Insurers' guarantee fund liability: temporal application of guarantee cap and exclusion of penalty interest from insurance claims in insurer insolvency

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a contestat decizia nr. 9787/2017 emisă de pârâta FGA solicitându-se anularea deciziei contestată ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea FGA la plata sumei de 846.046,26 RON, compusă din 724.780 RON, echivalentul a 160.208 Euro la cursul BNR din 05.01.2016, reprezentând daune datorate în legătură cu Poliţa de asigurare nr. x din 11.09.2013,106.982,34 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare datorată de B. pentru perioada cuprinsă între scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirii şi data de 03.12.2015 (data deschiderii procedurii de insolvenţă a B.), 14.283,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite conform sentinţei civile nr. 1639/10.06.2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2014, obligarea FGA repararea prejudiciului cauzat prin nesoluţionarea cererii de plată în termenul legal de 30 de zile, la plata dobânzii legale, urmând ca aceasta să fie calculată pentru perioada cuprinsă între data de 22.05.2016 (momentul expirării termenului legal 30 de zile) şi data plăţii efective a sumelor datorate cu titlu de debit principal, cu obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2196 din 9 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta A. S.R.L în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 9787/2017 emisă de pârâtă şi a fost obligată pârâta să emită decizie de soluţionare a cererii reclamantei în limita plafonului impus de lege.

Prin sentinţa civilă nr. 4650 din 14 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis sesizarea din oficiu cu privire la eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinţei civile nr. 2196/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei nr. 2196/2018 în sensul că se include în cuprinsul acesteia şi menţiunea "Respinge restul pretenţiilor", astfel cum este menţionat în minuta întocmită la 09.05.2018, cu menţiunea că îndreptarea erorii materiale se va face în ambele exemplare ale sentinţei civile nr. 2196/2018 a CAB.

Totodată, a fost admisă, în parte, cererea de completare a sentinţei civile 2196/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, s-a dispus completarea acestei sentinţe în sensul că s-a admis, în parte, capătul de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată aferente soluţionării cauzei la instanţa de judecată, a fost obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a sumei de 2821 RON reprezentând cheltuieli de judecată şi onorariu avocat, diminuate proporţional cu capetele de cerere admise şi s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a sentinţei civile în ceea ce priveşte obligarea la plata dobânzii legale, precum şi a cheltuielilor de judecată aferente dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Constanţa.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2196 din 9 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost completată prin sentinţa nr. 4650 din 14 noiembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

3.1 Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea în totalitate a acţiunii, astfel cum a fost formulată, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că înţelege să critice sentinţa de fond în legătură cu următoarele problemede drept: greşita identificare a legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii şi greşita aplicare a plafonului prevăzut de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în condiţiile în care legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 136/1995 - art. 60, greşita respingere a pretenţiilor prin care a solicitat obligarea FGA la plata dobânzii legale penalizatoare şi a cheltuielilor de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 1639/10.06.2015, greşita respingere a cererii de obligare a FGA la plata dobânzii legale datorată pentru acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a nesoluţionării cererii de plată în termenul legal de 30 de zile, calculată pentru perioada cuprinsă între data de 22.05.2016 (momentul expirării termenului legal 30 de zile) şi data plăţii efective a sumelor datorate cu titlu de debit principal.

A invocat recurenta existenţa unui conflict de legi în timp, respectiv faptul că, pe de o parte, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, un asigurat îşi poate valorifica creanţa integral, iar, pe de altă parte, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, un asigurat îşi poate valorifica creanţa doar în limita unui plafon de 450 000 RON.

Astfel, recurenta a arătat că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea Poliţei de asigurare nr. x, încheiată la data de 11.09.2013, valabilă pentru perioada 12.09.2013-11.09.2014, anterior apariţiei Legii nr. 213/2015, în opinia sa, litigiul fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

În acelaşi sens este şi argumentul că toate elementele esenţiale ale raportului juridic dedus judecăţii s-au petrecut sub imperiul Legii nr. 136/1995, respectiv data încheierii poliţei, perioada de valabilitate a acesteia, achitarea primei de asigurare şi implicit a cotei-părţi de 10% virate către FGA ca şi contribuţie pentru garanţia legală oferită, data producerii riscului asigurat, aşadar anterior apariţiei Legii nr. 213/2015.

În aceste condiţii, publicarea falimentului B. reprezintă doar o condiţie suspensivă ce afecta obligaţia de garanţie a FGA, motiv pentru care acest element nu prezintă relevanţă pentru identificare legii aplicabile, cererea de plată marcând doar exercitarea dreptului de a obţine despăgubiri din partea FGA, iar nu şi naşterea obligaţiei de garantare.

