Insurance guarantee fund's refusal of late civil compensation claims upheld after strict application of 90-day forfeiture term

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 07.09.2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziilor nr. 8009/02.08.2017 şi nr. 8010/02.08.2017, acordarea despăgubirilor cuvenite conform titlurilor executorii reprezentate de sentinţa penală nr. 145 din 11 aprilie 2016 rămasă definitivă prin Decizia nr. 1698 din 11 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1178 din 14 martie 2018, Curtea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în tot, a hotărârii recurate şi, în urma rejudecării, admiterea acţiunii, anularea Deciziilor nr. 8009/02.08.2017 şi nr. 8010/02.08.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la emiterea unor noi decizii prin care să soluţioneze pe fond cererile de plată.

Au arătat că, prin sentinţa penală nr. 145 din 11 aprilie 2016 pronunţată de Judecătoria Alexandria în Dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1698 din 11 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, le-au fost acordat despăgubiri civile pentru prejudiciile care le-au fost produse prin fapta penală de ucidere din culpă săvârşită la data de 20.03.2010, a cărei victimă a fost soţul, respectiv fiul lor, C..

Obligaţia de plată a despăgubirilor a fost stabilită în sarcina părţii responsabile civilmente Societatea de D. S.A. prin lichidator judiciar provizoriu E..

Au precizat recurenţii că despre decizia penală pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 11.11.2016 nu au aflat în momentul pronuţării, ci ulterior, în cursul lunii februarie 2017, când au intrat în posesia hotărârii motivate.

Abia ulterior acestui moment au fost în măsură să înceapă demersurile pentru obţinerea executării despăgubirilor civile şi au formulat mai întâi cerere adresată lichidatorului E., care le-a comunicat că a expirat perioada de înscriere la masa credală şi că au posibilitatea de a se adresa Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

La 26.04.2017, au înaintat către Fondul de Garantare a Asiguraţilor cererile de plată înregistrate sub nr. x/02.05.2017 şi nr. y/02.05.2017 prin care au solicitat plata sumelor de 52.800 şi de 32.800 RON stabilite în favoarea lor şi în sarcina societăţii de asigurare aflate în faliment.

Prin Deciziile nr. 8009/02.08.2017 şi nr. 8010/02.08.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor le-a respins cererile de plată ca fiind tardiv formulate.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată împotriva deciziilor emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reţinând în esenţă că termenul de 90 de zile se calculează de la data pronunţării hotărârii din apel şi că nu are relevanţă momentul la care au luat cunoştinţă de hotărârea penală prin care D. era obligată să le plătească sumele solicitate la plată.

Au apreciat recurenţii că hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În opinia lor, instanţa de fond a calificat în mod greşit termenul de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă ca fiind un termen de decădere, pentru că termenul este prevăzut pentru formularea cererii de plată, fără a se prevede în vreo normă că nerespectarea acestui termen atrage pierderea dreptului de creanţă.

Astfel, termenul ar fi trebuit calificat ca fiind termen de prescripţie, în baza art. 2547 din C. civ., acest aspect reieşind şi din art. 13 alin. (6) din Legea nr. 215/2013, referitor la dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor care se prescrie în termen de 5 ani de la data naşterii dreptului.

Au mai susţinut recurenţii că instanţa de fond a interpretat greşit că momentul de la care a început să curgă termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 ar fi momentul pronunţării deciziei din apel.

Textul reglementează două ipoteze, relevantă fiind cea de-a doua potrivit căreia cererea de plată se face în 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă pentru situaţia în care naşterea dreptului de creanţă a avut loc după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Pronunţarea hotărârii penale nu s-a făcut în prezenţa lor, astfel că nu funcţionează o prezumţie că ar fi luat cunoştinţă de hotărâre în acel moment şi nici nu există vreun text de lege care să-i oblige a se prezenta în instanţa penală pentru a lua cunoştinţă de hotărârea pronunţată. Potrivit art. 424 alin. (5) din C. proc. pen.., hotărârea penală, după ce este motivată, se comunică părţilor.

Astfel, în condiţiile în care pârâtul nu dovedeşte că ar fi luat cunoştinţă de hotărâre într-un alt moment, se prezumă că momentul luării la cunoştinţă despre conţinutul hotărârii este cel al comunicării acestei hotărâri sau obţinerii unei copii a hotărârii de la instanţa de judecată.

Mai mult, chiar dacă ar fi avut cunoştinţă de conţinutul minutei pronunţate de instanţa penală la data de 11.11.2016, nu ar fi putut formula cererile de plată până la momentul la care ar fi intrat în posesia hotărârii penale redactate a cărei executare o solicită.

În consecinţă, momentul naşterii dreptului de creanţă nu poate fi anterior momentului comunicării titlului de creanţă, în baza căruia puteau formula cererea de plată.

Prin modalitatea în care instanţa a interpretat textul de lege, s-a ajuns la situaţia în care au pierdut dreptul de a solicita plata creanţei, anterior ca ei să intre în posesia titlului de creanţă.

Au mai apreciat recurenţii-reclamanţi că exprimarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "de la data naşterii dreptului de creanţă", trebuie interpretată în corelaţie cu dispoziţiile art. 2523 C. civ., intenţia legiuitorului fiind în sensul că momentul începerii cursului termenului de 90 de zile este acela la care titularul dreptului de creanţă a luat cunoştinţă sau trebuia să cunoască naşterea dreptului de creanţă.

Raţiunea pentru care legiuitorul instituie un termen pentru formularea cererii de plată, indiferent că este calificat ca un termen de prescripţie sau de decădere, este aceea de a-l sancţiona pe titularul dreptului care rămâne în pasivitate.

