Cumulative 30% budget cap on salary supplements for public justice personnel under Law No. 153/2017

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 16.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, solicitând:

1. anularea Hotărârii nr. 4 din data de 05.04.2018 emisă de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi în ceea ce îi priveşte,

2. anularea Deciziei nr. 824/x/2 din data de 28.02.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi,

3. emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi prin care să li se stabilească în mod corect drepturile salariale, prin aplicarea în mod legal a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu luarea în considerare a îndrumărilor Ministerului Muncii, Ministerului Justiţiei şi a Deciziilor nr. 23/1/A/1 din data de 2.02.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Bacău, nr. 160 din data de 06.03.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Bacău şi nr. 106 din data de data de 29.03.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Bacău Ploieşti, în sensul stabilirii procentului de 30% pe angajator, nu pe angajat şi acordarea nivelului maxim al sporurilor (în total de 45 %) respectiv:

- sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15 % din indemnizaţia de încadrare;

- sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizaţia de încadrare;

- sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, în procent de 5% din indemnizaţia de încadrare;

4. acordarea diferenţelor salariale rezultate din diferenţa dintre salariile stabilite potrivit capătului 3 de cerere şi salariile efectiv încasate de reclamanţi începând cu data de 01.01.2018, actualizate cu indicele de inflaţie şi aplicarea dobânzii legale penalizatoare începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate şi până la data plăţii efective,

5. obligarea pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi la alocarea sumelor necesare pentru plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada 01 ianuarie 2018 - viitor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5242 din 11 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în privinţa primelor patru capete de cerere şi s-au respins primele patru capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, s-a respins acţiunea, în rest, formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 5242 din 11 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantii au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În contextul prezentării pe larg a situaţiei de fapt şi a enunţării dispoziţiilor art. 38 alin. (3) şi (6), art. 25 din Legea nr. 153/2017, recurentii-reclamanti au arătat, în esenţă, că atâta vreme cât salariul de bază acordat cu 01.01.2018 este cel prevăzut a fi avut în plată în anul 2022, rezultă fără putere de tăgadă faptul că, inclusiv cuantumul total al sporurilor trebuie determinate prin aplicarea integrală a Legii nr. 153/2017, respectiv aplicarea art. 4 alin. (1) prin raportare la art. 1 lit. c) din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei al Anexei V la legea-cadru şi aplicarea art. 5 din acelaşi capitol.

Rezultă indubitabil că, în cazul în care salariile de bază stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate care depăşesc plafonul stabilit pentru anul 2022, sporurile trebuie stabilite şi aplicate potrivit dispoziţiilor legii-cadru şi calculate individual pentru fiecare angajat, indiferent de procentul acestora (mergând până la maximul prevăzut de lege), singura limitare impusă de lege rămânând cea prevăzută la art. 25, respectiv, ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depăşească 30% din suma salariilor de bază stabilită pe ordonator de credite, iar nu pe fiecare angajat în parte.

Astfel, art. 4 alin. (1) prevede că pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul auxiliar de specialitate beneficiază de acordarea unui spor de până la 15% din salariul de bază, iar art. 5 stabileşte şi un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar.

Din interpretarea prevederilor art. 4 alin. (1) şi art. 5 din Capitolul VIII din Anexa V din lege, rezultă faptul că sporurile la care este îndreptăţit personalul auxiliar de specialitate, potrivit legii-cadru, trebuie calculate şi acordate în întregime cumulat la salariul de bază.

S-a mai susţinut că prin Decizia nr. 824/X/2 din data de 28.02.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, s-a dispus că, începând cu data de 01.01.2018, personalul auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi beneficiază de drepturile salariale prevăzute în anexele care fac parte integrantă din decizia anterior menţionată.

