Anti-doping sanction appeal dismissed for lack of jurisdiction due to exclusive competence of sports courts and CAS

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea primei instanţe

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.06.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională Anti-Doping, anularea Deciziei nr. 1/03.04.2017 emise de Comisia de Apel de pe lângă Agenţia Naţională Anti-Doping (ANAD).

A solicitat, ca urmare a anulării acestei decizii, să fie admisă excepţia necompetenţei generale a Comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale din cadrul ANAD în ceea ce priveşte cercetarea şi sancţionarea sa, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa în cadrul judecăţii realizate de organele jurisdicţionale aflate în subordinea pârâtei, cu admiterea excepţiilor de neconstituţionalitate invocate şi sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea anumitor prevederi din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 4575 din 27 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca inadmisibilă.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, respingerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti invocată de intimata-pârâtă şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.

A susţinut recurenta-reclamantă că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.

Potrivit art. 76 din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, se pot adresa Curţii de Arbitraj Sportiv de la Lausanne doar entităţile prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. c) şi f) din lege, respectiv federaţia internaţională responsabilă, Comitetul Olimpic Internaţional, Comitetul Paralimpic Internaţional şi Agenţia Mondială Anti-Doping.

Instanţa de fond a trimis la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006, care menţionează faptul că "jurisdicţia de soluţionare a cauzelor o au doar instanţele sportive, instanţa de ultim grad fiind Curtea de Arbitraj Sportiv de la Lausanne", însă acest articol trebuie privit ca o normă generală, în timp ce art. 76 din lege ca o normă specială.

Referitor la art. 77 din Legea nr. 227/2006 avut în vedere de prima instanţă, acest articol prevede doar posibilitatea atacării deciziei la Curtea de Arbitraj Sportiv, însă nu oferă o soluţie la situaţia reală de fapt, conform căreia a atacat decizia mai departe la Comisia de Apel din cadrul ANAD, nu la Curtea de Arbitraj Sportiv. Or, dacă a ales să atace decizia la Comisia de Apel din cadrul ANAD, devine aplicabil art. 76 din lege, care prevede entităţile ce pot ataca deciziile pronunţate de această comisie.

Prin urmare, avea deschisă calea accesului la o instanţă naţională, fiindcă, în conformitate cu art. 6 CEDO, oricărei persoane îi este garantat dreptul la o instanţă care să se pronunţe asupra unei contestaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile sale. Câtă vreme legea naţională o exclude din categoria persoanelor care se pot adresa Curţii de Arbitraj Sportiv, este îndreptăţită la soluţionarea cererii sale de către o instanţă judecătorească naţională, adică de Curtea de Apel Bucureşti.

A mai arătat recurenta-reclamantă, referitor la faptul că a sesizat Curtea de Arbitraj Sportiv, care nu şi-ar fi negat competenţa, că instanţa respectivă a unit excepţia necompetenţei cu fondul şi până la acest moment nu a primit hotărârea Curţii de Arbitraj Sportiv. De asemenea, s-a adresat Curţii de Arbitraj Sportiv de la Lausanne pentru că exista riscul de a pierde termenul de 21 de zile în care avea posibilitatea să conteste decizia emisă de către organele cu atribuţii jurisdicţionale din cadrul ANAD.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională Anti-Doping nu a formulat întâmpinare, însă a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A precizat şi faptul că, în Dosarul nr. CAS 2017/A/5209 al Curţii de Arbitraj Sportiv de la Lausanne, format ca urmare a cererii de apel formulate de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei Comisiei de Apel nr. 1 din 03.04.2017, Curtea de Arbitraj Sportiv de la Lausanne s-a declarat competentă să soluţioneze cauza şi a pronunţat Hotărârea arbitrală din data de 28 iunie 2018.

4. Decizia instanţei de control judiciar

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă şi cu dispoziţiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează.