Recurenta-reclamantă a invocat, totodată, necesitatea respectării principiului securităţii raporturilor juridice şi a predictibilităţii aplicării legii, consacrate de Constituţie şi de CJUE, care stă la baza caracterului legitim şi rezonabil al aşteptărilor sale.

Astfel, reclamanta nu înţelege să critice dreptul/prerogativa statului de a interveni şi a modifica limitele în care pot fi acordate despăgubiri de FGA, însă instanţa de fond a soluţionat pretenţiile cu care a fost învestită prin aplicarea greşită a unei alte legi decât cea care guvernează raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

Tot cu privire la acest aspect, a invocat recurenta-reclamantă necesitatea aplicării legii cu respectarea principiului neretroactivităţii, efectele viitoare ale unui raport juridic fiind guvernate de legea în vigoare la momentul nasterii raportului, suprimarea sau limitarea garanţiei legale prin noua lege neputându-se face fără ca aceasta să dobândească efect retroactiv.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că este greşita şi soluţionarea contestaţiei prin raportare la plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cauzată de identificarea greşită a legii aplicabile.

De asemenea, în opinia sa, în mod greşit a fost respinsă cererea sa de plată a dobânzilor penalizatoare şi a cheltuielilor de judecată stabilite prin sentinţa nr. 1639/2015, sentinţa fiind insuficient motivată, în sensul că prima instanţă a reţinu că acestea nu sunt creanţe de asigurare, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării, circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că soluţionarea acestui capăt de cerere a fost dată cu greşita aplicare a legii, respectiv că Legea nr. 213/2015 nu este aplicabilă speţei, sumele solicitate fiind constatate prin sentinţa antereferită, constituind creanţe de asigurare.

A mai criticat recurenta-reclamantă şi soluţia prin care au fost respinse pretenţiile de obligare a FGA la plata dobânzii legale datorată de FGA ca urmare a nesoluţionării cererii de plată în termenul legal de 30 de zile.

Cu privire la acest aspect, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru lipsa considerentelor care au fundamentat soluţia instanţei de fond, precum şi netemeincia acestei soluţii, din perspectiva greşitei aplicări a legii.

Astfel, a arătat că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, invocând dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, precum şi prejudiciul produs reclamantei ca urmare a nesoluţionării cererii în termenul de 30 de zile de la data înregistrării cererii de plată.

În fine, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, deşi reclamanta a solicitat anularea deciziei FGA şi obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plată, instanţa de fond a obligat pârâtul la emiterea unei decizii de soluţionare a cererii de plată în limita plafonului impus de lege.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte sentinţa nr. 4650/2018 privind completarea dispozitivului, recurenta-reclamantă a arătat că înţelege să critice soluţia privind cererea de obligare a FGA la plata dobânzii legale.

Astfel, în esenţă, a apreciat că sentinţa este nemotivată, precum şi că sunt greşite reţinerile instanţei de fond cu privire la lipsa unui temei legal care să justifice formularea pretenţiei, inexistenţa unor probe din care să rezulte prejudiciul suferit de reclamantă şi inexistenţa din cuprinsul Legii nr. 213/2015 a unui termen în cadrul căruia ar trebui soluţionate cererile de plată adresate Fondului, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 2 lit. h), art. 18 alin. (3) şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 1535 alin. (1) şi art. 1536 C. civ.

3.2 Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1268 alin. (4), art. 1270 alin. (1), art. 2201 C. civ.

Astfel, în opinia sa, instanţa de fond deşi are în vedere dispoziţiile art. 1266 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., totuşi în analiza efectuată nu are în vedere voinţa concordantă a părţilor şi ignoră chiar conţinutul prevederilor contractuale.

A criticat recurentul faptul că instanţa de fond a preluat motivarea Tribunalului Constanţa, considerând, în mod greşit, că intenţia părţilor la momentul contractării a fost de a asigura depozitul cu tot cu echipamentele electrice aferente, deşi pentru acestea nu s-a prevăzut nicio sumă asigurată, respectiv nu s-a plătit nicio cotă parte din asigurarea pentru care asiguratorul şi-a asumat riscul asigurat.

