Rejection of corporate tax assessments based on supplier fraud: evidentiary burden for taxpayer knowledge and substantive reality of transactions under Tax Code

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 29 mai 2019, pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator special B. şi prin lichidator judiciar C., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, a solicitat:

(i) anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 162 din 19.04.2019;

(ii) anularea Deciziei de impunere nr. x/29.03.2016, emisă de AJFP Suceava şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.03.2016, respectiv anularea obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite, în sumă totală de 6.988.357 RON şi obligarea pârâtelor la radierea creanţei din evidenţele fiscale;

(iii) anularea Deciziei referitoare la obligaţii de plată accesorii nr. x din 19.04.2016, în cuantum de 199.633 RON, pentru perioada 28.09.2015 - 31.03.2016;

(iv) obligarea organului fiscal emitent al actului la despăgubiri în cuantum de 1.933.756 RON;

(v) suspendarea efectelor Deciziei de impunere nr. x/29.03.2016, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 102 din 15 noiembrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.03.2016, ca nefondată;

- a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/19.04.2016;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator special B. şi prin lichidator judiciar C., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava;

- a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 161 din 19.04.2019, emisă de ANAF;

- a anulat Decizia de impunere nr. x din 29.03.2016 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 29.03.2016, emise de AJFP Suceava;

- a respins cererea de anulare a Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/19.04.2016, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 102 din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cât şi pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului arată că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, instanţa de fond a reţinut, atât în privinţa impozitului pe profit cât şi a TVA impuse suplimentar, că în cauză nu s-a făcut dovada elementelor obiective din care să rezulte că reclamanta ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunile invocate pentru a justifica dreptul de deducere au fost implicate într-o fraudă fiscală.

În ceea ce priveşte impozitul pe profit, instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi prevederile pct. 46 alin. (1) şi (2) din OMFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene. Documentele care au stat la baza înregistrărilor în contabilitate nu furnizează toate informaţiile prevăzute de normele legale în vigoare, respectiv elementele specificate la lit. A) anexa 1 pct. 2 din OMF nr. 3512/2008.

În ceea ce priveşte TVA, instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, conform cărora dreptul de deducere este condiţionat de utilizarea bunurilor achiziţionate în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile.

A aplicat greşit şi prevederile pct. 46 din H.G. nr. 44/2004, potrivit cărora justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarelor originale ale documentelor, între care factura, care trebuie să conţină cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) Codul fiscal.

În cauză, au existat suspiciuni temeinice în ceea ce priveşte existenţa mărfurilor (materiale de construcţii) pe circuitele comerciale din care face parte şi intimata-reclamantă, motiv pentru care organele de inspecţie fiscală au procedat la determinarea valorii materialelor de construcţii achiziţionate de la cei 6 furnizori şi care au fost înscrise în bonuri de consum înregistrate în perioada 01.07.2010-30.06.2014. Determinarea s-a realizat în baza documentelor financiar-contabile prezentate de reclamantă şi s-a constatat că, în anul 2010, reclamanta a înregistrat consumuri de materiale mai mari cu suma de 1.220.330 RON faţă de valoarea materialelor înscrise în devizele de lucrări.

Astfel, s-a constatat existenţa unor neconcordanţe între valoarea materialelor înscrise în bonurile de consum având precizate în mod expres numerele şi datele facturilor emise către Electromagnetica S.A. şi valoarea materialelor înregistrate în devizele de lucrări acceptate de beneficiară şi care au fost prezentate ca documente justificative pentru facturile emise.

În decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 161/2019, anulată de instanţa de fond, au fost precizate expres aspectele care au determinat, în raport cu elemente obiective, concluziile potrivit cărora documentele prezentate în susţinerea contestaţiei nu probează provenienţa mărfurilor pretins achiziţionate de la cei 6 furnizori de către A. S.R.L. şi nici realitatea operaţiunilor desfăşurate de societate cu clienţii săi semnificativi (Electromagnetica SA).

