FGA Guarantee Limit Interpretation: 450,000 RON Cap Applies Per Insurance Claim, Not Per Creditor, Under Law No. 213/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei de judecata pronunţarea unei hotarari prin care sa dispună anularea Deciziei nr. 12075/20.12.2017 emisa de paratul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A), obligarea paratului Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A) la plata către partea reclamanta a sumei de 2.615,68 RON, iar în subsidiar, obligarea paratului Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A) sa soluţioneze pe fond cererea de plata înregistrata sub nr. x/02.06.2016, obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cauza.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4064 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind întemeiată, a fost anulată decizia nr. 12075/2017 emisă de pârâtă şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 2615,68 RON cu titlu de despăgubiri precum şi la plata cheltuielilor de judecată aferente cauzei în cuantum de 350 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4064 din 12 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut calitatea de creditor de asigurare a reclamantei, întrucât nu a analizat argumentele contestatoarei din acţiune şi nici ale pârâtei din întâmpinare, astfel că nemotivarea hotărârii/motive contradictorii şi greşita aplicare a normelor de drept material înţelege să le motiveze prin argumente comune.

Astfel, a susţinut recurentul-reclamant că, în condiţiile în care instanţa de fond a stabilit că reclamanta este creditor de asigurare, interpretarea dată de aceasta dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege.

Sub un prim aspect, interpretarea dată dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B. S.A. adaugă la lege, alături de enunţarea unor texte din actul normativ menţionat a invocat şi hotărârile judecătoreşti prin care s-a statuat în mod definitiv că: FGA nu preia funcţiile unui asigurator, procedura de efectuare a plăţilor din disponibilităţile FGA este un aspecială reglementată de Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări nu poate recurge la procedura de executare silită a FGA pentru titlurile executorii obţinute de petent împotriva asiguratorului B. întrucât legea e procedura de urmat pentru obţinerea sumelor cuvenite din disponibilităţile acestuia; FGA nu are calitatea de asigurator, nu se subrogă în drepturile şi obligaţiilor aflate în faliment, FGA nu are nicio obligaţie comună cu un asigurator.

De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că interpretarea dată de judecătorul fondului este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării FGA, precum şi modalitatea de funcţionare a mecanismului protecţiei prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

Totodată, în opinia recurentului, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamate nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asiguratorul în faliment.

În ceea ce priveşte argumentul pentru respingerea cererii de plată că ratele 47, 48 în cuantum de 114,75 Euro fiecare aferente contractului Casco nr. x/31.10.2011 nu au fost achitate, recurentul-pârât a susţinut că între documentele existente la dosarul de daună nr. x-nr. unic x nu au fost identificate actele care să ateste îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către asigurat, prin prisma achitării ratelor de primă restante, precum şi demersurile efectuate de asigurat pentru repunerea în vigoare a contractului de asigurare, ratele restante fiind evidenţiate şi în situaţia preluată de lichidatorul judiciar al B..

Astfel, FGA nu poate încasa prime de asigurare, în condiţiile în care atribuţiile cu privire la contractele de asigurare ale asiguratorului falimentar sunt prevăzute de art. 258 lit. d) şi e) din Legea nr. 85/2014, iar pricipalele raporturi aflate în derulare la momentul deschiderii procedurii de faliment care trebuie finalizate fie prin încetarea contractelor, fie prin trandferul lor către alte socieăţi eligibile sunt cele născute din contractele de asigurare.

În cazul în care lichidatorul hotărăşte menţinerea contractelor de asigurare, cum este cazul societăţii B., lichidatorul are obligaţia încasării ratelor de primă restante cu scopul asigurării transferului de portofoliu în condiţiile Legii nr. 237/2015.

C., în calitate de lichidator judiciar al societăţii B. S.A. în faliment a comunicat valoarea ratelor de primă datorate asiguratorului în faliment de către fiecare petent, precum şi faptul că nu a notificat asiguraţilor rezilierea primelor de asigurare, astfel contractul în discuţie în speţă a rămas valabil, asiguratul având obligaţia plăţii ratelor restante, obligaţie neîndeplinită prin neplata ratelor 47 şi 48.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată urmând să o solicite pe cale separată.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 11 aprilie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 21 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

La data de 27.10.2011 între reclamantă în calitate de finanţator si persoana juridica societatea D. S.R.L., în calitate de utilizator a fost încheiat Contractul de leasing financiar nr. x având ca obiect finanţarea achiziţionării bunului autoturism x Sportback.

Bunul achiziţionat de către utilizator a fost asigurat facultativ de către acesta la asigurătorul B. S.A. conform poliţei privind asigurarea autovehiculelor pentru riscurile avarii si furt nr. x/31.10.2011 cu valabilitate in perioada 31.10.2011 - 30.10.2017.