Au mai considerat recurenţii că este greşită aprecierea instanţei de fond în sensul că nu ar fi invocat niciun motiv de întrerupere sau de suspendare.

Astfel, deşi nu au invocat expres un caz legal de întrerupere sau de suspendare a termenului, totuşi au invocat motivele de fapt pentru care consideră că nu au vreo culpă pentru nerespectarea termenului, motive pe care instanţa ar fi trebuit să le analizeze din perspectiva existenţei unui caz de forţă majoră care i-a împiedicat să formuleze cererea de plată, cazul de forţă majoră fiind reglementat atât în cazul termenelor de prescripţie (art. 2532 pct. 9 C. civ.), cât şi al termenelor de decădere (art. 2548 alin. (2) C. civ.).

Prin modul în care instanţa de fond a aplicat şi a interpretat legea s-a produs o încălcare a dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Faptul că titlul de creanţă nu este pronunţat în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor este lipsit de relevanţă, fiind vorba despre o condiţie de fond, pe care pârâtul nu a analizat-o, respingerea cererii de plată fiind făcută pentru tardivitate.

Dacă s-ar accepta interpretarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 în sensul invocat de pârât şi de instanţa de fond, atunci textul este contrar art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, impunându-se ca instanţa de recurs să înlăture de la aplicare acest text de lege.

Este evident că au cel puţin o speranţă legitimă, în sensul jurisprudenţei CEDO, de a obţine plata de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor a despăgubirilor stabilite printr-o hotărâre penală definitivă. Exigenţele CEDO impun ca restrângerea dreptului de proprietate să nu se poată face decât printr-o lege care trebuie să fie accesibilă, să permită cetăţeanului să cunoască incidenţa normelor juridice aplicabile la o situaţie dată şi, de asemenea, trebuie să prezinte un caracter de previzibilitate, adică să permită destinatarului să-şi regleze conduita în funcţie de ea.

De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu urmăreşte vreun scop legitim, atâta timp cât stabilirea termenului nu are nicio legătură cu rămânerea în pasivitate a reclamanţilor, iar un termen atât de scurt, de doar 90 de zile, nu poate fi justificat nici în temeiul principiului asigurării securităţii juridice.

3. Apărările formulate

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentinţa este legală şi temeinică.

4. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă şi cu apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

4.1. Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări.

Totodată, dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă.

Art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.".

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor prevede procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului.

Potrivit acestui articol, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.".

Asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi.

Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Astfel, sunt lipsite de suport alegaţiile recurenţilor privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva impunerii respectării termenului pentru formularea cererii de plată. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedurile de judecată.

4.2. Nu pot fi reţinute nici criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la calificarea greşită a naturii juridice a termenului prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 sau la aspectul că nu ar funcţiona o prezumţie de luare la cunoştinţă despre hotărârea penală, nefiind de faţă de pronunţarea acesteia.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Acest termen începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, în cazul recurenţilor-reclamanţi de la data deschiderii posibilităţii executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească.

Or, executarea dreptului de creanţă al recurenţilor a fost posibilă la rămânerea definitivă a sentinţei penale nr. 145 din 11 aprilie 2016 a Judecătoriei Alexandria, adică la momentul pronunţării deciziei penale nr. 1698 din 11 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Conform art. 550 C. proc. pen.., hotărârile penale devin executorii la data când au rămas definitive.

Astfel, de la momentul rămânerii definitive a hotărârii Judecătoriei Alexandria a început să curgă termenul de 90 de zile prevăzut de lege pentru formularea cererii de plată.

4.3. De asemenea, nu sunt fondate alegaţiile reclamanţilor referitoare la faptul că nu ar fi putut formula cererile de plată chiar dacă ar fi avut cunoştinţă de conţinutul minutei pronunţate de instanţa penală la data de 11.11.2016.

După pronunţarea acestei decizii penale, aveau posibilitatea ca, în temeiul art. 161 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, să obţină copii legalizate de pe minuta deciziei Curţii de Apel şi de pe sentinţa penală a Judecătoriei pe care să le depună împreună cu cererea de despăgubire la autoritatea pârâtă în termenul de decădere de 90 de zile.

Chiar pentru situaţia imposibilităţii prezentării unor înscrisuri legalizate, legiuitorul, prin art. 14 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, a prevăzut că, "În cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.".

4.4. În ceea ce priveşte aprecierea recurenţilor referitoare la inexistenţa culpei lor în nerespectarea termenului pentru formularea cererii de plată, Înalta Curte reţine că recurenţii au susţinut că momentul naşterii dreptului de creanţă nu poate fi anterior momentului comunicării titlului de creanţă, prezumându-se că momentul luării la cunoştinţă este cel al comunicării hotărârii.

Or, astfel cum rezultă din procesele-verbale de predare înaintate de Judecătoria Alexandria (aflate la dosar de recurs), decizia penală nr. 1698 din 11 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a fost comunicată recurenţilor, potrivit art. 424 alin. (5) C. proc. pen.., la data de 20.12.2016.

Prin urmare, în cursul lunii decembrie 2016 recurenţii au luat cunoştinţă de decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi nu în cursul lunii februarie 2017, după cum au susţinut în cererea de recurs.

Astfel, deşi nu prezintă nicio relevanţă în cauză, chiar şi în raport cu data comunicării deciziei penale, 20.12.2016, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 a fost depăşit, avându-se în vedere că cererile de plată au fost formulate la data de 26.04.2017.

Prin urmare, respingerea cererilor recurenţilor-reclamanţi ca tardive de către Fondul de Garantare al Asiguraţilor este legală, astfel că hotărârea instanţei de fond care a validat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

4.5. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. şi B. împotriva sentinţei nr. 1178 din 14 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2020.