Salary Equalization Claim Partially Mooted; Judges' Appeals Dismissed, Ministry's Appeal Allowed in Part

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.05.2017, reclamantele A., B., C., D. au formulat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţie şi Curtea de Apel Iaşi, cerere de chemare în judecată prin care au solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei, prin Ministrul Justiţiei, să emită noi ordine de salarizare, pentru fiecare reclamantă în parte, prin care să stabilească indemnizaţia de încadrare brută lunară cu includerea creşterilor salariale de 5%, 2% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 şi recunoscute prin sentinţa civilă nr. 412/12.03.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi, irevocabilă prin decizia civilă nr. 303/09.05.2008 a Curţii de Apel Iaşi, astfel cum a fost lămurită prin sentinţa civilă nr. 264/08.02.2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 15/29.03.2017 a Curţii de Apel Iaşi, începând cu data de 01.01.2010 şi până la data de 31.12.2016:

- anularea parţială a Ordinelor nr. 46801 C/29.12.2016 şi nr. 219/01.02.2017 ale Ministrului Justiţiei şi/sau obligarea acestuia de a emite noi ordine de salarizare pentru fiecare reclamantă în parte, prin care să recalculeze indemnizaţia de încadrare brută lunară prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON începând cu 19.05.2014, respectiv de 445,5 RON, începând cu data de 01.12.2015, (cu includerea majorării de majorarea de 10%, conform Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014);

- obligarea pârâtei Curtea de Apel Iaşi la recalcularea şi achitarea diferenţelor salariale rezultate după includerea creşterilor salariale de 18% în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON - începând cu data de 19.05.2014 (în termenul general de prescripţie), şi prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 445,5 RON începând cu 01.12.2015, şi până la data de 31.12.2016, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi cu aplicarea dobânzii legale asupra acestor diferenţe salariale datorate:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata unor daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere de la data pronunţării hotărârii şi până la emiterea noilor ordine de salarizare;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să aloce fondurile necesare plăţii sumelor reprezentând drepturi salariale ce vor fi acordate în cauză.

La data de 06.12.2017, reclamanta C. a depus cerere de renunţare la judecată, prin încheierea de şedinţă din data de 02.03.2018, instanţa luând act de manifestarea de voinţă a părţii în sensul desistării de judecarea prezentei acţiuni. Prin urmare, s-a constatat că a rămas fără obiect excepţia autorităţii de lucru judecat provizorii, invocate de pârâta Curtea de Apel Iaşi prin notele scrise din data de 06.11.2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1548 din 30 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu, s-a respins ca prescrisă acţiunea în pretenţii în ceea ce priveşte plata drepturilor salariale anterioare datei de 19.05.2014, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Iaşi.

Totodată, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamantele A., B. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justitie şi Curtea De Apel Iaşi, a fost anulat parţial Ordinele nr. 46801/C/29.12.2016, nr. 219/01.02.2017 şi nr. 1485/C/24.05.2017 emise de pârâtul Ministerul Justiţiei, în partea ce priveşte elementele componente ale venitului total brut al reclamantelor A., B., D. ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege, a fost obligat pârâtul să emită pentru reclamante ordinul de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizaţiei cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015 la zi, în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015, a fost obligată pârâta Curtea de Apel Iaşi la plata către reclamante a diferenţelor salariale rezultate din emiterea de către pârâtul Ministerul Justiţiei a ordinului de încadrare salarială conform prezentei hotărâri şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 la zi, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală şi s-a respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1548 din 30 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele D., A. şi B. şi pârâtii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Iaşi au formulat cereri de recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1 Recurentele-reclamante D., A. şi B. au criticat sentinţa prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, au susţinut recurentele că sentinţa nu cuprinde motivele pe care se sprijină toate capetele de cerere.

Totodată, au apreciat că sentinţa este dată cu greşita aplicare a normelor de drept material, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi, în rejudecare:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei, prin Ministrul Justiţiei, să emită noi ordine de salarizare, pentru fiecare reclamantă în parte, prin care să stabilească indemnizaţia de încadrare brută lunară cu includerea creşterilor salariale de 5%, 2% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 şi recunoscute prin sentinţa civilă nr. 412/12.03.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi, irevocabilă prin decizia civilă nr. 303/09.05.2008 a Curţii de Apel Iaşi, astfel cum a fost lămurită prin sentinţa civilă nr. 264/08.02.2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 15/29.03.2017 a Curţii de Apel Iaşi, începând cu data de 01.01.2010 şi până la data de 09.04.2015,

- obligarea pârâtei Curtea de Apel Iaşi la recalcularea şi achitarea diferenţelor salariale rezultate după includerea creşterilor salariale de 18% în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON - începând cu data de 19.05.2014 (în termenul general de prescripţie), şi până la data de 09.04.2015, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi cu aplicarea dobânzii legale asupra acestor diferenţe salariale datorate,

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata unor daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere de la data pronunţării hotărârii şi până la emiterea noilor ordine de salarizare;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să aloce fondurile necesare plăţii sumelor reprezentând drepturi salariale ce vor fi acordate în cauză.