S-a concluzionat, pe temeiul documentaţiei care a stat la baza emiterii actelor administrative fiscale, că furnizorii reclamantei nu au declarat achiziţii în perioada ianuarie 2010- aprilie 2013, nici interne, nici intracomunitare şi nici din afara Uniunii Europene.

Se critică, ca nelegală, concluzia instanţei potrivit căreia destinatara facturilor nu a ştiut că operaţiunile invocate pentru a justifica dreptul de deducere sunt implicate într-o fraudă, recurenta-pârâtă arătând că operatorilor economici le revine obligaţia de a înregistra în contabilitate operaţiuni economice reale, pe bază de documente justificative legal întocmite. Or, reclamanta nu a justificat cu documentele legale şi corect întocmite presupusele achiziţii pe cele 13 circuite comerciale analizate. Facturile întocmite formal nu au calitatea de documente justificative, ţinând seama şi că furnizorii reclamantei, la rândul lor, nu au declarat şi înregistrat achiziţii în amonte şi nu s-a putut dovedi provenienţa bunurilor.

Nelegală este şi susţinerea instanţei potrivit căreia societatea reclamantă nu poate fi făcută răspunzătoare de faptele furnizorilor întrucât aceasta avea obligaţia să se asigure asupra documentelor care stau la baza fiecărei achiziţii şi că sunt îndeplinite atât cerinţele de fond cât şi cele de formă impuse de legea fiscală pentru acordarea dreptului de deducere a TVA sau a deductibilităţii cheltuielilor.

Hotărârea este nelegală şi din perspectiva jurisprudenţei CJUE în cauzele C-354/03 şi C-277/14, pentru că reclamanta nu a dovedit că a luat toate măsurile de precauţie care se impuneau din punct de vedere fiscal pentru a se asigura că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea dreptului de deducere a TVA şi a deductibilităţii cheltuielilor.

Recurenta trimite şi la conţinutul adresei înregistrate la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi sub nr. x/10.12.2013 care concluzionează că transferurile succesive de bani efectuate prin conturile societăţilor au avut ca scop spălarea sumelor provenite din evaziune fiscală, pentru ca, în final, banii să se întoarcă la beneficiarii facturilor fictive, diminuate doar de comisioanele bancare aferente operaţiunilor şi sumele plătite membrilor grupului.

Or, în acest mecanism fraudulos s-a încadrat şi reclamanta, în calitate de beneficiară a facturilor emise de furnizorii cu comportament fiscal neadecvat, aşa încât sumele întoarse pe circuit fără a fi impozitate în mod legal şi temeinic au fost constatate a avea natura dividendelor plătite asociatului unic al societăţii.

Concluzionând, organele fiscale au procedat la reîncadrarea operaţiunilor, cu aplicarea corectă a art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, în aşa fel încât să reflecte conţinutul economic real.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava au solicitat casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului sunt arătate motive de nelegalitate a sentinţei similare celor prezentate de recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Cu titlu particular, se arată că, prin procesul-verbal nr. x/2309/03.06.2014 al Administraţiei Judeţeane a Finanţelor Publice Neamţ, s-a constatat că în cadrul circuitelor financiare în care se încadrează şi A. S.R.L., în calitate de beneficiară a facturilor emise de furnizorii cu comportament fiscal inadecvat D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L. şi I. S.R.L., se impune asimilarea cu dividendele a sumelor întoarse pe circuit la beneficiarul facturilor fictive, fiind estimată suma de 903.184 RON cu titlu de impozit pe veniturile din dividende. S-a întocmit şi procesul-verbal nr. x/08.12.2014 având în vedere informaţiile şi documentele transmise de DIICOT, vizând modul de circulaţie al banilor utilizaţi în stingerea creanţelor de entităţile investigate în dosarul penal nr. x/2012

Deşi facturile emise îndeplinesc, strict formal, condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare, acestea nu au calitatea de documente justificative, în sensul art. 6 alin. (1) şi (4) din Legea contabilităţii nr. 82/1991.

