Negative conflict of jurisdiction resolved in favor of Bucharest Court of Appeal for corruption prevention bonus claim, equating domicile with residence under Law No. 554/2004

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe sesizate

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, obligarea acestuia la acordarea sporului privind prevenirea şi combaterea corupţiei pentru perioada 29.03.2017-13.01.2019, actualizat cu rata inflaţiei şi dobânda legală, de la data la care trebuia achitat şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 1119 din 19 mai 2020, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârât prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A reţinut instanţa dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018, şi faptul că domiciliul reclamantei se află în circumscripţia Tribunalului Dolj.

A apreciat că, la alegerea instanţei, nu poate fi avută în vedere reşedinţa reclamantului, deoarece textul legal incident are în vedere numai domiciliul.

2. Hotărârea celei de-a doua instanţe

Tribunalul Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 929 din 23 iulie 2020, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de reclamantă, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

A reţinut instanţa, în esenţă, că, potrivit art. 91 C. civ., dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. De asemenea, asocierea pe care legiuitorul o face în definiţia domiciliului din C. civ., ca locuinţă principală, nu este o îndepărtare de la ideea de domiciliu ca situaţie de fapt, în condiţiile în care, la art. 87, se arată că domiciliul este stabilit în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor persoanei fizice.

Scopul regulii de competenţă teritorială în materia contenciosului administrativ a fost acela de a proteja reclamantul şi nu poate fi atins dacă domiciliul nu este asociat cu locuinţa efectivă, deoarece ar fi lipsit de exerciţiul drepturilor sale procesuale.

A constatat Tribunalul că reclamanta are reşedinţa pe raza Municipiului Bucureşti, cu valabilitate de 1 an, 04.11.2019-03.11.2020.

Constatând ivit conflict negativ de competenţă, Tribunalul Dolj, în temeiul art. 134 şi art. 135 alin. (1) C. proc. civ., a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acestuia.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

3.1. Înalta Curte reţine că, fiind vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată, în vigoare la data acţiunii, 10.01.2020, conform cărora "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.".

3.2. Aşadar, ulterior modificărilor aduse Legii nr. 554/2004 prin dispoziţiile Legii nr. 212/2018, textul de lege prevede o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de contencios administrativ şi fiscal de la domiciliul reclamantului persoană fizică, situaţie reţinută în mod corect de ambele instanţe aflate în conflict.

Problema care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte înţelesul noţiunii de "domiciliu", în sens procedural, şi a diferenţei juridice dintre această noţiune şi aceea de "reşedinţă", precum şi a efectului pe care această distincţie îl produce asupra competenţei instanţei de judecată.

Dispoziţiile art. 87 C. civ. prevăd că "Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este locul unde acesta declară că îşi are locuinţa principală".

Conform art. 86 alin. (2) C. civ., "Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe".

De asemenea, art. 91 C. civ. prevede că "Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund reeditaţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei mi va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplica în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune."

Deşi dispoziţiile art. 107 şi următoarele din C. proc. civ. nu arată, în mod expres, ce se înţelege prin domiciliul părţilor, prezintă relevanţă prevederile art. 155 pct. 6 C. proc. civ., care stipulează că, prin locul citării se înţelege domiciliul persoanei fizice, iar în cazul în care aceasta nu locuieşte la domiciliu, citarea se va face la reşedinţa cunoscută ori la locul ales de aceasta.

Aplicând aceste dispoziţii legale la speţa de faţă, Înalta Curte reţine că, deşi noţiunile de "domiciliu" şi "reşedinţă" nu se suprapun din punct de vedere al evidenţei populaţiei, această distincţie nu este relevantă în procedura civilă, unde utilizarea alternativă a celor două sintagme urmăreşte să asigure legalitatea procedurii de citare, respectiv înştiinţarea corespunzătoare a părţilor aflate în litigiu, cu privire la existenţa şi obiectul pricinii. Noţiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural, se identifică cu noţiunea de domiciliu de fapt, în cazul de faţă cu reşedinţa reclamantei, iar în raport de locuinţa statornică a părţii se stabileşte atât legalitatea procedurii de citare, cât şi instanţa competentă să soluţioneze pricina.

O interpretare contrară ar conduce la atribuirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea unei instanţe în circumscripţia căreia reclamanta nu domiciliază în fapt, aspect de natură a invalida voinţa legiuitorului, care, prin modificarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a urmărit să asigure reclamantului accesul facil la instanţa de judecată aflată în circumscripţia teritorială în care locuieşte.

Or, în cauză, potrivit copiei cărţii de identitate a reclamantei, aceasta avea stabilită reşedinţa în Municipiul Bucureşti, începând cu data de 04.11.2019 şi până la 03.11.2020.

Deci, la data formulării acţiunii, reşedinţa reclamantei se afla în Municipiul Bucureşti, aceasta fiind locuinţa statornică, în raport de care se stabileşte competenţa teritorială a instanţei de contencios administrativ.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTEMOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.