Au arătat recurentele că pretenţiile formulate pentru perioada 09.04.2014 - 09.04.2015 au fost analizate de prima instanţă prin prisma unui temei de drept greşit, respectiv O.U.G. nr. 83/2014, completată prin Legea nr. 71/2015, în condiţiile în care acesteau au invocat pentru această perioadă prevederile Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 şi alte acte normative în domeniul salarizării bugetare ulterioare acestora.

Astfel, în opinia recurentelor, deşi prin titlurile executorii deţinute, astfel cum au fost lămurite, s-a stabilit că drepturile băneşti rezultate din aplicare creşterilor salariale sunt acordate până la data de 31.12.2009, inclusiv, şi ulterior acestei date pârâţii aveau obligaţia acordării creşterilor salariale de 2%, 5% şi 11% acordate prin sentinţa Tribunalului Iaşi.

Recurentele-reclamante au mai precizat că deşi aceste drepturi le sunt datorate începând cu data de 01.01.2010, au înţeles să solicite obligarea doar la plata diferenţelor salariale ce s eîncadrează în termenul general de prescripţie de 3 ani, respectiv de la data de 19.05.2014.

De asemenea, au menţionat că solicită actualizarea sumelor cu rata inflaţiei şi obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare.

În fine, recurentele-reclamante au criticat sentinţa recurată din perspectiva respingerii fără nicio motivare a cererii de respingere a daunelor cominatorii, întemeiată de acestea pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 996 C. proc. civ.

3.2 Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei de ordine publică a lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi respingerii capătului de cerere având ca obiect obligarea acestuia la plata diferenţelor salariale către reclamantele-intimate ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În cazul în care se va dispune respingerea excepţiei, s-a solicitat respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a arătat, în esenţă că prin emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, prin care pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 s-a stabilit că judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie brută de încadrare lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON, urmând să se reclaculeze şi să se plătească si diferenţele de drepturi salariale, acţiunea a rămas fără obiect, totdată, reclamantele nemaijustificând vreun interes în susţinerea pretenţiilor formulate.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.3 Recurenta-pârâtă Curtea de Apel Iaşi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, admiterea excepţiilor invocate şi pe fond respingerea tutror capetelor de cerere.

În contextul redării dispozitivului sentinţei recurate, pârâta a susţinut că hotărârea este nelegală, fiind dată cu greşita aplicare a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în opinia sa, în mod greşit a respins prima instanţă excepţia inadmisibilităţii.

Totodată, în mod greşit, a fost respinsă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curţii de Apel, întrucât aceasta instituţie nu are atribuţia de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare şi a celorlalte drepturi ale judecătorilor, această atribuţie revenind ministrului justiţiei, făcând trimitere la dispoziţiile art. 6 pct. VII.3 din H.G. nr. 652/2009 şi art. 44 din Legea nr. 304/2004.

În fine, recurenta-pârâtă a criticat reţinerea instanţei de fond în sensul că pârâtul ministrul justiţiei a interpretat în mod greşit dispoziţiile O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, aspect în susţinerea căruia analizează prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările şi completările ulterioare şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, aceasta din urmă neputând servi ca temei pentru admiterea unor pretenţii formulate în baza altor prevederi legale decât cele analizate de instanţa de contencios administrativ şi fiscal.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarile formulate, recurenţii-pârâţi au invocat rămânerea fără obiect a acţiunii, faţă de emiterea OMJ nr. 2066/C/2018.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 4 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 mai 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când cauza a fost amânată la data de 21 octombrie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, urmând să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele D., A. şi B. şi de pârâta Curtea de Apel Iaşi.

1. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei

Înalta Curte constată că, la data de 24 mai 2018, pârâtul Ministrul Justiţiei a emis Ordinul nr. 2066/C/24.05.2018, prin care s-au statuat următoarele:

"Art. 1 (1) În perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON.

(2) În perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON.

(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari se recalculează, având în vedere cele menţionate la alin. (2).(...)

