Validity of tax authority suspension of administrative complaint pending criminal tax evasion investigation under Fiscal Procedure Code

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată, la data de 26.09.2019, pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019 (ca urmare a disjungerii din Dosarul nr. x/2016) reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea Deciziei nr. 52/19.02.2016 emise de pârâtă prin care s-a suspendat soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/03.06.2015 până la soluţionarea Dosarului penal nr. 140/SIF/BIF/23.04.2014, şi obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei depuse împotriva Deciziei de impunere nr. x/03.06.2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 145 din 10 octombrie 2019, Curtea a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A.-în faliment prin lichidator judiciar B. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, respectiv obligarea intimatei-pârâte la soluţionarea contestaţiei administrativ-fiscale.

A arătat recurenta-reclamantă că dreptul de a ataca actul de impunere se fundamentează pe prevederile art. 52 alin. (2) din Constituţia României. De asemenea, şi art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 prevăd dreptul persoanei vătămate în interesele legitime de a se adresa instanţelor judcătoreşti.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că refuzul instanţelor de a examina în fond o cerere cu care a fost învestită, ca urmare a interpretării excesiv de stricte a unor reguli procedurale, în măsură să priveze justiţiabilii de accesul efectiv la o instanţă judiciară, constituie o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fie sub forma unei ingerinţe nejustificate în privinţa dreptului de proprietate, protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, fie sub forma încălcării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţie.

Textele legale din Codul de procedură fiscală permit suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, dar pârâta a făcut o greşită aplicare a art. 277 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi a emis un act administrativ-fiscal nelegal.

A mai făcut trimitere recurenta şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 3460/2015) şi la Decizia nr. 617/06.05.2010 a Curţii Constituţionale, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 218 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin care a statuat că "nu se poate susţine existenţa unei îngrădiri a dreptului de acces liber la justiţie, textul de lege menţionat oferindu-i contestatorului posibilitatea de a supune controlului instanţei judecătoreşti decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei pe cale administrativă".

A mai susţinut recurenta-reclamantă că organul fiscal nu poate suspenda procedura contestaţiei administrative atunci când are simple bănuieli, presupuneri subiective, în lipsa oricăror elemente concrete ce pot fi vizibile unui judecător.

Pe de altă parte, nu se poate cere organului fiscal să indice cu precizie definitivă şi responsabilă textul legal din C. pen. ce incriminează infracţiunea economică, însă organul fiscal trebuie să indice măcar o infracţiune sau elementele constitutive ale acesteia, precum şi legătura de cauzalitate dintre aspectele de fapt de natură fiscală care conduc la presupunerea rezonabilă că ar fi implicate şi elemente de drept penal în sfera celor fiscale.

De aceea este responsabilitatea organului fiscal să respecte strict dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, respectiv cele ale art. 277 din Noul Codul de procedură fiscală.

Când dosarul este trimis la o unitate de Parchet, motivul suspendării încetează fie printr-o soluţie de trimitere în judecată, fie printr-o soluţie de netrimitere în judecată, ambele soluţii fiind dispuse de procuror.

Curtea Constituţională a remarcat natura de excepţie a acestei suspendări, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă. Or, în cauză, controlul fiscal a fost cu mult ulterior, raportat la data sesizării organelor penale privind suspiciunile de evaziune fiscală.

4. Apărările formulate de intimata-pârâtă

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind, în esenţă, că decizia de soluţionare a contestaţiei a fost emisă cu respectarea prevederilor legale incidente, art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

4. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

4.1. Verificând sentinţa recurată, din perspectiva motivului de casare regăsit în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte reţine că acest motiv de casare se referă la situaţia când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Or, instanţa de control judiciar constată că hotărârea primei instanţe respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ., fiind expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate şi fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De altfel, recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., fără a preciza în niciun fel care ipoteză a acestuia ar fi aplicabilă în privinţa hotărârii recurate.

4.2. De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond aplicând şi interpretând corect dispoziţiile de drept material.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a expus teorii referitoare la dreptul de acces la instanţă şi la condiţiile de aplicare ale art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare în perioada de referinţă, fără, însă, a combate argumentele reţinute de prima instanţă şi fără a se referi, concret, la situaţia din cauză.

Sunt lipsite de temei alegaţiile sale referitoare la dreptul de acces la instanţă şi la refuzul instanţelor judecătoreşti de a analiza pe fond o cerere ca urmare interpretării excesiv de stricte a unor reguli procedurale, pentru că recurenta a uzitat de dreptul atacării deciziei emise de organul fiscal în soluţionarea contestaţiei administrative iar instanţa a analizat pe fond cererea sa.

Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 organul de soluţionare a contestaţiei administrative poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când "organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă".

Dispoziţia legală relevată constituie o transpunere în cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul ţine în loc civilul", fiind firesc, aşa cum se susţine şi în jurisprudenţa constituţională (Deciziile nr. 1.237/2008, nr. 56/2013 ale Curţii Constituţionale), ca soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrativ-fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

În cauză, s-a constatat îndeplinirea celor două condiţii prevăzute de lege, care au justificat, din punct legal, opţiunea organului fiscal de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative formulate de reclamanta A. S.R.L..

Trecerea unei perioade considerabile de timp de la emiterea actului administrativ contestat până la soluţionarea definitivă a cererii de anulare a acestuia, fără ca în acest interval de timp să se soluţioneze procesul penal pentru care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, nu este de natură a atrage nulitatea actului administrativ.

În privinţa acestui aspect, contrar susţinerilor recurentei din cererea de recurs, după cum a reţinut şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ferrazzini c. Italiei, prezentul litigiu, fiind unul în materie fiscală, nu încalcă art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ce se referă la termenul rezonabil, acesta nefiind aplicabil contestaţiilor ce ţin exclusiv de domeniul dreptului public şi, în special, procedurilor fiscale ca atare, întrucât nu au caracteristicile unor contestaţii cu caracter civil, un contencios fiscal, în pofida efectelor patrimoniale pe care le are asupra situaţiei contribuabililor, neintrând în domeniul drepturilor şi obligaţiilor de natură civilă ocrotite de Convenţie.

De altfel, în cauză, soluţionarea sesizării penale (ce a făcut obiectul Dosarului penal nr. 1400/SIF/BIF 23.04.2014, în care se făceau cercetări faţă de reprezentanţii reclamantei privind săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale) a avansat, ajungându-se în faza judiciară a apelului, în Dosarul penal nr. x/2014 al Curţii de Apel Oradea, secţia penală.

Astfel, soluţia primei instanţe, care a menţinut decizia de suspendare a contestaţiei administrative, reflectă aplicarea corectă a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, în condiţiile în care sesizarea organului de control, care a constatat indiciile săvârşirii unei infracţiuni ce ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă, se confirmă prin existenţa dosarului penal menţionat.

4.3. Pentru toate considerentele expuse, reţinând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei nr. 145 din 10 octombrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2020.