Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 5230/2020 AI generated

FGA reimbursement of subrogated CASCO claims quashed and remanded after Grand Chamber ruling that 450,000 RON guarantee cap applies per individual claim

Case Number Decizia nr. 5230/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the insurer's appeal, quashed the appellate court's judgment that had dismissed the claim, and remanded the case to the same instance for retrial. The dispute concerned an administrative challenge by a CASCO insurer against the Insureds' Guarantee Fund (FGA), which had refused reimbursement of subrogated claims (damages, penalties, and costs) paid to its policyholders after the liability insurer entered bankruptcy, arguing that the statutory guarantee cap of 450,000 RON had already been exhausted per creditor. The decisive legal basis was Decision No. 29/2020 of the Grand Chamber for Resolving Legal Questions, which established that the 450,000 RON cap applies per individual insurance claim rather than cumulatively per creditor, thereby recognizing the subrogated insurer as a distinct "insurance creditor" entitled to separate coverage limits for each underlying claim.

Legislator headnote

AI generated

art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, art. 1597 alin. (2) C. civ; FGA reimbursement of subrogated CASCO claims quashed and remanded after Grand Chamber ruling that 450,000 RON guarantee cap applies per individual claim: The dispute concerned an administrative challenge by a CASCO insurer against the Insureds' Guarantee Fund (FGA), which had refused reimbursement of subrogated claims (damages, penalties, and costs) paid to its policyholders after the liability insurer entered bankruptcy, arguing that the statutory guarantee cap of 450,000 RON had already been exhausted per creditor. The decisive legal basis was Decision No. 29/2020 of the Grand Chamber for Resolving Legal Questions, which established that the 450,000 RON cap applies per individual insurance claim rather than cumulatively per creditor, thereby recognizing the subrogated insurer as a distinct "insurance creditor" entitled to separate coverage limits for each underlying claim.

Keywords

AI generated
casco insurance insurer reimbursement claim cost coverage guarantee bankruptcy claim policyholder liability insurance

Cited Legislation

AI generated
art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015
S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispoziţiile art.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015
a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art.
art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015
213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art.
art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014
I) şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.
art. 1597 alin. (2) C. civ
Aplicând art. 1597 alin. (2) C. civ., rezultă că subrogarea A.
art. 2210 alin. (1) din C. civ
Din interpretarea teleologică a art. 2210 alin.
art. 520 alin. (4) din C. proc. civ
x/2017 au un obiect similar şi că problema de drept suspusă judecăţii este identică, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

Main ground for the verdict, cited in the dispositive as the legal basis for admitting the appeal and quashing the lower court's decision.

art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural rule applied in the dispositive to justify the admission of the appeal and the remand of the case.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (2)din Legea nr. 503/2004, a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 1967 din 05.10.2016 solicitând anularea deciziei contestată ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 6.292 RON, compusă din: 3.865,88 RON, reprezentând despăgubirea achitată de A. către asiguratul Casco,1.507,69 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015 şi 918,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în Dosarul x/2015 şi obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1662 din 8 mai 2017, a respins acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite din partea Fondului este legea în vigoare la momentul naşterii situaţiei juridice care a generat acest drept, respectiv Legea nr. 136/1995.

Suprimarea sau plafonarea garanţiei legale prin legea noă, nu s-ar putea face fără ca legea nouă să aibă efect retroactiv, iar aceasta indiferent de criteriul retroactivităţii avut în vedere de către doctrină şi practica judiciară.

În aceste condiţii, recurenta apreciază că soluţia prin care instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată a normelor de drept intertemporal.

De asemenea, se mai susţine că hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 3 lit. I) şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Raţiunea ce a stat la baza pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei, poate fi sintetizată în următoarele idei principale, derivate din interpretarea textelor legale relevante:

- legiuitorul a înţeles să reglementeze raporturile juridice născute ca urmare a falimentului asigurătorului în acord cu interesul public, iar nu prin raportare la prevederile dreptului comun privind instituţia subrogaţiei;

- cererile pentru realizarea creanţelor de asigurări, peste limita de 450.000 RON, pot fi valorificate exclusiv pe calea dreptului comun reglementată de procedura falimentului menită să protejeze proporţional nivelului creanţelor în mod colectiv interesele tuturor creditorilor societăţii de asigurare;

- subrogarea este eficientă în beneficiul A., ca asigurător facultativ însă numai în limita totală pentru sumele achitate de aceasta propriilor asiguraţi.

Nu se poate reţine interpretarea propusă de A. în condiţiile în care este de notorietate că majoritatea despăgubirilor achitate în situaţii de normalitate sunt situate sub limita maximă a acestui plafon. În caz contrar, ar fi eludat scopul urmărit de lege prin stabilirea acestuia şi afectarea principiului egalităţii în cadrul procedurii de faliment, în condiţiile în care garanţia plăţii acestor despăgubiri este limitată în toate situaţiile ivite în practică de acest plafon, independent de calitatea solicitantului acestor despăgubiri şi de izvorul acestor creanţe de asigurări.

Cu alte cuvinte, instanţa de fond apreciază în mod greşit că instituţia subrogaţiei este incompatibilă cu procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015, întrucât s-ar încălca egalitatea creditorilor B. în faţa procedurii falimentului.