4.1. Prin Decizia nr. 1 din 3 aprilie 2017 emisă de Comisia de Apel de pe lângă Agenţia Naţională Anti-Doping, a fost respinsă excepţia necompetenţei generale a Comisiei de audiere a sportivilor şi personalului asistent al sportivilor care au încălcat reglementările anti-doping de pe lângă Agenţia Naţională Anti-Doping şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a contestatoarei A., iar, în baza art. 29 lit. a) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei de Apel, a fost respins apelul formulat de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 12 din 12.03.2015/27.07.2016 a Comisiei de audiere a sportivilor şi a personalului asistent al sportivilor care au încălcat reglementările anti-doping de pe lângă Agenţia Naţională Anti-Doping, ca nefondat, menţinându-se decizia contestată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu cererea reclamantei A. de anulare a acestei decizii, iar, prin hotărârea ce face obiectul prezentului recurs, instanţa a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind inadmisibilă.

4.2. Prin recurs, recurenta-reclamantă, deşi citează dispoziţiile legale avute în vedere şi de prima instanţă, realizează o interpretare proprie, care nu poate fi primită.

Contrar alegaţiilor sale, nu se poate reţine că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 227/2006, care menţionează faptul că jurisdicţia de soluţionare a cauzelor o au doar instanţele sportive, instanţa de ultim grad fiind Curtea de Arbitraj Sportiv de la Lausanne, ar fi norma generală, în timp ce art. 76 din lege ar constitui o normă specială.

Norma de competenţă, la care recurenta face trimitere, o constituie Legea nr. 227/2006 în ansamblul său, neputându-se interpreta disparat dispoziţiile acesteia. Formularea art. 1 din lege este imperativă, în examinarea faptelor şi aspectelor juridice ale unui caz de încălcare a reglementărilor anti-doping jurisdicţia de soluţionare a cauzelor aparţinând numai instanţele sportive, instanţa de ultim grad fiind Curtea de Arbitraj Sportiv de la Lausanne.

Deci, art. 76 invocat de recurentă nu poate fi interpretat în sensul că, dacă printre entităţile prevăzute la art. 74 alin. (1) lit. c) şi f) (respectiv federaţia internaţională responsabilă, Comitetul Olimpic Internaţional, Comitetul Paralimpic Internaţional sau Agenţia Naţională Anti-Doping) nu figurează şi sportivul sau persoana care este subiect al deciziei, ar însemna că aceştia din urmă ar avea deschis accesul contestării deciziilor comisiei la instanţa de drept comun.

Coroborând dispoziţiile art. 1 cu cele ale art. 76 din lege, interpretarea art. 76 nu poate fi cea acreditată de recurentă, ci în sensul că deciziile comisiei de apel nu mai pot forma obiectul vreunei căi de atac formulate de alte persoane pe lângă cele prevăzute la art. 74, şi nicidecum în sensul că pot fi contestate la instanţa judecătorească naţională.

4.3. Nu prezintă relevanţă în cauză nici trimiterile recurentei la dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, de vreme ce a avut posibilitatea şi a urmat procedura prevăzută litigiilor de acest fel, procedură stabilită prin Legea nr. 227/2006, în cadrul căreia, potrivit art. 75 din lege, sunt respectate dreptul la o audiere în timp util, corectă, imparţial şi independentă, dreptul de a fi reprezentat şi dreptul la o decizie în formă scrisă, motivată, datată şi comunicată în timp rezonabil.

De asemenea, reţine Înalta Curte că asupra acestui aspect, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 560 din 29 mai 2012 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 537 din 01 august 2012.

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că accesul liber la justiţie nu este absolut, ci poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii) care a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.

În plus, referitor la procedura arbitrală, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 203 din 7 martie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3531 din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 24 martie 2006, a statuat că arbitrajul constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită. Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că România a acceptat prin Legea nr. 367/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 9 octombrie 2006, Convenţia internaţională împotriva dopajului în sport, adoptată în cadrul Conferinţei Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, la Paris la 19 octombrie 2005.

4.4. Pe lângă cele reţinute anterior, lipsa de justeţe a criticilor recurentei-reclamante A. reiese şi din faptul că, până la momentul soluţionării acestui recurs, Curtea de Arbitraj Sportiv de la Lausanne a soluţionat apelul său formulat împotriva aceleiaşi decizii ce face obiectul prezentei cauze, prin Hotărârea arbitrală pronunţată la data de 28 iunie 2018 în Dosarul CAS 2017/A/5209.

4.5. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că soluţia pronunţată de prima instanţă este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 4575 din data de 27 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2020.