Aşa fiind, instanţa a analizat contractul numai prin prisma interesului reclamantei, cu ignorarea totală a clauzelor explicite a contractului de asigurare, a condiţiilor de asigurare şi a poliţei de asigurare încheiată, recurentul-pârât făcând trimitere la prevederile art. 1169 şi urm. şi art. 1266 şi urm. C. civ., precum şi ale art. 2.1 din condiţiile de asigurare şi art. 7.1 din condiţiile de asigurare, ale cap. VIII - sume asigurate (clădirea pentru suma de 1.775.000 euro, fără solicitarea de asigurare a utilajelor, echipamentelor, mobilierului sau mijloacelor circulante, valoarea de asigurare a acestora fiind zero) şi la cererea-chestionar, care face parte din contractul de asigurare, fiind greşită concluzia instanţei potrivit căreia părţile au înţeles să asigure depozitul cu tot ce cuprindea.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

4.1 Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat, apreciind netemeinicia susţinerilor acesteia.

4.2 Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor formulate de recurentul-pârât, în esenţă apreciind că analizarea criticilor acesteia trebuie făcută prin raportare la autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 1639/2015.

6. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 11 aprilie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 21 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cererea de preschimbare a termenului formulată de recurenta-reclamantă fiind respinsă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond

Reclamanta deţine în proprietate imobilul situat în comuna Comana, str. x, jud. Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 16/466 mp, şi o construcţie cu destinaţia "Centru de depozitare produse agricole".

În vederea asigurării acestui imobil, a fost încheiată cu Societatea de B. S.A. poliţa de asigurare a clădirilor şi conţinutului nr. x din 11.09.2013, bunul asigurat fiind evaluat la o valoare reală de 1.775.000 Euro.

La 31.01.2014, s-a produs un incendiu cauzat de apariţia unui scurtcircuit la instalaţia electrică a clădirii, cauza şi împrejurările producerii incendiului fiind menţionate în cuprinsul procesului-verbal de intervenţie nr. x/31.01.2014, încheiat de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Dobrogea, precum şi a procesului-verbal de constatare întocmit la 31.01.2014 de Poliţia Comana.

Potrivit constatărilor făcute, scurtcircuitul a fost produs de prezenţa rozătoarelor în perimetrul instalaţiilor electrice. În urma incendiului au fost avariate panoul general de alimentare cu energie electrică şi cinci tablouri electrice automatizate.

Faţă de avarierea unor bunuri asigurate, A. s-a adresat către B. cu o cerere de daună prin care a solicitat plata sumei de 160.208 Euro (TVA inclus). Cererea a fost înregistrată la B. sub nr. x/03.02.2014. La data de 10.04.2014, iar B. a emis adresa nr. x prin care a respins cererea de daună motivat de faptul că aparatura de comandă şi control avariată ar face parte din categoria "Utilaje, echipament, mobiliare", categorie de bunuri pentru care nu este menţionată o sumă în cadrul Poliţei x din 11.09.2013.

Apreciind că refuzul de plată era neîntemeiat, A. a chemat în judecată pe B. şi a solicitat obligarea acesteia la plata sumelor de 160.208 Euro, reprezentând despăgubiri datorate în baza Poliţei nr. x din 11.09.2013, a sumei de 32.985,28 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare datorată pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiei de plată, calculată până la data de 25.11.2014, precum si plata în continuare a dobânzii legale până la data plăţii efective a debitului datorat.

Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 1639/10.06.2015, prin care a admis în tot acţiunea formulată de A. şi a obligat B. la plata următoarelor sume: 160.208 Euro, reprezentând despăgubiri datorate în baza Poliţei x din 11.09.2013, 32.985,28 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată până la data de 25.11.2014, precum si plata în continuare a dobânzii legale până la data plăţii efective a debitului datorat, a sumei de 14.283,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Urmare a intervenirii falimentului B., A. s-a adresat FGA şi a solicitat plata sumei de 846.046,26 RON, compusă din 724.780 RON (echivalentul sumei de 160.208 Euro, la cursul BNR din 05.01.2016), reprezentând despăgubiri stabilite de instanţă, datorate de B. în baza Poliţei nr. x din 11.09.2013, a sumei de 106.982,34 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare, calculată de la data scadenţei obligaţiei de plată a despăgubirii şi până la data de 03.12.2015, 14.283,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite conform sentinţei civile nr. 1639/10.06.2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. x/2014.

La data de 10.11.2017, FGA a emis Decizia nr. 9787/2017, prin care a respins cererea de plată formulată de A. ca fiind neîntemeiată întrucât cererea de plată a fost formulată cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 pct. 2 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora FGA poate face plăţi doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor al asiguratului aflat în faliment, iar bunurile avariate şi pentru care se solicită despăgubiri nu sunt acoperite de asigurare întrucât locul focarului a rezultat a fi camera de comanda a tablourilor electrice ale clădirii, instalaţia electrica a acesteia, respectiv panoul general de alimentare cu energie electrica a întregului depozit, bunurile avariate nefiind cuprinse in asigurare.

