Administrative liability claim for moral damages inadmissible without annulled administrative act; illegality exception inapplicable to pre-2004 orders

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii. Sentinţa primei instanţe.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată iniţial, la data de 10.09.2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în sumă de 500.000 RON şi la plata cheltuielilor de judecată, pentru lipsa răspunsului la petiţia sa formulată la data de 11.02.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1661 din 14 martie 2016, Tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reţinând dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi calitatea pârâtului de autoritate publică centrală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 16.05.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 2570 din 13 septembrie 2016, Curtea a admis excepţia inadmisibilităţii cererii şi a respins cererea reclamantului A., ca inadmisibilă.

În practicaua hotărârii, instanţa a respins, ca inadmisibilă, contestarea pe calea excepţiei de nelegalitate a Ordinului din 22.03.2001 şi a Ordinului nr. 141 din 02.03.1991 emise de pârât, apreciind că aceste acte nu mai pot forma obiect al cenzurii instanţei de contencios administrativ pe această cale, expirarea termenelor pentru contestarea lor pe calea acţiunii directe constituindu-se într-un fine de neprimire.

Referitor la inadmisibilitatea cererii, a reţinut instanţa, în esenţă, că, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, situaţia premisă a reparării pagubei în contenciosul administrativ este reprezentată de existenţa unui act administrativ anulat în tot sau în parte, producerea unui prejudiciu şi dovedirea legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciul suferit.

Însă, reclamantul nu a dovedit că pretinsul prejudiciu a fost cauzat prin emiterea unor acte administrative anulate, neputând fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

2. Recursul formulat împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

A arătat recurentul că instanţa a încălcat regulile de procedură şi termenele privind redactarea, semnarea şi comunicarea hotărârii atacate.

Instanţa de fond nu a pus în discuţie excepţia de nelegalitate şi a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii cererii, fără a cuprinde pronunţarea privitoare la excepţia de nelegalitate încălcându-se astfel art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

3. Decizia instanţei de recurs

Prin decizia civilă nr. 2093 din 12 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2570 din 13 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Înalta Curte a reţinut că este neîntemeiată susţinerea recurentului-reclamant în ceea ce priveşte faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei de nelegalitate, având în vedere că instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei în practicaua sentinţei atacate.

A mai constatat instanţa de control judiciar că în mod corect instanţa de fond a ridicat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, prin raportare la art. 8 din Legea nr. 554/2004, de vreme ce recurentul-reclamant nu a făcut dovada condiţiilor prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sub aspectul condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităţii pârâte, respectiv existenţa unui act administrativ nelegal, anulat de instanţă, care reprezintă situaţia premisă a cererii de acordare de despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din lege.

4. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2093 din 12 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare recurentul-reclamant A., întemieată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., apreciind că instanţa de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze motivul de casare invocat în termenul legal.

A susţinut contestatorul că este neîntemeiată constatarea Înaltei Curţi că instanţa de fond a soluţionat excepţia de nelegalitate, pentru că face trimitere la prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 anterioare modificărilor asupra articolului în cauză prin Legea nr. 76/2012.

Formularea alin. (2) al art. 4 modificat reprezintă o normă imperativă pentru instanţa de fond în sensul de a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate invocate dacă a constatat că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond.

Pronunţarea Curţii de Apel Bucureşti referitoare la inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. CAP 141/22.03.2001 este neîntemeiată şi inutilă pentru că instanţa trebuia să constate doar dacă de ordinul în cauză depindea soluţionarea litigiului pe fond.

Instanţa de recurs a apreciat nelegal şi neconstituţional că un act administrativ emis înainte de 2004, neatacat prin acţiune directă, nu mai poate fi atacat pe calea excepţiei de nelegalitate. Aceste aprecieri sunt în contradicţie cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată prin Legea nr. 76/2012.

Înlăturarea efectelor juridice ale Ordinului nr. CAP 141/22.03.2001, care se produc şi în prezent în cuantumul diminuat al pensiei sale, ar avea drept consecinţă crearea unui climat de certitudine şi siguranţă juridică.

A mai susţinut contestatorul că în mod greşit a reţinut Înalta Curte că instanţa de fond a invocat corect excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, pentru că a invocat-o pentru a se deroba de obligaţia de a dezlega pricina. Instanţa de recurs a procedat la fel, nu a modificat cu nimic hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, iar cererile sale şi excepţiile formulate au rămas neatinse.

Instanţa de recurs a susţinut că repararea prejudiciului în contenciosul administrativ este condiţionată de anularea în tot sau în parte a unui act administrativ care a generat prejudiciul.

Constatarea nelegalităţii actului administrativ pe calea indirectă a excepţiei produce aceleaşi efecte asupra actului ca în cazul anulării, iar, în situaţia sa, s-ar fi evitat pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti bazate pe un act administrativ încheiat cu încălcarea legii.

