza dosarelor de daună de preţurile practicate de anumite unităţi reparatoare, "această situaţie fiind aplicabilă asigurătorilor care sunt autorizaţi şi sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici". Practic, susţine că nu are obligaţia de a aplica întocmai dispoziţiile exprese ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit acestei susţineri, recurentul-parat insistă să convingă instanţa asupra faptului că, deşi este ţinut să respecte normele aplicabile în materie, pe care le recunoaşte, cu ocazia soluţionării cererii de plată este îndreptăţit să încalce aceste norme, întrucât, pe de o parte, nu este asigurător, iar pe de altă parte, are în vedere modul de constituire a resurselor sale financiare.

Efectul direct al nerespectării dispoziţiilor legale aplicabile în materie, constă în chiar înfrângerea scopului pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum acesta este prevăzut la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, prima teză, astfel: "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Concluzionând, susţine că recurentul-pârât era obligat să procedeze la soluţionarea cererii de plată în baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate, care se regăsesc la dosarul de daună, prin raportare la dispoziţiile art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014, apărările invocate de acesta fiind lipsite de orice temei de drept.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 13.11.2019.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Cotrolul judiciar declanşat de intimata-reclamantă A. are ca obiect anularea articolului 2 al deciziei nr. 1615 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 18.08.2016 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 2.515,48 RON.

Prin decizia nr. 1615/18.08.2016, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată formulată de reclamanta A. pentru suma de 6.982 RON (art. 1) şi a respins cererea de plată cu privire la suma de 2.515,48 RON (art. 2).

Soluţia a fost justificată, în drept, prin dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii, respectiv dispoziţiile Legii nr. 213/2015 privitoare la scopul FGA, pe considerente referitoare la faptul că între valoarea prestaţiei executate şi preţul plătit trebuie să existe un echilibru.

Chestiunea litigioasă dezlegată de instanţa de fond a fost aceea a neacordării sumei de 2.515,48 RON, cu titlu de despăgubiri pentru avarii produse autovehiculului marca x înmatriculat sub nr. x, proprietatea intimatei-reclamante. În această privinţă, prin decizia FGA nr. 1615/18.08.2016, s-a constatat că suma reprezintă diferenţă dintre tarifele practicate de unitatea service care a realizat reparaţia şi cele practicate de unităţile service de reprezentanţă.

Instanţa de fond a admis cererea reclamantei, apreciind ca fiind netemeinic şi nelegal actul administrativ sub aspectul contestat.

În susţinerea recursului declarat împotriva soluţiei instanţei de fond, pârâtul a invocat, drept motive de casare, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Deşi, formal, recurentul-pârât a invocat cazurile de nelegalitate menţionate, din cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs pot fi decelate numai argumente subscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că sentinţa recurată ar fi fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept substanţial incidente.

Prin criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 2 alin. (1) şi (3), art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 21 din Norma ASF 16/2015, având în vedere faptul că, raportat la scopul constituirii si funcţionării Fondului, respectiv acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, este obligat să procedeze la circumstantierea dosarelor de daună, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită. Consideră că raţiunea introducerii în textul de lege a obligativităţii instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de daună de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 şi art. 21 alin. (2) din Norma 16/2015, fără a fi ţinut de analiza dosarelor de daună de preţurile practicate de anumite unităţi reparatoare, îi permite să se raporteaze la preţurile unităţilor service de reprezentanţă pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanţe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia.

Înalta Curte împărtăşeşte statuările primei instanţe, în sensul că interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, respectiv a dispoziţiilor art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare, aşa fiind, demersul acestuia de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios, rezonabil, în virtutea principiului echităţii nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă, întrucât nu este întemeiat pe nicio normă legală.

De asemenea, susţinerea în sensul că FGA nu poate plăti pur si simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, ci este obligat să facă propria evaluare şi să acţioneze diligent cu sumele care îi stau la dispoziţie, respectând principiul echităţii si rezonabilitatii sau că nu poate agrea preturile practicate de unităţile de specialitate dacă observă o discrepanţă majoră între preturile sau tarifele practicate de acestea, se bazează pe exercitarea dreptului de apreciere cu depăşirea marjei de apreciere care îi revine în operaţiunea de stabilire a cuantumului pagubei, reglementat de art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În lipsa unor repere legale, obiective care să fundamenteze operaţiunea de diminuare a costului reparaţiilor faţă de cel rezultat din documentul justificativ eliberat de unitatea de specialitate, prima instanţă a conchis în mod corect că nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalităţii dar nici sub aspectul oportunităţii admiterii în parte a cererii de despăgubire şi nu poate verifica dacă într-adevăr pârâtul s-a raportat la criterii obiective şi echidistante, asigurând o despăgubire justă, rezonabilă, verificare ce se impune a fi făcută în raport de argumentele invocate de pârât.

În concret, analiza comparativă efectuată de recurentul-pârât între preţurile practicate de unitatea service D. S.R.L. şi cel al reprezentanţei E., care în opinia recurentului-pârât a evidenţiat o discrepanţă considerabilă în ce priveşte tariful aferent manoperei lucrărilor de tinichigerie si de vopsitorie necesare, având ca rezultat diferenţa de 2.515,48 RON, respinsă astfel la plată, excede limitelor obligaţiei de diligenţă ce-i revin Fondului în aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Raportat la cele reţinute, Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit şi, ca atare, este obligat să facă propria analiză şi propria instrumentare a dosarelor de daună, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptăţească să ignore costul reparaţiilor, aşa cum a fost stabilit pe baza documentului eliberat de unitatea specializată de service, act care trebuia avut în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat şi la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 6 din 9 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.