Raportat la principiul prevalenţei substanţei asupra formei, prima instanţă a valorificat deficitar probatoriul administrat în cauză întrucât chestiunea litigioasă dedusă judecăţii vizează realitatea tranzacţiilor pretins efectuate de reclamantă, adică aspecte legate de substanţa operaţiunilor.

Or, refuzul de acordare a deductibilităţi s-a bazat pe coroborarea unor elemente obiective, iar împrejurarea că reclamanta ştia că operaţiunile sunt implicate într-o fraudă rezultă din constatările inspecţiei fiscale privitoare la impozitul pe dividende.

Bunurile pretins achiziţionate au provenienţă necunoscută, existând dubii şi cu privire la cantitatea şi valoarea lor, fiind rezonabil să se pretindă societăţii reclamante să dovedească efectivitatea operaţiunilor. Şi potrivit jurisprudenţei CJUE revine persoanei impozabile care solicită acordarea dreptului de deducere a TVA sarcina de a dovedi că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea acestui drept, el neputând fi recunoscut în baza unor documente formale, cu eludarea condiţiilor de fond esenţiale respectiv a condiţiei realităţii operaţiunilor (sunt citate în acest sens hotarările CJUE din cauzele C-516/14, C-255/02, C-85/95, C-18/13, C-78/12).

În concluzie, arată recurentele, fictivitatea tranzacţiilor a fost probată, de unde rezultă legalitatea actului de impunere suplimentară.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

În motivare a arătat că, în privinţa condiţiilor de fond privind deductibilitatea cheltuielilor şi exercitarea dreptului de deducere a TVA, instanţa de fond a apreciat în mod corect, pe baza probatoriului administrat, că acestea sunt îndeplinite în condiţiile legislaţiei naţionale şi ale jurisprudenţei CJUE relevante. Instanţa a determinat în mod corect şi modul de distribuire a sarcinii probei şi a stabilit că organul fiscal nu a dovedit o culpă a reclamantei în gestionarea obligaţiilor sale contabile şi fiscale. Înseşi autorităţile fiscale recunosc că facturile îndeplinesc condiţiile de formă, iar argumentele din recurs, deşi par să vizeze aspecte privind documentele justificative şi verificările care s-ar fi impus în sarcina reclamantei cu privire la aceste documente, concluzia recurentelor este în sensul omisiunii reclamantei de a verifica aspectele de fond privind provenienţa mărfurilor.

Or, reclamanta a verificat situaţia furnizorilor la momentul contractării, conform registrelor publice, alte demersuri suplimentare neputându-i fi cerute.

În realitate, nu se aduc critici modului de aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor de drept substanţial din materia impozitului pe profit şi a TVA, ci sunt critici privitoare la probatoriul administrat şi la modul de apreciere a acestui probatoriu.

Instanţa de fond a soluţionat corect şi aspectele privind impozitul pe dividende pentru că afirmaţiile organelor fiscale care au motivat decizia de impunere nu reprezintă decât o serie de supoziţii, fără bază probatorie. În decizia de impunere este invocat circuitul banilor, fără niciun element probatoriu din care să rezulte beneficiul pretins realizat de asociatul unic.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa recurată au fost anulate Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 161 din 19.04.2019, Decizia de impunere nr. x din 29.03.2016 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 29.03.2016, prin care s-au confirmat, respectiv stabilit obligaţii fiscale suplimentare în sarcina intimatei-reclamante, constând în impozit pe profit, TVA şi impozit pe dividende, cu motivarea că actele administrative fiscale se limitează la prezentarea unor suspiciuni temeinice, fără a se reţine însăşi inexistenţa mărfurilor şi caracterul nereal al operaţiunilor economice desfăşurate de reclamantă.

Drept urmare, instanţa de fond a reţinut că, atâta timp cât nici organele fiscale nu au argumentat caracterul nereal al operaţiunilor verificate, nu se poate pretinde reclamantei administrarea de probe suplimentare prin care să justifice realitatea respectivelor operaţiuni.