A reţinut pârâta că în ceea ce priveşte plafonul de garantare de 450.000 RON prevăzut de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, acesta reprezintă a limitare a acoperirii daunelor din fondurile FGA întrucât acesta nu preia funcţiile unui asigurător, ci reprezintă un ultim resort de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăţi de asigurare in faliment. Despăgubirea ce depăşeşte plafonul de garantare de 450.000 RON poate fi ceruta de către creditorii de asigurări, deci inclusiv de către reclamanta, din averea debitoarei B. S.A., direct in cadrul procedurii de faliment.

2. Recursul declarat de reclamanta A. SRL

2.1 Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-reclamante în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esenţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii suspensive (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului B.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta a formulat cererea de plată în temeiul dispoziţiilor art. 20, art. 23 şi art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a asiguraţilor.

Art. 20 din această Normă prevede că "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Totodată, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, astfel cum a indicat în cuprinsul acesteia (art. 14) solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

De asemenea, art. 266 din Legea nr. 85/2014 prevede că "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Astfel, între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant şi, deşi despăgubirile solicitate îşi au originea într-un fapt ilicit consumat anterior acestui din urmă moment, esenţial pentru stabilirea legii civile aplicabile este momentul naşterii raportului juridic litigios de drept administrativ.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei de asigurare, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referinţa la o condiţie suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta.

Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

În acest sens sunt şi considerentele de la pct. 15 al deciziei Curţii Constituţionale nr. 578/2016 (prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015):

"Curtea constată că analiza modului de redactare a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu evidenţiază probleme care să pună în discuţie respectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile. Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a produs şi produce efecte juridice exclusiv în domeniul său temporal de acţiune (27 iulie 2015 - prezent), fără a opera modificări cu privire la raporturi juridice consumate/intrate sub autoritatea de lucru judecat anterior datei intrării sale în vigoare".

Concluzionând, instanţa de control judiciar reţine că legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a Societăţii de B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (20.04.2016).

Pentru motivele anterior expuse, Înalta Curte constată că este nefondată şi critica privind greşita soluţionare a contestaţiei prin raportare la plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cauzată de identificarea greşită a legii aplicabile, în speţă nefiind vorba despre o greşită identificare şi aplicare a legii, astfel cum s-a arătat anterior, pentru recuperarea unei eventuale diferenţe care depăşeşte plafonul maxim de despăgubire prevăzut de legea antereferită reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

2.2 Referitor la criticile vizând soluţia de respingere a cererii de plată a dobânzilor penalizatoare şi a cheltuielilor de judecată stabilite prin sentinţa nr. 1639/2015, Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale dobânzilor şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că B. S.A. nu datorează dobânda legală penalizatoare şi cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de dobândă şi de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Totodată, instanţa constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile, penalităţile de întârziere şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci dobândă legală penalizatoare şi cheltuieli de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în acord cu opinia judecătorului fondului, constată că dobânda legală şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului Societatea de B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

2.3 În cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru lipsa considerentelor care au fundamentat soluţia instanţei de fond cu privire la soluţia de respingere a cererii privind plata dobânzii legale penalizatoare şi a cheltuielilor de judecată stabilite prin sentinţa nr. 1639/2015 şi la soluţia de respingere a pretenţiilor de obligare a FGA la plata dobânzii legale datorată de FGA ca urmare a nesoluţionării cererii de plată în termenul legal de 30 de zile, aceasta din urmă fiind criticată şi în cadrul recursului împotriva sentinţei privind completarea dispozitivului, criticile formulate fiind nefondate, Înalta Curte urmând să le răspundă prin argumente comune.

Înalta Curte aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate cu privire la aspectele invocate de recurentă, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a pretenţiilor privind dobânda legală penalizatoare şi cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa nr. 1639/2015 şi dobânda legală datorată de FGA.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa sub aspectul recurat, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei-reclamante neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2.3 Instanţa de control judiciar nu poate reţine nici greşita aplicare a legii la pronunţarea soluţiei de respingere a pretenţiilor de obligare a FGA la plata dobânzii legale datorată de FGA ca urmare a nesoluţionării cererii de plată în termenul legal de 30 de zile, criticată de recurenta-reclamantă atât în cadrul recursului împotriva sentinţei nr. 2196 din 9 mai 2018, privind completarea dispozitivului, cât şi împotriva sentinţei nr. 4650 din 14 noiembrie 2018, privind completarea dispozitivului.

