Binding force of res judicata bars re-litigation of creditor assembly legality in disciplinary insolvency practitioner proceedings

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 11.07.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă, B. şi C., anularea Deciziei nr. 16 din 23.06.2017 pronunţate de Instanţa Superioară de Disciplină a UNPIR, admiterea contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Hotărârii nr. 23 din 20.03.2017 pronunţate în Dosarul nr. x/2016 de Instanţa Locală de Disciplină din cadrul UPIR-Filiala Bucureşti în ceea ce priveşte respingerea plângerii şi aplicarea pentru pârâţii practicieni în insolvenţă B. şi C. a sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 86/2006 privind Organizarea activităţii practicienilor în insovenţă, respectiv în principal excluderea definitivă din UNPIR, însoţită de pierderea calităţii de practician în insolvenţă şi, în subsidiar, aplicarea oricărei sancţiuni administrative mai blânde.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4980 din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei UNPIR şi excepţia inadmisibilităţii ultimului capăt de cerere, invocate de pârâtă, ca nefondate.

A respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, în consecinţă, modificarea, în parte, a hotărârii recurate în sensul admiterii cererii introductive şi al menţinerii celorlalte dispoziţii.

3.1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că prin cererea introductivă a invocat nu numai nesocotirea dispoziţiilor imperative ale art. 13 alin. (1), art. 22 alin. (1) şi alin. (8) din Legea nr. 85/2006, dar mai ales nesocotirea dispoziţiilor art. 4, 5, 15, art. 16 şi art. 41 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 86/2006.

Instanţa de fond s-a limitat la a analiza dispoziţiile Legii nr. 85/2006, omiţând să aibă în vedere existenţa unei distincţii între practicienii în insolvenţă numiţi într-o procedură şi cei nenumiţi, precum şi faptul că doar cei numiţi pot realiza acte în procedura în cauză.

Numirea lichidatorului se face, conform art. 24 din Legea nr. 85/2006, de către judecătorul sindic şi poate fi înlocuit printr-o hotărâre a Adunării Creditorilor adoptată conform art. 15 raportat la art. 17 alin. (1) lit. b), art. 19 şi art. 22 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

Conform art. 4 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 86/2006, un practician în insolvenţă nu-şi poate exercita activitatea în două forme de organizare simultane, deci nu poate fi în acelaşi timp titular al unui cabinet individual şi, în egală măsură, colaborator în cadrul unei societăţi profesionale.

Or, în cauză, este necontestat şi dovedit că D. este titular al D., nefiind înregistrată în evidenţele UNPIR ca fiind colaborator al E., colaborarea putându-se face doar între avocatul D. şi E., în cadrul căreia D. poate exercita doar activităţi specifice profesiei de avocat.

Pe de altă parte, prin acţiune a arătat că intimaţii persoane fizice, practicieni în insolvenţă şi asociaţi ai E., au încălcat interdicţiile impuse de art. 41 din O.G. nr. 86/2006, aspect pe care instanţa de fond nu l-a avut în vedere şi nu l-a analizat, considerând în mod injust faptul că nu s-ar mai impune analiza acestui aspect, faţă de puterea de lucru judecat a hotărârilor terţe.

În mod evident, acest fapt reprezintă o încălcare a normelor de drept material, în condiţiile în care terţele hotărâri invocate nu au dezlegat problema interdicţiei prevăzute de art. 41 din O.G. nr. 86/2006, iar, pe de altă parte, obiectul plângerii disciplinare l-a reprezentat tocmai încălcarea acestei interdicţii, dispoziţiile Legii nr. 85/2006 fiind invocate în justificarea lipsei unei numiri legale a practicianului în insolvenţă D. în procedura ce face obiectul dosarului civil nr. x/2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă.

Faţă de această situaţie, instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 10 şi art. 11 din C. civ., care arată că normele care restrâng exerciţiul unor drepturi civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege şi respectiv că nu se poate deroga prin acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică.

Dispoziţiile art. 41 din O.G. nr. 86/2006 cuprind norme care restrâng drepturile civile ale lichidatorului judiciar, prin aceea că se abat de la dreptul comun privind regulile mandatului şi ale delegării, încălcarea acestor interdicţii din partea intimaţilor constituind un abuz de drept, prevăzut de art. 15 C. civ., prin exercitarea excesivă şi nerezonabilă a unui drept contrar bunei-credinţe, astfel cum este aceasta definită de dispoziţiile art. 14 C. civ., care arată că exercitarea cu bună credinţă a drepturilor trebuie efectuată în acord cu ordinea publică, ordinea publică presupunând respectarea întocmai a normelor legale, art. 24 din Legea nr. 85/2006 şi art. 41 din O.G. nr. 86/2006.

Astfel, D. putea ţine şi prezida adunarea creditorilor F.-în lichidare din data de 17.02.2016 doar dacă avea la acel moment calitatea de practician în insolvenţă cu forma de exercitare ca asociat sau angajat în interiorul profesiei la E., şi nicidecum în calitate de avocat colaborator, o asemenea situaţie nefiind întrunită în cauză.

3.2. În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat recurenta-reclamantă că, pe de o parte, instanţa de fond a citat dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind condiţiile de numire şi de înlocuire a lichidatorului judiciar într-o procedură de insolvenţă, însă a omis a le avea în vedere atunci când a reţinut că D. este titular al unui cabinet individual de insolvenţă, care nu a fost numit practician în insolvenţă în procedura de insolvenţă a F.-în lichidare.