A mai subliniat instanţa că aceleaşi acte administrative fiscale evidenţiază o eventuală inexistenţă a mărfurilor doar în patrimoniul societăţilor furnizoare, fără referire în acelaşi sens şi la situaţia societăţii reclamante, în raport de evidenţa contabilă şi documentele justificative prezentate de aceasta.

În acest context, trimiţând la jurisprudenţa CJUE, instanţa de fond a constatat că nu s-a făcut dovada elementelor obiective din care să rezulte că reclamanta ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunile invocate pentru a justifica dreptul de deducere a cheltuielilor şi a TVA au fost implicate într-o fraudă fiscală. A mai arătat instanţa că organele fiscale nu ar fi trebuit să se limiteze la constatarea existenţei unor suspiciuni temeinice de participare la fraudă, ci ar fi trebuit să dovedească că reclamanta a cunoscut că este implicată într-o fraudă fiscală.

Înalta Curte constată că, în pofida referirilor ample la jurisprudenţa CJUE, instanţa de fond a omis să stabilească cu claritate faptele care au stat la baza impunerii suplimentare şi să trateze, aşa cum ar fi impus circumstanţele cauzei, motivele de nelegalitate care se referă la fondul impunerii, raportat la motivarea dată actelor administrative fiscale.

Autorităţile fiscale au concluzionat în sensul nerealităţii operaţiunilor de achiziţii derulate de societatea reclamantă pe 13 circuite comerciale evidenţiate în raportul de inspecţie fiscală, de la 7 furnizori, în privinţa cărora s-a demonstrat că au comportament fiscal neadecvat: D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L. şi I. S.R.L., J..

Motivarea actului de impunere, precum şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nu se rezumă la prezentarea unor nereguli la furnizorii societăţii reclamante, aşa cum statuează instanţa de fond.

Totodată, susţinerile instanţei de fond potrivit cărora organele fiscale nu ar fi reţinut inexistenţa mărfurilor şi nici caracterul nereal al operaţiunilor de achiziţii derulate de reclamantă şi menţionate în raportul de inspecţie fiscală sunt vădit contrare conţinutului actelor administrative fiscale.

Astfel, aşa cum se arătă prin recursurile declarate, decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală au evidenţiat nu numai nereguli la furnizori (lipsa achiziţiilor în amonte, nedeclararea livrărilor către reclamantă, necolectarea TVA), ci şi lipsuri şi inadvertenţe relevante în documentaţia achiziţiilor prezentată de reclamantă în scopul justificării dreptului de deducere a TVA şi a deductibilităţii cheltuielilor (ex., date false referitoare la mijloacele de transport cu care s-ar fi asigurat livrarea bunurilor, neidicarea persoanelor în prezenţa cărora s-au efectuat expediţiile sau indicarea unor date care nu permit identificarea persoanelor), diferenţe de ordin cantitativ şi valoric între achiziţii şi consumul pretins (valoarea mai mare a materialor înregistrate pe cheltuieli de exploatare cu bonuri de consum decât cea a materialelor înscrise în devizele de lucrări corespunzătoare), date dintr-o cercetare penală (dosarul nr. x/2012), care relevă mecanisme economice şi financiare frauduloase în legătură cu operaţiunile care stau la baza impunerii suplimentare.

În plus, cât priveşte impozitul pe profit, decizia de impunere se referă şi la alte tipuri de cheltuieli, a căror deductibilitate nu a fost recunoscută pentru motive diferite de cele referitoare la nerealitatea achiziţiilor de la cei 7 furnizori cu comportament fiscal necorespunzător şi care nu au făcut obiectul contestaţiei judiciare, dar, cu toate acestea, instanţa a anulat în întregime decizia.