Art. 3 Plata drepturilor salariale prin raportare la valorile de referinţă sectoriale prevăzute la art. 1 se va realiza după cum urmează: a) începând cu luna august 2018, pentru drepturile aferente lunii iulie 2018, b) pentru perioada 9.04.2015 - 30.06.2018, plata se va face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei.(...)"

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a susţinut, prin cererea de recurs, că, urmare a emiterii OMJ nr. 2066/C/2018, acţiunea reclamantelor a rămas fără obiect, susţinere pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată.

Astfel, obiectul acţiunii de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantelor de a le fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, obiectul acţiunii existând atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond.

Instanţa de control judiciar apreciază că emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, nu afectează, prin ea însăşi, legalitatea sentinţei recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunţării acesteia, dar pune problema subzistenţei obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, având în vedere că la acest moment actele contestate nu îşi mai produc efectele fiind înlocuit de OMJ nr. 2066/C/2018, prin care a fost satisfăcută pretenţia reclamantelor de a le fi recunoscute drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, motiv pentru care subzistă doar obiectul capătului de cerere privind calcularea/plata acestor drepturi salariale, astfel cum s-a solicitat prin demersul judiciar iniţiat de către acestea.

Astfel, Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., republicat, una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenţii, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluţionării căilor de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deşi condiţia existenţei obiectului acţiunii a fost îndeplinită la data promovării acţiunii, ulterior, ca urmare a emiterii de către pârâtul Ministrul Justiţiei a Ordinului nr. 2066/C/2018, prin care prin care pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi ale asistenţilor judiciari se stabilesc prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON (art. 1 alin. (1), în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017 indemnizaţia se calculează prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 463,5 RON (art. 1 alin. (2), începând cu 1 ianuarie 2018, urmând a se recalcula drepturile salariale la valorile stabilite (art. 1 alin. (3), şi a satisfacerii pretenţiilor reclamantelor, în sensul că, potrivit noului ordin de salarizare, care a înlocuit ordinul contestat de acestia, obiectul cererii sub acest aspect nu mai subzistă.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că prin emiterea OMJ nr. 2066/C/2018 au fost recunoscute drepturile salariale pretinse de reclamante, fiind realizată pretenţia concretă dedusă judecăţii, astfel că demersul judiciar formulat de reclamante privind emiterea de către Ministerul Justiţiei a ordinului de salarizare este la acest moment lipsit de obiect, urmând să fie respins ca atare.

2. Recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iaşi

Înalta Curte constată că este nefondată critica privind greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată se întemeiază pe o cauză juridică nouă, respectiv pe dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în vigoare începând cu data de 09.04.2015, astfel că nu se pune în discuţie valabilitatea ordinelor de încadrare prin care li s-au stabilit reclamanţilor drepturile salariale pentru perioada anterioară pentru a se contesta actele administrative tipice într-un anumit termen.

În ceea ce priveşte capetele accesorii de cerere, instanţa de recurs reţine că pârâta Curtea de Apel Iaşi are calitatea de ordonator secundar de credite şi se află în raporturi juridice directe cu reclamanţii sub aspectul plăţii efective a indemnizaţiilor, motiv pentru care nu poate primi critica acesteia în sensul că a fost respinsă în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte atribuţia ministrului justiţiei este de a stabili indemnizaţia de încadrare conform art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiţiei de a asigura fondurile necesare, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 şi nu de a efectua plata în concret a drepturilor salariale solicitate.

Prin urmare, raportul obligaţional privind plata drepturilor salariale ale reclamantei este stabilit între reclamante şi Curtea de Apel Iaşi în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea finanţelor publice nr. 500/2002, act normativ care reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.

Astfel, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul constatării nelegalităţii actului administrativ vătămător, persoana vătămată este îndreptăţită la recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămarea drepturilor sale.

Cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, Înalta Curte reţine că, prin omisiunea pârâtului de a emite ordinele de salarizare astfel cum prevedeau dispoziţiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantelor, în înţelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condiţiile angajării răspunderii fiind îndeplinite.

Prin urmare, reclamantele au dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferenţa de drepturi salariale reprezentat de diferenţa dintre venitul ce se va calcula conform indemnizaţiei menţionate anterior şi venitul efectiv încasat.

În consecinţă, constatând că în cauză se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamante prin emiterea unui act administrativ a cărui aplicare a fost înlăturată retroactiv de însuşi emitentul acestuia, prin emiterea unui alt act de valoare egală, Înalta Curte constată că în mod corect pârâta Curtea de Apel Iaşi a fost obligată la plata către reclamante a diferenţelor salariale rezultate din emiterea de către pârâtul Ministerul Justiţiei a ordinului de încadrare salarială conform prezentei hotărâri şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 la zi, actualizate cu rata inflaţiei şi la plata dobânzii legale.