În urma emiterii deciziei, pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi au rezultat, în mod discriminatoriu, salarii mai mici decât cele stabilite pentru aceeaşi categorie de personal din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Ploieşti, în sensul că, în timp ce pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul curţilor de apel enumerate au fost stabilite şi plătite sporuri în procent de 45% aplicat la salariul de bază lunar, respectiv indemnizaţia lunară de încadrare, pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a fost stabilit un cuantum al sporurilor de 30% aplicat la salariul de bază lunar, respectiv indemnizaţia lunară de încadrare.

În prezent, la nivelul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea s-a creat o stare de discriminare în urma aplicării neunitare a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în sensul că salariile personalului auxiliar de specialitate sunt calculate diferit.

Astfel, pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi s-a prevăzut prin Decizia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi nr. 824/X/2 din data de 28.02.2018 că începând cu data de 01.01.2018, personalul auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, beneficiază de drepturile salariale prevăzute în anexele care fac parte integrantă din decizia anterior menţionată.

Din examinarea anexei, în ceea ce priveşte grefierii din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, rezultă că sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase a fost, în mod corect, prevăzut în procent de 15 % din salariul brut lunar de încadrare brută. (Legea 153/2017 art. 4 Capitolul VIII, Secţiunea I, Anexa V, iar în privinţa sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru confidenţialitate nu au fost, însă, respectate dispoziţiile legale.

Potrivit Legii nr. 153/2017 art. 7 lit. i) "sporul reprezintă un element al salariului lunar/soldei lunare, acordat ca procent la salariul de bază, solda de funcţiei salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, în condiţiile legii, pentru fiecare categorie de personal".

Modul de calcul al drepturilor salariale aplicat de Curtea de Apel Bacău şi, ulterior, de Curtea de Apel Bucureşti, a fost recunoscut ca fiind cel corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, dar care nu a fost aplicat şi la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

Astfel, Ministerul Justiţiei prin circulara nr. 6/9604, 11206, 12479/1 martie 2018 a recomandat ordonatorilor de credite ca, la stabilirea drepturilor salariale, să aibă în vedere precizările Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale.

Reclamanţii au mai arătat faptul că, în şedinţa din data de 21 martie 2018, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Ploieşti a admis contestaţiile formulate de personalul auxiliar de specialitate din subordine, urmând a emite decizii de salarizare conform acestui mod de calcul.

În concluzie, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale s-au creat situaţii discriminatorii între reclamanţi şi personalul auxiliar din cadrul Curţii de Apel Ploieşti sau Curţii de Apel Bucureşti.

Au mai criticat recurenţii-reclamanţi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând faptul că pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a susţinut că, în calitate de ordonator secundar de credite a pus în aplicare grilele de salarizare elaborate de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În fine, au mai susţinut recurenţii că se impune şi obligarea la plata diferentei de drepturi salariale, făcând trimitere la Decizia nr. 2/2014 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a Deciziei nr. 21/2015 a aceleiaşi instanţe, care să fie actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzilor legale, pentru asigurarea respectării principiului reparării integrale a prejudiciului.

4. Apărările formulate în recurs

4.1 Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

Astfel, în esenţă, a susţinut că drepturile salariale ale recurenţilor au fost stabilite având la bază prevederile incidente din Legea - cadru nr. 153/2017, aceştia beneficiind de sporul de condiţii grele de muncă, sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi sporul pentru păstrarea confidenţialităţii.

4.2 Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că în mod corect a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, şi a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 12 aprilie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. au calitatea de personal de specialitate, funcţionând în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

Prin Decizia nr. 824/28.02.2018 emisă de procurorul general al Curţii de Apel Iaşi au fost stabilite în beneficiul reclamanţilor drepturile salariale cuvenite începând cu data de 01.01.2018, în aplicarea Legii nr. 153/2017.