Deci, impunerea suplimentară se datorează, în ceea ce priveşte TVA şi impozitul pe profit, nerecunoaşterii cheltuielilor cu achiziţiile, întemeiată pe nerealitatea operaţiunilor înregistrate în evidenţa contabilă a reclamantei, iar susţinerile autorităţii fiscale referitoare la nerealitatea operaţiunilor se sprijină, la rândul lor, pe un complex de factori, tratat necorespunzător de către instanţa de fond.

Analiza realităţii/nerealităţii operaţiunilor presupune a fi avute în vedere faptele, în ansamblul lor, respectiv toate elementele identificate ca indicii de fraudă, precum şi administrarea unui probatoriu adecvat, menit să lămurească inclusiv dacă există neconcordanţe între cantităţile şi valorile materialelor achiziţionate şi cele evidenţiate a fi fost puse în operă de către reclamantă în cadrul contractelor de lucrări derulate sau în privinţa serviciilor refacturate, reclamanta contestând susţinerile organelor fiscale în acest sens şi invocând necesitatea administrării probei cu expertize.

Tot pentru o analiză corectă şi completă a cauzei, era necesar ca instanţa să lămurească obiectul şi stadiul cercetărilor penale, respectiv care sunt concluziile acestor cercetări referitoare la circuitele mărfurilor şi plăţilor invocate prin actele administrative fiscale şi relevanţa lor în soluţionarea cauzei.

Concluzia este aceea a unei abordări simpliste în fond a problemelor litigioase, care nu a ţinut seama de întregul complex factual pe care se întemeiază impunerea suplimentară, prin raportare la dispoziţiile cuprinse în art. 21 alin. (1) şi (4) lit. f), art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) Codul fiscal şi care a transpus coordonatele jurisprudenţei CJUE în materia dreptului de deducere a TVA într-o manieră nefundamentată riguros, raportat la împrejurările cauzei.

De asemenea, legalitatea statuărilor autorităţilor fiscale în privinţa impozitului pe dividende depinde de tratarea realităţii operaţiunilor de achiziţii, precum şi de lămurirea asupra concluziilor urmăririi penale, criticile de nelegalitate invocate de reclamantă la adresa acestei impuneri suplimentare trebuind a fi analizate din perspectiva faptelor şi în lumina dispoziţiilor legale din materia impozitului pe dividende.

În fine, este de subliniat că motivele de recurs privesc nelegalitatea sentinţei, iar nu de netemeinicia ei sau greşita apreciere a probatoriului administrat, aşa cum susţine intimata-reclamantă. Ele se subsumează cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul aplicării greşite a normelor de drept substanţial incidente, faţă de o situaţie factuală eliptic enunţată de către instanţa de fond, în raport cu actele administrative fiscale al căror control de legalitate a fost învestită să îl realizeze.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va admite recursurile declarate şi va casa, în parte, sentinţa recurată, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte cererea de anulare a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 161 din 19.04.2019, a Deciziei de impunere nr. x din 29.03.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 29.03.2016, în considerarea argumentului că instanţa nu a procedat la o analiză completă a cauzei deduse judecăţii, raţionamentul juridic suferind de lacune care nu pot fi surmontate în recurs.

Este de precizat că soluţia asupra motivelor de nelegalitate referitoare la nereguli ale procedurii administrative derulate, înlăturate în primă instanţă şi care nu au făcut obiectul recursului, au intrat în puterea lucrului judecat, rejudecarea neprivindu-le.

De asemenea, vor fi menţinute dispoziţiile nerecurate ale sentinţei referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere în anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 29.03.2016 şi cele referitoare la respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de anulare a Deciziei de obligare la plata accesoriilor nr. 233/19.04.2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava împotriva sentinţei civile nr. 102 din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte cererea de anulare a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 161 din 19.04.2019, a Deciziei de impunere nr. x din 29.03.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 29.03.2016.

Menţine dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere de anulare a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 29.03.2016 şi pe cele referitoare la respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de anulare a Deciziei de obligare la plata accesoriilor nr. 233/19.04.2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2021.