Astfel, împărtăşind opinia judecătorului fondului, Înalta curte constată că reclamanta nu probează în concret pretinsul prejudiciu suferit ca urmare a depăşirii termenului de 30 de zile în care acesta susţine ca ar fi trebuit sa-i fie soluţionată cererea, alegaţiile acestei din cererea de recurs cu privire la faptul că prejudiciul suferit la care face referire art. 18 din Legea nr. 554/2004 poate fi cuantificat sub forma dobânzii legale astfel cum a fost solicitată de aceasta neputând fi primită.

2.4 În fine, Înalta Curte apreciază că este nefondată şi critica recurentei-reclamante, prin care a invocat încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, deşi reclamanta a solicitat anularea deciziei FGA şi obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plată, instanţa de fond a obligat pârâtul la emiterea unei decizii de soluţionare a cererii de plată în limita plafonului impus de lege.

Instanţa de control judiciar reţine că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", este nefondat. Acesta vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care defineşte nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public, şi relativă, în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Or, reclamanta nu a invocat o neregularitate procedurală în sensul acestor dispoziţii, ci a invocat incidenţa acestui motiv de casare raportat la faptul că instanţa de fond nu a soluţionat cererea în sensul solicitat de acesta, fiind, în realitate, tot o nemulţumire faţă de soluţia pronunţată.

Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă pe motiv că cererea de plată a fost formulată cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 pct. 2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora FGA poate face plăţi doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor al asiguratului aflat în faliment, iar bunurile avariate şi pentru care se solicită despăgubiri nu sunt acoperite de asigurare, fără a se face nicio referire la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse.

Or, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar constată că este corectă soluţia de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată, de anulare a actului administrativ atacat şi de obligare a pârâtului la emiterea unei decizii de soluţionare a cererii de plată în limita plafonului impus de lege.

3. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Înalta Curte constată că în esenţă pârâtul a criticat faptul că analiza efectuată de instanţa de fond nu are în vedere voinţa concordantă a părţilor şi ignoră conţinutul prevederilor contractuale, critici pe care le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1170 C. civ. "Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât le negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale".

Totodată, art. 1266 alin. (1) şi (2) C. civ. prevede:

"Contractele de interpretează după voinţa concordantă a părţilor iar nu după sensul literal al terminilor.

La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate între părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Conform art. 7.1 din condiţiile de asigurare:

"se cuprind in asigurare bunurile imobile/mobile, aflate in spaţiu inchis sau in aer liber, utilizate in perimetrul amplasamentului indicat in poliţa, in conformitate cu activitatea desfasurata legal, pentru care s-au indicat in poliţa sumele asigurate aferente si care fac parte din următoarele categorii:

Din analiza "cererii - chestionar privind asigurarea clădirilor si conţinutului" care face parte integranta din contractul de asigurare conform art. 2.1 din condiţiile generale, rezulta faptul ca reclamanta, societatea A. S.R.L., desfasoara activitate de comerţ cu cereale si oleaginoase, ea deţinând un depozit de produse agricole (siloz), echipat cu sisteme de protecţie antiincendiu dar si sisteme antifurt, asigurând clădirile pe care le are in proprietate pentru suma de 1.775.000 euro.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în mod judicios prima instanţă a reţinut că, potrivit contractului de asigurare coroborat cu cererea - chestionar privind asigurarea clădirilor si conţinutului", tinând cont şi de valoarea mare a asigurării, reiese că voinţa părţilor a fost în sensul de a asigura bunul cu destinaţia de siloz ca un tot funcţional, ce înglobează inclusiv camera de comandă şi tabloul de comandă, formată din buncăre metalice + structură de beton + structură metalică în interiorul căreia se află panoul de comandă, iar camera metalică în care se află panoul de comandă reprezintă o parte componentă a acestuia.

De altfel, această chestiune a fost tranşată ca atare prin sentinţa civilă nr. 1639 din 10.06.2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa în soluţionarea demersului judiciar iniţiat de către reclamanta din prezenta cauză, nemultumită de refuzul de plată al societăţii B. motivat de faptul că aparatura de comandă şi control avariată ar face parte din categoria "Utilaje, echipament, mobiliare", categorie de bunuri pentru care nu este menţionată o sumă în cadrul Poliţei x din 11.09.2013, cererea de chemare în judecată fiind admisă astfel cum a fost formulată, în prezentul dosar fiind solicitate sumele stabilite prin această sentinţă.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs de către părţile litigante nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, împotriva sentinţei nr. 2196 din 9 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2020.