A mai precizat contestatorul că cererea privind despăgubirile, după 4 ani şi jumătate de aşteptare, nu mai este de actualitate, pentru că, în dosarul nr. x/2017, contestaţie deciziei de recalculare în condiţiile Legii nr. 223/2015, aflat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, a renunţat numai la consecinţele materiale ale admiterii excepţiei de nelegalitate a ordinului în cauză, pentru perioada 01.04.2001 la 31.12.2015, dar a solicitat instanţei să oblige Ministerul Apărării Naţionale să soluţioneze amiabil nelegalitatea Ordinului nr. CAP 141/23.03.2001 într-un termen rezonabil de 6 luni.

Instanţa de fond a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate admisă de Curtea de Apel Bucureşti şi confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dacă Înalta Curte ar fi cercetat motivul de recurs ar fi constatat că instanţa de fond s-a situat în afara Constituţiei, Legii nr. 554/2004 şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României (deciziile nr. 425/2008, 267/2014 etc.) ar fi evitat pronunţarea unei hotărâri nelegale.

5. Apărările formulate de intimată

Intimatul Ministerul Apărării Naţionale a formulat note scrise, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Examinând contestaţia în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine următoarele.

1. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Contestatorul A. a invocat art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială.

Potrivit acestor dispoziţii legale,

"Art. 503 - (2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când:

2. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

(…)."

2. Analizând hotărârea atacată, prin prisma prevederilor legale care reglementează contestaţia în anulare specială, se constată că decizia în cauză nu se circumscrie ipotezei prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., întrucât nu se poate identifica o omisiune a instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate în termen.

Contrar alegaţiilor contestatorului, se constată că instanţa de recurs a răspuns tuturor susţinerilor sale formulate prin cererea de recurs, în considerentele deciziei fiind prezentate argumentele care au fundamentat soluţia de respingere a recursului ca nefondat.

2.1. Astfel, motivul de casare vizând nepronunţarea asupra excepţiei de nelegalitate invocată în cursul soluţionării acţiunii, a făcut obiectul analizei instanţei de recurs, în considerentele deciziei ce face obiectul prezentei contestaţii în anulare reţinându-se că instanţa de fond s-a pronunţat asupra acesteia în practicaua deciziei recurate şi că, prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 ce permit, fără limită în timp, controlul de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 şi după împlinirea termenului în care partea putea exercita acţiunea în anulare, cum este şi actul ce face obiectul prezentei cauze, respectiv Ordinul din data de 22.03.2001 şi Ordinul nr. 141/02.03.1991, se poate ajunge la înlăturarea efectelor juridice produse de actul administrativ cu caracter individual, fapt ce poate avea drept consecinţă crearea unui "climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică", aşa cum a concluzionat CEDO, în paragraful 99 al Hotărârii pronunţate în cauza P. contra României.

Prin urmare, au fost supuse examinării instanţei de control judiciar criticile privind nepronunţarea instanţei de fond asupra excepţiei de nelegalitate, context în care afirmaţiile contestatorului nu pot fi primite în susţinerea prezentei contestaţii în anulare.

Reţine Înalta Curte că, prin exercitarea acestei căi extraordinare de atac pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., nu poate fi cenzurat modul în care instanţa de recurs, analizând motivul de casare, a înţeles să răspundă acestuia.

Independent de cele arătate, se impune a fi subliniat faptul că, în ceea ce priveşte problematica invocării excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ individual emis anterior Legii nr. 554/2004, jurisprudenţa în materie este consolidată în sensul reţinut prin decizia ce face obiectul prezentei contestaţii în anulare.

2.2. Nu pot fi avute în vedere nici susţinerile contestatorului vizând motivarea instanţei de recurs care a constatat temeinicia hotărârii recurate de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, în raport cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Împărtăşirea opiniei exprimate de judecătorul fondului în legătură cu aspectele invocate de recurent, nu echivalează cu o necercetare a motivului de casare, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

3. De altfel, constată Înalta Curte că aspectele invocate de contestator, prezentate pe larg la pct. I.4 al prezentei decizii, reprezintă critici de legalitate, vizând pretinse erori de judecată, care nu pot fi analizate pe calea contestaţiei în anulare.

Întreaga argumentare a contestatorului conduce la concluzia că se tinde la reformarea soluţiei printr-o rediscutare a cauzei, contrar dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., care nu urmăresc să deschidă părţii calea rejudecării recursului, prin reinterpretarea dispoziţiilor legale incidente şi reanalizarea materialului probator administrat în cauză.

În condiţiile arătate, se reţine că instanţa de recurs a analizat efectiv şi concret toate motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant, fiind examinate în mod real criticile supuse controlului judiciar.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul prevăzut de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva deciziei civile nr. 2093 din data de 12 aprilie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2020.