Reclamanţii au formulat contestaţie împotriva deciziei, ce a fost respinsă prin hotărârea nr. 4/05.04.2018 a Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

În acest context, reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâtii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, anularea acestor acte administrative şi emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi prin care să li se stabilească în mod corect drepturile salariale, prin aplicarea în mod legal a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu luarea în considerare a îndrumărilor Ministerului Muncii, Ministerului Justiţiei şi a Deciziilor nr. 23/1/A/1 din data de 2.02.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Bacău, nr. 160 din data de 06.03.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Bacău şi nr. 106 din data de data de 29.03.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Bacău Ploieşti, în sensul stabilirii procentului de 30% pe angajator, nu pe angajat şi acordarea nivelului maxim al sporurilor (în total de 45%), plata diferentei de drepturi salariale şi obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să aloce fondurile necesare în acest sens.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamantii formulând critici cu privire la modul de stabilire a indemnizaţiilor lunare, din perspectiva aplicării eronate a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, în interpretarea acestora impunându-se aplicarea unui cuantum total al sporurilor de 45%, în vederea eliminării discriminării faţă de aceeaşi categorie de personal din cadrul altor angalatori, critici prin care de altfel se reiterează argumentele prezentate de reclamanţi în faţa primei instanţe şi pe care Înalta Curte la apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, Înalta Curte constată că este nefondată criticarea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.

Astfel, aminteşte Înalta Curte că potrivit art. 36 C. proc. civ., legitimarea procesuală pasivă, condiţie esenţială pentru exercitarea acţiunii civile, reprezintă identitatea care trebuie să existe între subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii şi cel chemat în judecată în calitate de pârât.

Totodată conform art. 89 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângă tribunale au personalitate juridică, iar potrivit art. 93 din aceeaşi lege, procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terţiari de credite.

Rezultă, deci, că raporturile de muncă ale reclamanţilor care activează ca personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi se stabilesc cu angajatorul, în speţă Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

Prin urmare, între pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi subiectul obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii nu există identitate.

În egală măsură, este relevant faptul că în materia contenciosului administrativ tipic legitimarea procesuală pasivă aparţine emitentul actului a cărui anulare se solicită, în cauză, acesta fiind Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că nu este justificată calitatea procesuală pasivă în ceea ce priveşte Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în privinţa primelor patru capete de cerere.

În ceea ce priveşte criticile privitoare la stabilirea drepturilor salariale conform Legii nr. 153/2017, instanţa de control judiciar reţine că actele atacate au fost emise în aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit căruia:

"(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale:

a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Totodată, alin. (6) al art. 38 prevede că, "în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".

Potrivit art. 25 din acelaşi act normativ "(1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), pentru instituţiile din sistemul sanitar şi de asistenţă socială şi cele din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă şi a indemnizaţiilor lunare, după caz."

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că, începând cu 1 ianuarie 2018, majorarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor de bază şi a sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este dublu limitată, pe de o parte, de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, pe de altă parte, trebuie ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite respectiv ordonator de credite principal să nu depăşească 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.

Aşadar, la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 era prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăşi plafonul de 30% raportat la suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite - în speţă Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

Reclamantelor le sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, care trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 24 din actul normativ, potrivit cărora "Limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. 1 - VIII", dar şi cu prevederile art. 4 şi 5 din Anexa V, Cap. VII, respectiv:

"art. 4 - (1) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat. (2) Condiţiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens".

art. 5- Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare".

Or, se observă că din interpretarea coroborată a textelor de lege nu rezultă că suma sporurilor cuvenite acestora ar fi de 45% (25%+15%+5%), în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizaţie, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte.

Pe cale de consecinţă, independent de aplicarea prevederilor art. 25 alin. (1) sau a art. 25 alin. (2) din Lege, limitarea prevăzută la art. 38 este incidentă, de asemenea, în cauză. Odată atins salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022 nu are relevanţă că suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite respectiv ordonator de credite principal nu a depăşit 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.

