Extraordinary appeal for annulment dismissed, upholding joint and several tax liability of administrators for failure to file insolvency and bad-faith share transfers

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, la data de 03.01.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând anularea Deciziei ANAF-DGRFPB nr. 8526 din data de 14.11.2017, prin care a fost respinsă contestaţia formulata de reclamanţi - înregistrată la organul fiscal sub nr. x din 05.07.2017, admiterea contestaţiei în totalitate şi pe cale de consecinţă anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. IFGDEJ 10744/08.06.2017 comunicată la data de 14.06.2017.

1.2 Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2698 din data de 08 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 2698 din 8 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

1.4 Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Prin decizia nr. 5669 din 14 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018 s-a respins recursul recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 2698 din data de 8 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

2. Contestaţia în anulare

Împotriva deciziei nr. 3869 din 6 decembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, recurentii A. şi B. au formulat contestaţie în anulare.

2.1 Motivele contestaţiei în anulare

Contestatorii au solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi anularea deciziei atacate, admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a unor scurte consideraţii cu privire la admisibilitatea cererii, contestatorii au susţinut că instanţa de recurs a motivat şi a analizat doar incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenţi şi mai cu seamă existenţa relei-credinţe, omiţând să se pronunţe asupra motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aşa cum a fost acesta invocat prin cererea de recurs, cu privire la greşita aplicare a normelor de drept material.

În aceste condiţii, contestatorii sunt privaţi de dreptul la un proces echitabil, în opinia acestora, instanţa omiţând să se pronunţe asupra unor ample argumentaţii referitor la greşita aplicare a normelor de drept material, prezentând în continuare criticile aduse hotărârii curţii de apel cu privire la faptele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi lit. d) Codul de procedură fiscală, expuse şi în faţa instanţei de recurs, cu privire la care au arătat că a motivat pe o pagină şi jumătate soluţia de respingere a recursului ca nefondat

În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

2.2 Apărările intimatei

Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti nu a formulat întâmpinare la contestaţia în anulare.

2.3 Procedura de soluţionare a contestaţiei în anulare

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a contestaţiei în anulare şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de 503-508 C. proc. civ., coroborat cu art. 194-200 şi art. 201 alin. (1), (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Prin rezoluţia din data de 18 iunie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 21 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Înalta Curte analizând contestaţia în anulare, în raport cu motivele invocate, cu apărările formulate şi cu dispoziţiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru considerentele în continuare arătate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal.

Aceasta poate fi exercitată numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, strict formal, prezenta contestaţie în anulare nu este inadmisibilă, întrucât motivul invocat este prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

În concret însă, prin motivele invocate, se reiau criticile formulate în calea de atac a recursului, demersul judiciar fiind construit ca o rejudecare a unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., pe care contestatorii şi-au întemeiat calea de atac, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când (...) instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; (...).

Reţine Înalta Curte că necercetarea unui caz de casare nu se confundă cu analiza pe care o face instanţa de recurs cu privire la apărările părţilor, şi, în egală măsură, nici cu modalitatea în care aceasta evaluează probatoriul administrat în cauză, aceste aspecte neîncadrându-se în teza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., excedând cazul de contestaţie în anulare invocat, urmărindu-se doar reformarea deciziei pronunţate în recurs, un demers care nu poate fi admis pe această cale.

Astfel, prin cererea formulată, contestatorii critică soluţia instanţei de recurs, care a realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor aplicabile şi a motivelor de recurs.

În esenţă, contestatorii invocă omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra amplelor argumentaţii referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material, cu privire la faptele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi lit. d) din Codul de procedură fiscală, pe care le reiterează în cuprinsul contestaţiei în anulare.

Din examinarea deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa de recurs s-a pronunţat cu privire la motivul de recurs privind greşita aplicare a legii astfel cum a fost invocat de contestatori, atunci când, în considerentele deciziei atacate a reţinut punctual că recurentul-reclamant A. avea calitatea de administrator al S.C. C. S.R.L. şi avea obligaţia potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, să se adreseze tribunalului cu o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor acestei legi, în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, iar suţinerea recurentului-reclamant în sensul că nu a fost dovedită reaua-credinţă nu poate fi reţinută, întrucât textul de lege menţionează simpla apariţie a stării de insolvenţă pentru naşterea obligaţiei de formulare a cererii de deschidere a procedurii, fiind corectă soluţia judecătorului fondului sub aspectul reţinerii în sarcina recurentului-reclamant a săvârşirii faptei prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală.

Totodată, instanţa de recurs a analizat şi susţinerile contestatorilor cu privire la nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale cu rea-credinţă, faptă prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, atunci când, în contextul evidenţierii documentelor fiscale anuale din care a rezultat faptul că societatea debitoare înregistra obligaţii fiscale restante (debite+accesorii aferente) în sumă de 297.369 RON, în condiţiile în care avea disponibilităţi băneşti (casă şi conturi în bănci) în sumă totală de 2.301.798 RON, fără a putea motiva de ce nu a achitat aceste debite restante şi a ales soluţia de a cesiona părţile sociale la data de 5.06.2013, instanţa de recurs a concluzionat că această împrejurare conturează reaua-credinţă a reclamantului, cu atât mai mult cu cât obligaţiile fiscale - debitul privind TVA în sumă de 805.510 RON este aferent perioadei martie-mai 2013, deci anterior datei la care au fost cesionate părţile sociale.

S-a mai reţinut în decizia atacată că în contra celor susţinute de recurentii-reclamanti, la momentul cesiunii părţilor sociale, prin procesul-verbal întocmit la data de 5.06.2013 s-au predat către cesionari documentele societăţii debitoare S.C. C. S.R.L. şi nu activele, creanţele, stocurile şi disponibilităţile băneşti ale acesteia, către persoanele fizice - cetăţeni străini: D. şi E..

Aşadar, contestatorii formulează apărări de fond, interpretări ce reprezintă critici la adresa deciziei care nu pot fi invocate pe calea de atac extraordinară de contestaţiei în anulare, tinzând, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reţinute şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestaţia în anulare de faţă) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Aşa fiind, Înalte Curte reţine că aspectele invocate de contestatori nu fundamentează, în sensul dispoziţiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., omisiunea instanţei de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanţa de control judiciar, pronunţând decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, a răspuns motivelor de recurs invocate de recurentii-reclamanti, expunând argumentele de fapt şi de drept pentru care a reţinut că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, astfel încât aceasta respectă cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. şi de art. 6 § 1 din CEDO.

În sensul acestor dispoziţii procedurale, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, însă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. referitor la omisiunea instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurentă.

Prin urmare, în lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, prezenta contestaţie în anulare nu poate fi admisă, în contextul în care chestiunile de drept invocate au fost analizate de ambele instanţe de judecată (fond şi recurs).

Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatorilor sunt nefondate şi nu pot fi primite, instanţa de control judiciar pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 508 din C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii A. şi B., împotriva Deciziei nr. 5669 din 14 noiembrie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2020.