Applicability of the 450,000 RON guarantee cap per insurance claim versus per creditor for subrogated CASCO recourse against an insolvent RC insurer

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea primei instanţe

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 26.11.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 2243/18.10.2016 emise de pârât şi obligarea pârâtului să-i plătească 15.560,08 RON, în temeiul obligaţiei de plată a Societăţii de B. S.A., care a intrat în insolvenţă.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 2123 din 6 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii invocării motivelor de neconvenţionalitate.

A respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii invocării motivelor de neconvenţionalitate.

A admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. şi a anulat Decizia FGA nr. 2243/18.10.2016.

A obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.078,27 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

2. Cererile de recurs

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

2.1. Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată, dispunându-se obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 15.560,08 RON şi la plata cheltuielilor de judecată.

După ce a prezentat situaţia de fapt şi cele reţinute de prima instanţă, a susţinut recurenta-reclamantă că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

Raportul juridic de garantare şi raportul principal de asigurare s-au născut în acelaşi moment, ca urmare a încheierii poliţei RCA emise de B., falimentul B. neprezentând relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Fiind vorba despre un raport de garantare grefat pe un raport principal de asigurare, ambele conexiuni juridice s-au născut în acelaşi timp, respectiv la data emiterii poliţiei RCA nr. x/04.02.2014, singura distincţie fiind dată de faptul că raportul de garantare s-a născut în temeiul legii, dar la acelaşi moment.

De asemenea, FGA este chemat să asigure repararea unui prejudiciu produs în 2014, cu 2 ani anterior falimentului B., ceea ce înseamnă că la momentul anului 2014 exista un raport juridic care ţinea pe FGA să garanteze repararea prejudiciului pentru cazul falimentului B..

Publicarea falimentului B. nu reprezintă altceva decât momentul la care un drept născut în baza unui raport juridic preexistent a devenit eficace, garanţia acordată de FGA existând, în virtutea legii, pe toată durata raportului principal de asigurare. Publicarea falimentului a marcat doar momentul începând cu care drepturi preexistente (dreptul de a fi garantat împotriva falimentului asigurătorului) au putut fi exercitate în contradictoriu cu FGA.

Astfel, legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite din partea Fondului este legea în vigoare la momentul naşterii situaţiei juridice care a generat acest drept, respectiv Legea nr. 136/1995, iar suprimarea sau plafonarea garanţiei legale prin legea nouă nu s-ar putea face fără ca legea nouă să aibă efect retroactiv, indiferent de criteriul retroactivităţii avut în vedere de doctrina şi practica judiciară.

A mai apreciat recurenta-reclamantă că soluţionarea cererii de plată raportat la procedura reglementată de Legea nr. 213/205 nu schimbă cu nimic concluzia privitoare la legea aplicabilă problemei de drept substanţial.

Faptul că atât cererea de plată, cât şi prezentul litigiu sunt soluţionate din punct de vedere procedural prin raportare la dispoziţiile procedurale cuprinse în Legea nr. 213/2015 nu înseamnă că tot dispoziţiile acesteia sunt aplicabile şi raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

Astfel, soluţia prin care instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) C. civ., raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 13, 14 şi 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, privind dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Legea nr. 213/2015 obligă FGA să analizeze şi să soluţioneze cererea de plată într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative ataşate şi normele aplicabile în materie.

În aceste condiţii, este evident că, odată ce FGA a soluţionat cererea de plată şi nu a înţeles să invoce alte motive de respingere decât pretinsa incidenţă a plafonului de 450.000 RON, fie a verificat toate celelalte condiţii şi a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite, fie a renunţat la/a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluţionată pe fond.

Considerentul că între părţi există o dispută sub aspectul penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, cu privire la care instanţa nu ar putea interveni, este neîntemeiat pentru că această dispută va fi soluţionată într-un final tot de către instanţă, pentru că FGA va respinge cererea de plată sub aspectul penalităţilor, A. va contesta noua decizie şi se va ajunge în faţa instanţei cu aceeaşi problemă.

Astfel, din punct de vedere al unei mai bune administrări a justiţiei şi din punct de vedere al dreptului la soluţionarea procesului într-un termen rezonabil, este de dorit ca instanţa să soluţioneze toate disputele existente în prezentul dosar, pentru că, în caz contrar, singurul lucru pe care-l va obţine ca urmare a câştigării procesului va fi dreptul la un nou proces.

Pe de altă parte, există sentinţa civilă nr. 14968 din 2 septembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a dispus obligarea societăţii B. la plata către A. a sumei de 15.560,08 RON, sentinţă ce este opozabilă FGA în calitate de garant al obligaţiilor asumate de B..

A mai apreciat recurenta-reclamantă că soluţia de admitere în parte a cererii, în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată, ignoră dreptul său la soluţionarea procesului, adică a întregii dispute cu FGA) într-un termen rezonabil şi deschide calea unui posibil abuz de drept din partea autorităţii, care va fi tentată să respingă cererea de plată pe alte motive decât cele reţinute iniţial.

De asemenea, în cauză, nicăieri în decizia atacată nu s-a menţionat că FGA şi-ar fi limitat analiza la simpla depăşire a plafonului şi că nu ar fi analizat fondul cererii, ci, potrivit art. 16 din Norma nr. 16/2015 a Autorităţii de Supraveghere Financiară, există toate premisele ca să fi fost analizat fondul cererii de către comisia specială din cadrul FGA şi să nu fi fost identificat niciun motiv de respingere, în afara incidenţei plafonului. În plus, chiar dacă s-a accepta această ipoteză, această împrejurare reprezintă, în realitate, o invocare a propriei culpe a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, o omisiune culpabilă a acestuia.

