Exclusion of late-payment penalties and court costs from insurance guarantee fund liability under special insolvency law

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea primei instanţe

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.03.2017, reclamanta A.. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 4283/16.02.2017 emise de pârât, prin care i-a fost respinsă cererea de plată a sumei de 1.143,75 RON (formată din 418,60 RON penalităţi de întârziere de 0,1%/zi, calculate de la 27.02.2015 până la 25.05.2015, şi 725,15 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform sentinţei nr. 17234 din 2 decembrie 2015 pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2015).

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 3887 din 24 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 4283/16.02.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul la plata sumei de 1.143,75 RON, şi la plata sumei de 350 RON cheltuieli de judecată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea contestaţiei formulate de reclamanta A.. împotriva Deciziei nr. 4283/16.02.2017.

După ce a prezentat situaţia de fapt, a arătat recurentul-pârât că a respins cererea de plată pentru suma de 1.143,75 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată motivat de faptul că acestea nu constituie creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, Fondul nefiind continuator/mandatar/succesor a asiguratorilor faliţi, obligaţiile sale fiind proprii, noi, şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment.

Astfel, instanţa de fond a calificat în mod greşit Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca fiind un garant al asigurătorului, Legea 213/2015 stabilind faptul că Fondul are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

De asemenea, potrivit art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi şi nu asigurătorilor în faliment, toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite de FGA în cadrul procedurii administrative de plată prevăzute de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti împotriva asigurătorului falit, în cazul de faţă B. S.A.. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Legea nr. 213/2015, ca lege specială care se aplică exclusiv în cazul falimentului unui asigurător, stabileşte clar că, prin creanţă de asigurare, se înţelege doar cea care rezultă dintr-un contract de asigurare, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii precum şi primele datorate de asigurătorul debitor, aspect care rezultă şi din art. 21 alin. (1) şi (3) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară şi art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004.

Prin urmare, legea limitează conţinutul creanţelor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător exclusiv la despăgubiri/indemnizaţii şi prime de asigurare (pentru perioada de risc rămasă neacoperită), iar conţinutul noţiunii de despăgubire nu poate fi stabilit prin raportare la alte acte normative, având în vedere că este vorba de o definiţie stabilită într-o lege cu caracter special, care se aplică doar în cazul falimentului unui asigurător, respectiv cazul de faţă.

Prin asimilarea penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată despăgubirilor stabilite de Legea nr. 213/2015, instanţa de fond a încălcat şi prevederile art. 11 din lege.

Astfel, dacă nu a fost parte în procesul finalizat prin sentinţa civilă nr. 17234 din 2 decembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3, dacă nu este un continuator/mandatar/reprezentant al asigurătorului falit obligat prin sentinţa menţionată, dacă nu se subrogă în contractul de asigurare RCA, dacă face plăţile numai potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de Legea nr. 213/2015, nu există nicio bază legală pentru a admite la plată sau să fie obligat la plata penalităţilor şi cheltuielilor de judecată pretinse de intimata-reclamantă.

Penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată au ca izvor un drept de creanţă izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător, şi nu de FGA, la fel ca şi cheltuielile de judecată, care sunt datorate ca urmare a căderii în pretenţii a asigurătorului în cadrul unui proces.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A.. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4. Decizia instanţei de control judiciar

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent şi cu dispoziţiile legale incidente, constată că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este fondat, pentru considerentele ce urmează.

4.1. Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/22.01.2016, reclamanta A.. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile FGA cu suma de 1.153,75 RON (compusă din 418,60 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, şi 725,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată), invocând sentinţa civila nr. 17234 din 2 decembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, prin care asigurătorul B. S.A. a fost obligată la plata sumelor respective către reclamantă.

În urma analizării cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin Decizia nr. 4283/16.02.2017, a respins cererea de plată, apreciind că sumele solicitate nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat, de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, noţiunii de creanţe de asigurări.

Împotriva deciziei FGA, intimata-reclamantă a formulat acţiune în anulare, admisă de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa civilă ce face obiectul prezentului recurs.

Instanţa a apreciat, în esenţă, că sumele respective, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, au fost generate în sarcina asigurătorului datorită încheierii unui contract de asigurare care acoperă şi riscul pentru care a fost achitat deibtul principal şi pentru care au fost acordate penalităţile de întârziere rezultate din conţinutul sentinţei civile a Judecătoriei Sectorului 3, neimpunându-se condiţia ca pârâtul să fie parte în litigiul finalizat astfel.

4.2. Înalta Curte reţine că, potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Apreciază Înalta Curte că prima instanţă a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015, precum şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neţinând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziţii, extinzând normele juridice dincolo de conţinutul lor limitativ şi clar definit.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale. Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condiţiile alin. (1) şi (2), Fondul este îndreptăţit să înregistreze şi să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăţilor efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor,

"(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizaţiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanţelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare debitoare decât pentru sumele care depăşesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite din disponibilităţile Fondului, împreună cu dovada plăţii acestora, se înregistrează cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanţei judecătoreşti competente. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau a drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, în condiţiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 şi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanţele Fondului reprezintă creanţe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi se achită cu prioritate faţă de alte creanţe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanţe de asigurări ale Fondului şi sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi, şi nu asigurătorilor în faliment, toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite de FGA în cadrul procedurii administrative de plată prevăzute de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, în cazul de faţă B. S.A.. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că, " În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite."

Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, asigurătorul poate datora penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Referitor la stabilirea noţiunii legale de despăgubiri, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalităţi şi cheltuieli de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborat cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situaţia în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar, potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului.

Pe cale de consecinţă, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci acestea rezultă din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Pentru aceste considerente, este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât, impunându-se casarea hotărârii recurate.

4.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Faţă de cererea recurentului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 şi art. 453 C. proc. civ., urmează a obliga intimata-reclamantă la plata acestora, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3887 din data de 24 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamantei A.., ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă la plata sumei de 100 RON către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2020.