Potrivit art. 7.9 din Contractul de leasing - Condiţii generale: "Utilizatorul cesionează irevocabil Locatorului toate drepturile sale care decurg din contractele de asigurare încheiate potrivit contractului precum si pretenţiile fata de tertii care produc pagube si pretenţiile fata de asigurător. Locatorul accepta cesiunea".

In situaţia producerii evenimentului asigurat, în temeiul calitatii de asigurat, utilizatorul este cel care se ocupa de procedura întocmirii dosarului de dauna, de relaţia cu asigurătorul, de reparaţiile autoturismului, iar in acest sens utilizatorul primeşte de la subscrisa o împuternicire.

Pentru evenimentul din data de 10.09.2015 a fost constituit dosarul de dauna nr. x (nr. unic x).

Prin cererea de plata nr. x/02.06.2016, d-na E. in numele societăţii D. S.R.L. - utilizator si împuternicit al A. S.A. - proprietar, a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraţilor acordarea indemnizaţiei in cuantum de 2.615,68 RON, reprezentând despăgubiri pentru avariile produse autoturismului marca x, cu număr de înmatriculare x, la data de 10.09.2015, cererea de despăgubire fiind depusa însotita de documentele aferente dosarului de dauna, inclusiv împuternicirea data de A. S.A.

Prin Decizia nr. 12075/20.12.2017 paratul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plata nr. x/02.06.2016, reţinând in esenţa, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 ca, in privinţa A. S.A., deja s-a aprobat si achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limita maxima prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

A reţinut pârâta că eventuala diferenţă neplătită de către FGA poate fi ceruta de către reclamanta din averea debitoarei avand acelaşi rang de preferinţa ca si FGA, având in vedere prevederile art. 17 din Legea nr. 213/2015 în temeiul carora creditorul de asigurări poate urma separat si procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 in vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) din acest act normativ. Că reclamanta A. are dreptul de a se înscrie la masa credala pentru diferenţa de suma dintre plafonul maxim prevăzut de lege si creanţa pe care o pretinde ca o are, în condiţiile in care, în calitatea sa de profesionist, a fost de acord sa isi asume riscul nerealizarii unor creanţe, cunoscând si acceptând posibilitatea producerii unui asemenea risc, al falimentului asigurătorului.

Totodată, în cuprinsul Deciziei nr. 12074/20.12.2017 s-a reţinut ca şi argument pentru respingerea cererii de plată împrejurarea că ratele 47, 48 în cuantum de 114,75 Euro fiecare aferente contractului Casco nr. x/31.10.2011 nu au fost achitate.

2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-pârât

2.1 Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată Înalta Curte aminteşte că în practica instanţelor de control judiciar s-a reţinut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acestea sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, ori când instanţa s-a pronunţat cu privire la altă acţiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză.

2.2 Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic de nelegalitate formulate prin recurs, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

2.2.1 Astfel, în principal, s-au formulat critici sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, principalul mtiv reţinut prin decizia cotestat, recurentul-pârât susţinând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către B., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât cu privire la acest aspect, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către B., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2.2.2 În ceea ce priveşte motivul subsidiar reţinut de FGA prin decizia contestată, urmare a analizării pe fond a cererii de plată, respectiv valabilitatea cotractului de asigurare Casco, prin prisma achitării ratelor de primă de asigurare restante, Înalta Curte reţine că nu pot fi reţinute criticile formulate de recurent, în mod corect prima instanţă apreciind că decizia emisă este nelegală în contextul în care suma solicitată la plata, este izvorâtă din poliţa de asigurare Casco nr. x/31.10.2011 obligatorie pentru părţile contractante.

Astfel, în mod greşit susţine recurentul-pârât ca şi argument pentru respingerea cererii de plată împrejurarea că ratele 47, 48 în cuantum de 114,75 Euro fiecare aferente contractului Casco nr. x/31.10.2011 nu au fost achitate, întrucât, din Ordinele de plata si anexele depuse la dosarul cauzei rezulta ca rata 47 a fost achitata, iar la momentul plaţii ratei 48, reclamanta a schimbat asigurătorul datorita stării de insolvabilitate ale acestuia, fiind îndeplinite astfel condiţiile expuse chiar de recurentă cu privire la îndeplinirea obligaţiilor de plată a ratelor restante către lichidatorul societăţii în faliment, în condiţiile art. 258 lit. d) şi e) din Legea nr. 85/2014.

Pe cale de consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 18 din Legea contenciosului administrativ, precum şi faptul că, în subsidiar, cerere de plată a fost analizată pe fond de către pârât, instanţa de control judiciar constată că este corectă soluţia primei instanţe de obligare a FGA la plata sumei solicitate de reclamantă, ca urmare a anulării deciziei contestate.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate de pârât prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, împotriva sentinţei nr. 4064 din 12 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2020.