2.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi, rejudecând, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac recurentul-pârât a susţinut, referitor la calitatea de creditor de asigurare al A., în sensul Legii nr. 213/2015, greşita interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, premisa de la care pleacă instanţa fiind una eronată şi negăsindu-şi suportul în dispoziţiile legale incidente.

A făcut trimitere la definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare.

Potrivit recurentului, creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, in condiţiile în care îşi exercita un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în speţă B. - în faliment.

Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conţinut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obţinut ca efect al subrogării, fiind un drept propriu asigurătorului Casco care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

În cauză, contestatoarea îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilităţile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor şi limitelor impuse de acest act normativ.

În continuare, recurentul a susţinut greşita interpretare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 dată de prima instanţă, care adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe contract de asigurare cum reţine instanţa.

A reluat definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare, ce se regăsesc în conţinutul art. 4 din Lege, precizând că legea defineşte chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, fâcând trimitere şi la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) si b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 şi nr. 11/2011.

A mai apreciat recurentul că prima instanţă a ignorat şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziţii care determină scopul înfiinţării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Or, nu se poate susţine că Fondul preia obligaţiile asigurătorului în faliment, obligaţii rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator sau succesor al unui asigurător aflat în faliment.

A apreciat, astfel, că interpretarea dată de către prima instanţă este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării Fondului şi modalitatea de funcţionare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, a cerut să fie avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obţinut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcţiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăţi de asigurare în faliment.

Totodată, recurentul a solicitat să se constate că, contrar celor reţinute de prima instanţă, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar, ca natură juridică, acţiunea de regres este o acţiune de recuperare a unor sume achitate, ca urmare a plăţilor efectuate pentru asiguraţii lor, iar nu o acţiune în despăgubire.

Potrivit recurentului, prima instanţă a înlăturat în mod nelegal susţinerile Fondului referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societăţii B., susţinând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, şi a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), art. 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond.

Astfel, A. figurează ca un singur creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanţelor debitoarei Societatea B.-în faliment, în tabel precizându-se că are o creanţă scadentă în cuantum de 450.000 RON înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare.

A. nu a contestat înscrierea creanţei sale în cuantum de 450.000 RON sub condiţie rezolutorie în tabelul de creanţe şi nici menţiunile, măsurile dispuse de lichidatorul judiciar, deşi ar fi avut acest drept, în condiţiile art. 259 alin. (1) din Legea nr. 85/2016.

Astfel, în mod corect s-a apreciat că reclamanta este unic creditor de asigurare şi, în consecinţă, s-a aplicat plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la această calitate.

3. Apărările formulate în cauză. Procedura derulată în recurs

3.1. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare faţă de recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

3.2. Şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

3.3. La data de 17.02.2020, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizării formulate în dosarul nr. x/2017, cerere admisă prin încheierea de şedinţă din 26 februarie 2020.

3.4. La data de 21.05.2020, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de repunere pe rol, admisă la termenul din 21.10.2020, când pricina a fost reţinută spre soluţionare.

4. Decizia instanţei de control judiciar

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că recursurile sunt nefondate.

4.1. Cu privire la recursul reclamantei A. S.A., instanţa de control judiciar apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond aplicând şi interpretând corect dispoziţiile de drept material.

În esenţă, recurenta-reclamantă apreciază că legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite este Legea nr. 136/1995, lege care nu prevedea un plafon maxim de garantare, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii, şi că soluţionarea cererii de plată prin raportare la procedura reglementată de Legea nr. 213/2015 nu schimbă concluzia privitoare la legea aplicabilă problemei de drept substanţial.

De asemenea, în opinia recurentei, instanţa de fond ar fi trebuit să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singură etapă, pentru că autoritatea ar fi tentată să respingă cererea de plată pentru alte motive decât cele reţinute iniţial.

Apreciază Înalta Curte, în ceea ce priveşte legea aplicabilă litigiului, că raporturile juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări iau naştere în temeiul şi în condiţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în momentul solicitării deschiderii dosarului de daună, prin cererea adresată Fondului. Astfel, nu se poate vorbi de ultraactivarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1996, care au fost abrogate prin Legea nr. 213/2015.

Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Deci, referitor la legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor în instrumentarea dosarului de daună, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanţă momentul încheierii poliţei RCA sau a poliţei CASCO, aceste din urmă momente fiind relevante numai în privinţa raporturilor de asigurare, neputându-se vorbi despre naşterea vreunui drept de garanţie afectat de condiţie suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenţei asigurătorului.

Nu în ultimul rând, reţine Înalta Curte că instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în prezentul litigiu, după cum reiese din conţinutul Deciziei nr. 2243/18.10.2016 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, acesta a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată şi nu la plata sumei solicitate prin cererea de plată.

4.2. Referitor la recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, instanţa de control judiciar reţine că, la soluţionarea Cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulate de A. S.A., pârâtul a avut în vedere, în esenţă, că în privinţa acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a Societăţii de B. deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acţiunea.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată cu aplicarea şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, expuse succint la pct. 2 al prezentei decizii, care vizează, în esenţă, înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fiind corectă.

De asemenea, în atare situaţie nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În concluzie, Decizia nr. 2243/18.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a refuzat plata sumei de 15.560,08 RON către A. S.A., reţinând că s-a plătit suma de 450.000 RON către acest creditor de asigurare, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, este nelegală.

4.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2123 din data de 6 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2020.