Instanţa de fond nu a fost învestită cu analiza legalităţii colaborării dintre E. şi D., însă şi-a motivat soluţia pe analiza unei asemenea colaborări, omiţând însă a avea în vedere că, în evidenţele UNPIR, D. nu figurează ca şi colaborator sau angajat al E., ci ca şi titular al unui cabinet profesional propriu, C.I.I. D., motivarea fiind, astfel, străină de natura cauzei.

A apreciat recurenta că soluţia instanţei de fond este nemotivată cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 41 din O.G. nr. 86/2006, instanţa de fond neaducând niciun argument real, concret şi întemeiat în drept, care să justifice nepronunţarea pe acest aspect. De asemenea, în cuprinsul motivării sentinţei recurate, nu se regăseşte niciun element din care să rezulte cum a ajuns instanţa de fond la concluzia că E. putea delega atribuţia ţinerii şedinţelor adunării creditorilor către un terţ, fie avocat, fie practician în insolvenţă cu formă de organizare proprie şi distinctă.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind, în esenţă, că prima instanţă în mod corect a reţinut faptul că există putere de lucru judecat în ceea ce priveşte aspectul privind secretariatul şedinţei Adunării Creditorilor din 17.02.2016, în raport cu sentinţa civilă nr. 4697 din 28 iunie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 407 din 3 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

4.2. Intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, pentru că recurenta a invocat sumar incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ., însă criticile sale nu se pot circumscrie acestor motive de casare.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanţa de fond în mod corect a reţinut puterea de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţate în Dosarul nr. x/2008.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

5.1. Înalta Curte constată că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susţinerea acestui motiv, recurenta-reclamantă a apreciat, în esenţă, că instanţa nu ar fi analizat incidenţa dispoziţiilor art. 41 din O.G. nr. 86/2006 şi că nu ar fi arătat cum a ajuns la concluzia că E. putea delega atribuţia ţinerii şedinţelor adunării creditorilor către un terţ, fie avocat, fie practician în insolvenţă cu formă de organizare proprie şi distinctă.

Însă, după cum reiese din considerentele hotărârii recurate, prima instanţă a răspuns argumentelor reclamantei, reţinând faptul că aspectele privind -calitatea de reprezentant al lichidatorului judiciar E. a doamnei avocat D., -calitatea de practician în insolvenţă a acesteia precum şi -calitatea de membru al lichidatorului judiciar au fost stabilite, în mod definitiv, prin sentinţa civilă nr. 4697 din 28 iunie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, sentinţă care a fost menţinută, devenind definitivă, prin decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă nr. 407 din 3 octombrie 2016.

Astfel, contrar alegaţiilor recurentei, Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ., fiind expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate şi fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

5.2. De altfel, recurenta-reclamantă invocă nerespectarea şi neanalizarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 41 din O.G. nr. 86/2006 şi în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care este, de asemenea, nefondat.

Demersul recurentei-reclamante urmăreşte, în esenţă, a se constata nelegalitatea şedinţei Adunării Creditorilor debitoarei S.C. Băneasa S.A. din data de 17.02.2016, care ar fi fost condusă de o altă persoană decât reprezentanţii lichidatorului judiciar E., cu consecinţa aplicării unei sancţiuni disciplinare asociaţilor acestui lichidator, practicienii în insolvenţă C. şi B..

Reţine Înalta Curte că, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Alin.(2) al art. 430 C. proc. civ. prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, iar, conform alin. (4), autoritatea de lucru judecat este provizorie când hotărârea este supusă apelului sau recursului.

În jurisprudenţa, Înalta Curte, secţia contencios administrativ şi fiscal (exempli gratia Decizia nr. 2787 din 12 iunie 2014) a arătat că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Or, în cauză, instanţa de fond a valorificat aspectele dezlegate cu putere de lucru judecat de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa sentinţa civilă nr. 4697 din 28 iunie 2016, definitivă prin decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă nr. 407 din 3 octombrie 2016, prin care s-a constatat că modalitatea de organizare a şedinţei Adunării Creditorilor din data de 17.02.2016 a fost legală, în sensul că persoana care a prezidat adunarea era legitimată ca practician în insolvenţă şi îşi desfăşura activitatea în calitate de membru al E..

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Puterea de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti, principiul puterii de lucru judecat împiedicând infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

5.3. Concluzionând, Înalta Curte constată, după cum reiese din argumentele recurentei-reclamante, expuse la pct. 3 al prezentei decizii, că aceasta solicită a se relua analiza respectării legalităţii Adunării Creditorilor F.-în lichidare din data de 17.02.2016 pentru aceleaşi motive care au făcut deja obiectul studiului unor hotărâri pronunţate anterior.

Dezlegările date în această privinţă se impun şi în prezenta cauză în temeiul principiului mai sus enunţat, fără a mai fi necesară reiterarea lor, astfel că se poate concluziona că sentinţa pronunţată de instanţa de fond se impune a fi menţinută.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 430 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. civ., în prezenta cale de atac nu pot fi reţinute cele invocate de recurenta-reclamantă prin motivele de casare, deoarece efectul pozitiv al lucrului judecat nu presupune repunerea în discuţie a soluţiilor anterioare.

Dimpotrivă, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat se impune prin însăşi soluţia pronunţată în primul proces şi prin considerentele hotărârii care are legătură cu noul proces.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că autorităţile nu pot repune în discuţie o problemă soluţionată prin hotărâre definitivă (cauza Zazanis şi alţii contra Greciei). De asemenea, prin Hotărârea din 06.12.2007 în cauza Beian împotriva României s-a constatat încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic, prin faptul că permite pronunţarea în cauze identice a unor soluţii contradictorii.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

5.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4980 din data de 18 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2020.