Mecanismul subrogaţiei nu este anihilat de procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015. Asigurătorul CASCO nu este supus unei limitări globale la pragul de 450.000 RON, indiferent de numărul persoanelor în numele cărora se subrogă.

În materia asigurărilor facultative şi obligatorii, calitatea de garant pentru plata despăgubirilor în caz de faliment al asigurătorului o deţine FGA. Aplicând art. 1597 alin. (2) C. civ., rezultă că subrogarea A. în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării produce efecte inclusiv faţă de FGA, acesta din urmă fiind ţinut să execute obligaţia de plată ce îi incumbă potrivit legii.

Din interpretarea teleologică a art. 2210 alin. (1) din C. civ., rezultă că o eventuală intenţie a legiuitorului de a înlătura societăţile de asigurare care s-au subrogat în drepturile persoanelor asigurate sau ale beneficiarilor asigurării de la protecţia şi garanţia oferită prin intermediul FGA, ar fi fost reglementată expres.

Având în vedere faptul că înlăturarea societăţilor de asigurare de la efectele instituţiei subrogaţiei are caracterul unei excepţii, ar fi trebuit să fie reglementată în mod expres prin lege.

O veritabilă încălcare a principiului egalităţii creditorilor B. în faţa procedurii falimentului ar presupune ca unui creditor de asigurare, care se adresează FGA cu o cerere de plată în nume propriu, să îi fie achitată creanţa cu depăşirea plafonului de 450.000 RON.

În speţă, A. nu se adresează FGA în nume propriu. Urmare a mecanismului subrogaţiei asigurătorului în drepturile asiguratului, fiecărei cereri de plată formulate către FGA de către A., îi corespunde o poziţie de creditor de asigurare distinctă.

Prin urmare, cererile de plată formulate de A. nu pot fi privite unitar cu consecinţa cumulării creanţelor exhibate, astfel încât să se considere atins plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Ignorând în mod nejustificat mecanismul subrogaţiei, instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că persoanele asigurare direct sau indirect se pot adresa FGA cu o cerere de plată, însă atunci când A. acţionează în numele acestor persoane, sumele de bani achitate trebuie cumulate, fără a lua în seamă că fiecare cerere de plată are la bază un raport de asigurare distinct.

Potrivit considerentelor sentinţei recurate, A. nu beneficiază de un drept sau o creanţă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO, în afara limitei de-450.000 RON instituită în mod legal, prin raportare la art. 53 din Constituţie.

În subsidiar, dacă am admite faptul că existenţa plafonului reprezintă o măsură proporţională, în acord cu art. 53 din Constituţie, per a contrario, în limita sumei de 450.000 RON A. deţine o creanţă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO ce reclamă o protecţie specifică.

În speţă, deşi A. nu a pretins, în nume propriu, plata unei creanţe superioare plafonului maxim prevăzut de lege, a primit numeroase soluţii de respingere, generate de interpretarea eronată asupra instituţiei subrogaţiei coroborate cu procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

În consecinţă, A. deţine o creanţă (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, iar potrivit dispoziţiilor legale incidente în speţă, plăţile efectuate de FGA nu au depăşit cuantumul plafonului prevăzut de lege.

În măsura în care ar fi fost posibilă o soluţionare în etape a cererii de plată, atunci cu siguranţă această posibilitate ar fi fost prevăzută în mod expres în procedura reglementată în Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, se impune obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse prin cererea de plată sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Incidente procedurale

La data de 6 decembrie 2019, având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză şi dosarul nr. x/2017 au un obiect similar şi că problema de drept suspusă judecăţii este identică, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1662 din 08 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

6. Soluţia pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin decizia nr. 29 din 2 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

7. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin sentinţa civilă nr. 10888/03.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea în pretenţii formulată de A. şi s-a dispus obligarea societăţii B. la plata următoarelor sume: 3.865,88 RON, reprezentând despăgubirea achitată de A. către asiguratul Casco; penalităţi de întârziere aferente debitului principal în valoare de 0,1%/zi de întârziere calculate de la data de 08.11.2014 până la data achitării efective a debitului; 918,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în Dosarul x/2015 (298,18 RON taxa de timbru şi 620 RON onorariu de avocat).

Având în vedere că societatea B. se află în procedura falimentului, reclamanta A. s-a adresat FGA cu o cerere prin care a solicitat plata sumei de 6.292 RON, însă soluţionând cererea de plată formulată de A., pârâtul FGA a emis Decizia 1967 din 05.10.2016 prin care a respins cererea motivat de faptul că Fondul a efectuat deja către A. plăţi în valoare de 450.000 RON, acesta fiind plafonul maxim permis potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

La soluţionarea cererii societăţii reclamante, pârâtul a avut în vedere, în esenţă, că în privinţa acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. SA) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 13/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Înalta Curte constată că în înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON relevantă este Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, având în vedere faptul că atât pârâtul, prin decizia contestată, cât şi instanţa de fond, prin decizia recurată, au analizat cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă doar sub aspectele legate de depăşirea plafonului de garantare.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza toate susţinerile şi apărările părţilor, precum şi fiecare dintre motivele de nelegalitate invocate.

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1662 din 08 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2020.