În aceste condiţii, reclamantilor nu le este recunoscut necondiţionat dreptul la acordarea cumulată a celor trei tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, astfel cum au susţinut prin cererea de chemare în judecată, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiţionări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V (până la 25%, până la 15% şi până la 5%) şi, totodată, interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

Reclamantele au beneficiat cu ocazia recalculării drepturilor de acordarea celor trei categorii de sporuri, respectiv de spor de condiţii grele, spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi spor pentru păstrarea confidenţialităţii, cumulat, cele trei tipuri de sporuri respectând pragul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2017, iar individual fiecare spor se încadrează în limitele maxime prevăzute de art. 4 şi 5 din Anexa V Cap. VIII la lege.

Astfel, contrar susţinerilor acestora, se observă că textele art. 4 şi 5 din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu conferă un drept reclamanţilor de a primi sporurile în cuantumul maxim al acestora, ci doar o vocaţie în acest sens, ordonatorul de credite fiind cel care este ţinut de obligaţia de respectare a plafonului maxim, în considerarea căruia are dreptul de a stabili cuantumul fiecărui spor, în parte.

Totodată, sunt neîntemeiate alegaţiile recurenţilor-reclamanţi prin prisma invocării unei pretinse discriminări în stabilirea drepturilor sale salariale sub forma sporurilor raportat la cele acordate în beneficiul angajaţilor Curţii de Apel Bacău, a Curţii de Apel Bucureşti şi a Curţii de Apel Ploieşti, întrucât cele două categorii de angajaţi (reclamanţii şi persoanele indicate spre comparaţie) nu se află în aceeaşi situaţie, întrucât sunt supuşi deciziei unor ordonatori de credite diferiţi, iar un element esenţial în aplicarea acestui act normativ din perspectiva sporurilor salariale îl constituie ordonatorul de credite în a cărui subordine funcţionează personalul salarizat.

De altfel, art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că "Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală;". Altfel spus, doar salariile de bază sunt vizate de principiul egalităţii, nu şi celelalte componente ale dreptului salarial, tocmai dat fiind rolul jucat de ordonatorul de credite în sensul celor arătate anterior.

Înalta Curte mai constată că stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice sau cu privire la stabilirea acestora într-un cuantum mai mic. Integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii, aceste prevederi legale vizează reglarea în timp a disfuncţionalităţilor existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creşterilor salariale la un nivel stabilit prin lege, potrivit scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunţat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, şi anume acela de "eliminare a disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare", şi vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice.

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 310 din 7 mai 2019 publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 9 august 2019, reţinând că "limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, nu echivalează cu diminuarea salariului de bază. Astfel, cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010)."

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că reclamantii nu pun problema legalităţii actelor contestate, prin cererea de recurs, formulând aceleaşi susţineri ca şi prin cererea de sesizare a primei instanţe, prin care, în realitate, urmăresc să înlăture de la aplicare norme în vigoare.

Fiind formulate critici inclusiv cu privire la efectul textelor legale incidente, eventualul control de "legalitate" implică în principiu un control de constituţionalitate, operaţiune ce nu intră însă în competenţa instanţei de judecată, ci a Curţii Constituţionale în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţia României revizuită. Totodată, art. 124 din Constituţie prevede că "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", ceea ce implică o acţiune de aplicare a acesteia, fără a se recunoaşte judecătorului dreptul de a legifera.

În acest sens, se impune a reaminti şi Decizia nr. 1325/2008 a Curţii Constituţionale, care, în legătură cu O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, a reţinut că dispoziţiile acelui act normativ "sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative". A reţinut Curtea Constituţională în considerentele deciziei amintite că "Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective."

Prin acţiunea de faţă tocmai o astfel de finalitate este urmărită de reclamanti, respectiv înlăturarea de la aplicare a unor texte de lege în vigoare şi nedeclarate ca fiind neconstituţionale, sub motivul unei pretinse discriminări prin efectul legii, urmată de crearea unei norme pe cale jurisprudenţială. Or, faţă de cele mai sus expuse, lipseşte temeiul legal care să atribuie instanţei competenţa de a proceda de o asemenea manieră.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., împotriva sentinţei nr. 5242 din 11 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2020.