Validity of legislative repeal of judicially confirmed doctoral salary supplements under new public sector pay framework

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat anularea în parte a Ordinului nr. 2201/C, emis de Ministerul Justiţiei în ceea ce o priveşte, cu privire la cuantumul sporului aferent titlului de doctor, emiterea unui alt ordin de salarizare, prin includerea în indemnizaţia de încadrare a sumei corespunzătoare sporului pentru deţinerea titlului de doctor în cuantum de 15% din indemnizaţia brută lunară de încadrare, repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor la care are dreptul, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care este îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 975 din 6 martie 2018, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată ca sentinţa este vădit nelegala şi cuprinde afirmaţii contrare adevărului.

Prin chiar noţiunea de spor, legiuitorul ar fi trebuit să aibă în vedere un adaos procentual al indemnizaţiei/soldei/salariului de bază al salariatului care deţine titlul ştiinţific de doctor şi nu al salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată.

După cum se poate observa salariul de bază minim brut pe ţară reprezintă o garanţie a plăţii unor drepturi de bază, minime, în raporturi dintre salariaţii care au încheiat un contract de muncă şi sunt reprezentaţi de organizaţii sindicale, ceea ce nu este cazul magistraţilor care sunt numiţi în funcţie prin Decretul Preşedintelui României, nu au un contract de muncă, ci sunt salarizaţi în baza legii şi le este interzisă prin lege organizarea în asociaţii sindicale care să poată să le reprezinte interesele la negocierea prevăzută de art. 164 din legea nr. 53/2003.

Pe de altă parte, procentul de 50 % din cuantumul salariului minim este motivant doar pentru categoriile de salariaţi ale căror drepturi se situează la limita inferioară şi nu şi pentru cei care au un salariu mai mare stabilit, conform legii în funcţie de natura muncii prestate şi restricţiile sociale impuse.

Deşi stabilirea unui cuantum egal pentru toţi deţinătorii titlului de doctor aparent ar fi nediscriminatorie, trebuie observat că discriminarea se produce la nivelul categoriilor profesionale care încasează un salariu mai mare celui minim garantat în plată de 1450 RON lunar,

Discriminarea dintre deţinătorii titlurilor de doctor pe criteriul cuantumului drepturilor salariate încasate şi implicit al categoriilor profesionale este în contradicţie atât cu art. 4 din Constituţia României, privind egalitatea între cetăţeni, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 41, privind dreptul la muncă şi protecţie socială din acelaşi act normativ, fiind de natură a afecta statutul acestei profesii astfel cum este reglementat în art. 124,125 din Constituţie.

Or, încălcarea principiului egalităţii se reflectă prin descurajarea anumitor categorii profesionale de a urma cursurile doctorale si încurajarea unor alte categorii de salariaţi, în acest mod fiind subminat chiar statutul categoriei profesionale din care facem parte.

Trebuie menţionat că problema modului de reglementare a sporului de doctorat a fost supusă analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, care a pronunţat decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016 privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (6) şi art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1), art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 şi art. 8 din anexa nr. 5 a Legii nr. 63/2011, în litigiile ce au ca obiect acordarea de către angajator a unor despăgubiri rezultate din discriminarea la care sunt supuse persoanele care au dobândit titlul de doctor după data de 1 ianuarie 2010, despăgubiri echivalente cu cuantumul sporului aferent acestui titlu, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.002 din 13 decembrie 2016.

Astfel, la punctul 43 din Decizia nr. 21/2016, s-a menţionat că " legea nr. 193/2016 nici nu putea să statueze un alt mod, pentru că ar fi încălcat dispoziţiile cu valoare de principiu din legile-cadru de salarizare nr. 330/2009, nr. 284/2010 şi nr. 285/2010.

Se mai susţine că instanţa s-a pronunţat de la primul termen de judecată, iar cu ocazia motivării a observat solicitarea de la punctul I din acţiune şi a motivat în sensul că s-a cerut sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate.

Recurenta mai precizează că ordinul atacat încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pe care o deţine, prin care s-a dispus acordarea drepturilor băneşti aferente sporului pentru titlul de doctor atât pentru trecut cât şi în continuare, pentru viitor (sentinţa civila nr. 1491 din 13.05.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015).

Anulând drepturile dobândite pe calea unor hotărâri judecătoreşti, Ministerul Justiţiei prin ordinul atacat a încălcat autoritatea de lucru judecat, actul administrativ fiind de natură a afecta actul de justiţie şi astfel puterea executivă şi cea legislativă interferează şi afectează în mod evident puterea judecătorească. Instanţa nu a analizat aceasta hotărâre, care conform art. 430 din C. proc. civ. se bucură de puterea lucrului judecat şi a judecat cauza ca şi cum această putere de lucru judecat nu ar exista.

Nici argumentele de la punctul IV din acţiune nu au fost analizate de instanţa de judecata. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Cap. VIII al Anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice "Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat.", iar potrivit art. 5 din acelaşi act normativ "Judecătorii... beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare."