De asemenea, instanţa de control judiciar reţine că este nefondată şi critica recurentei-pârâte cu privire la reţinerea instanţei de fond în sensul că pârâtul ministrul justiţiei a interpretat în mod greşit dispoziţiile O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, aspect în susţinerea căruia analizează prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările şi completările ulterioare şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Astfel, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel Bucureşti dispoziţiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, instanţa de fond a constatat în mod corect că egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Aşadar, decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor, aşa cum a considerat recurenta-pârâtă.

Aşa fiind, prin decizia CCR nr. 794/15.12.2016 s-a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordrea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtei în acest sens apare ca nefondată.

Cu privire la valoarea sectorială de referinţă de 405 RON, trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

3. Recursul declarat de reclamantele D., A. şi B.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aminteşte instanţa de control judiciar că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

În concluzie, având în vedere şi practica consolidată a instanţei supreme în sensul că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, Înalta Curte apreciază că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentelor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reţine incidenta în cauză nici a dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva invocată de recurentele-reclamante.

Astfel, este nefondată alegaţia recurentelor-pârâte în sensul că pretenţiile formulate pentru perioada 09.04.2014 - 09.04.2015 au fost analizate de prima instanţă prin prisma unui temei de drept greşit, respectiv O.U.G. nr. 83/2014, completată prin Legea nr. 71/2015, în condiţiile în care acesteau au invocat pentru această perioadă prevederile Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 şi alte acte normative în domeniul salarizării bugetare ulterioare acestora.

Înalta Curte, împărtăşind opinia judecătorului fondului, constată că, în ceea ce priveşte perioada anterioară, modalitatea de interpretare şi aplicare a legilor anterioare, care a condus la niveluri diferite de salarizare în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, trebuia să facă obiectul unor contestaţii distincte împotriva fiecărui ordin de reîncadrare salarială, sub acest aspect ordinele contestate fiind legale şi temeinice.

Or, astfel cum susţin însăşi recurentele prin memoriul de recurs, prin sentinţa civilă nr. 412/12.03.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi, irevocabilă prin decizia civilă nr. 303/09.05.2008 a Curţii de Apel Iaşi, astfel cum a fost lămurită prin sentinţa civilă nr. 264/08.02.2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 15/29.03.2017 a Curţii de Apel Iaşi, s-au recunoscut reclamantelor drepturile băneşti rezultate din aplicarea creşterilor salariale numai până la data de 31.12.2009, inclusiv, reţinându-se în motivare că "discriminarea a încetat la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, respectiv la data de 1 ianuarie 2010, dată de la care drepturile salariale ale întreg personalului din sistemul bugetar, inclusiv ale magistraţilor, salarizaţi potrivit O.U.G. nr. 27/2006, «sunt şi rămân exclusiv» cele prevăzute în această lege".

Prin urmare, numai în baza legii noi, prin care legiuitorul a dispus în mod expres uniformizarea veniturilor salariale începând cu data de 09.04.2015, reclamantele A., B. şi D. pot pretinde înlăturarea inechităţilor, indiferent de sursa acestora şi de pasivitatea în contestarea ordinelor de încadrare anterioare.

În ceea ce priveşte solicitarea de actualizarea a sumelor cu rata inflaţiei şi obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare, Înalta Curte constată că aceasta nu este o veritabilă critică adusă sentinţei recurate, în mod corect, prima instanţă obligând pârâta Curtea de Apel Iaşi la plata către reclamante a diferenţelor salariale rezultate din emiterea de către pârâtul Ministerul Justiţiei a ordinului de încadrare salarială conform prezentei hotărâri şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 la zi, actualizate cu rata inflaţiei şi la plata dobânzii legale, constatând că în cauză se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamante, o eventuală lămurire a dispozitivului, în sensul menţionării dobânzii penalizatoare, în scopul înlăturării unor eventuale piedici la executare neputându-se realiza pe calea recursului.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând: va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, ca rămas fără obiect; va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei; va respinge recursurile declarate de reclamanţii D., A. şi B. şi de pârâta Curtea de Apel Iaşi, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, împotriva sentinţei nr. 1548 din 30 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge capătul de cerere formulat de reclamanţii A., B., C., D. privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, ca rămas fără obiect.

Menţine celelalte dispoziţii.

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi D., A. şi B. şi recurenta-pârâtă Curtea de Apel Iaşi împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2020.