Dispoziţiile legale citate anterior prevăd în mod expres şi distinct trei categorii de sporuri, având trei valori diferite, respectiv sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de până la 15% din salariul de bază, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25% şi sporul pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%.

Contrar acestor prevederi legale absolut clare, prin ordinul contestat nu s-a indicat în concret şi defalcat cota procentuală acordată fiecărui salariat pentru fiecare dintre cele trei categorii de sporuri, ci s-au indicat doar valorile numerice, ceea ce face imposibilă verificarea corectitudinii stabilirii drepturilor salariale.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere următoarele considerente.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă ca în mod corect instanţa de fond a constatat că nu poate fi reţinută discriminarea invocată de recurenta-reclamantă, întrucât legea nu discriminează, fiind invocate în acest sens Deciziile nr. 818, 819, 820 din 3 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale în care s-a statuat că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si ale art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut Decizia nr. 1325/4.12.2008 a Curţii Constituţionale, în care s-a constatat că înţelesul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituţional.

Conform art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională ori socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Ca atare, dacă art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale oferă o protecţie împotriva oricărei discriminări în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor pe care Convenţia le garantează, orice diferenţă de tratament nu semnifică, automat, încălcarea sa.

Diferenţa de tratament devine discriminare numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situaţii analoage şi comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamate cu privire la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1491/13.05.2016 pronunţată de Tribunalul Prahova, Înalta Curte constată că temeinic şi legal nu a putut fi reţinută de prima instanţă, constatându-se că Ordinul ministrului justiţiei nr. 2201/C/2017 a fost emis în temeiul unei legi adoptată ulterior pronunţării hotărârii respective şi care reglementează diferit acest drept. Suma compensatorie reprezentând sporul de doctor în drept, obţinută prin sentinţa civilă nr. 1491/13.05.2016, a fost acordată ca urmare a constatării discriminării recurentei-reclamante prin raportare la ceilalţi colegi care obţinuseră acest drept temeiul O.U.G. nr. 27/2006, anterior abrogării sale prin Legea nr. 330/2009.

Curtea Constituţională a statuat că: "sporurile, premiile şi alte stimulente reprezintă drepturi salariate suplimentare, nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie, şi că legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" .

Înalta Curte are în vedere faptul că acordarea sporului, a sumei compensatorii sau a unei indemnizaţii pentru titlul ştiinţific de doctor este la libera apreciere a legiuitorului, care este în măsură să stabilească şi condiţiile şi criteriile de acordare a unui asemenea beneficiu pentru persoanele care deţin titlul respectiv şi prin urmare, modificarea cadrului legislativ nu poate fi considerată o încălcarea a drepturilor fundamentale sau a autorităţii de lucru judecat.

Potrivit art. 39 din Legea nr. 153/2017 privind aplicarea tranzitorie a legii, prevede în mod expres la alin 3. (devenit art. 5 după modificarea şi completarea acestui act normativ), că "Sporul pentru titlul ştiinţific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, după caz, de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor, indiferent de data obţinerii acestuia, beneficiind de prevederile art. 14".

Ca atare, aşa cum a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti, aplicarea etapizată a legii a început la data de 1 iulie 2017 şi a vizat în primul rând stabilirea sporului pentru titlul ştiinţific de doctor sub forma indemnizaţiei lunare în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, ceea ce s-a concretizat în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă în emiterea ordinului contestat prin prezenta acţiune.

Nici critica privind faptul că instanţa de fond nu a analizat punctul IV al cererii de chemare în judecată, privind celelalte sporuri avute în vedere la calcularea drepturilor salariale ale recurentei-reclamante, nu poate fi reţinută.

În primul rând, capetele de cerere ale acţiunii au avut în vedere anularea OMJ nr. 2201/C/2017 cu privire la cuantumul sporului aferent titlului de doctor, emiterea unui alt ordin de salarizare prin includerea în indemnizaţia de încadrare a sumei corespunzătoare sporului pentru deţinerea titlului de doctor în procent de 15% din indemnizaţia brută lunară de încadrare şi repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor la care recurenta-reclamantă a considerat că avea dreptul.

Instanţa de fond a reţinut că art. 39 din Legea nr. 153/2017 nu prevede aplicarea etapizată cu privire la indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, ci doar cu privire la salariul de bază, iar art. 38 alin. (2) din lege (care statuează că se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salarii lor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare), nu se aplică în ceea ce priveşte beneficiul acordat persoanelor care deţin titlul ştiinţific de doctor.

În acest sens, art. 1 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 2201/C/31.08.2017, a cărui anulare este solicitată de către recurenta-reclamantă, prevede că începând cu data de 1.07/2017 judecătorii din circumscripţia Curţii de Apel Galaţi se reîncadrează în funcţie cu menţinerea cuantumului brut al indemnizaţiei de încadrare şi al sporurilor, iar art. 2 priveşte acordarea indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor începând cu aceeaşi dată.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat pe cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte apreciază că această critică formulată în recurs nu poate fi primită,

Recurenta-reclamantă avea posibilitatea să formuleze cerere de completare a sentinţei cu privire la acest aspect.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect, legal, starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 975 din 03 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2020.