Taxpayer’s appeal unfounded; tax deductions and VAT credits denied for unproven expenses and unfinished title transfer.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.06.2017, reclamanta societatea A. S.R.L. în insolvenţă a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.06.2016 şi a Deciziei de impunere privind obligaţiilor fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.06.2016 şi, în consecinţă, exonerarea de răspundere fiscală cu privire la toate sumele stabilite ca baze de impozitare suplimentare, obligaţii fiscale principale suplimentare şi obligaţii de plată accesorii aferente.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 45 din 27 februarie 2018, Curtea de Apel Timişoara a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta societatea A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi, în rejudecare, să se dispună admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamanta a susţinut următoarele:

Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se pretinde că hotărârea instanţei de fond în mai multe situaţii cuprinde motivări contradictorii sau chiar străine de natura pricinii fiind constante cazurile în care instanţa de fond ar fi reproşat reclamantei că nu ar fi dovedit necesitatea cheltuielilor prin raportare la interesele societăţii chiar dacă din documentele depuse atât în procedura administrativă cât şi în faţa instanţei, amploarea lucrărilor în care era angajată şi costurile pe care le generau respectivele proiecte.

În acest sens se relevă situaţia particulară reprezentată de maniera de soluţionare a chestiunilor legate de facturile nr. x şi y încorporată de instanţa de fond la punctul 2 al considerentelor în contextul în care se apreciază că societatea nu ar fi prezentat concluziile sau lucrările elaborate aferente studiilor contractate în ciuda faptului că în cuprinsul aceluiaşi punct se face vorbire de existenţa unor situaţii de lucrări şi rapoarte de lucru, documente care în mod evident fac dovada realităţii serviciilor respective.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a adus critici punctuale conform analizei abordate de instanţa de fond.

Astfel cu privire la încadrarea cheltuielilor cu servicii de restaurant în mod greşit instanţa de fond a apreciat că acestea nu ar fi deductibile din perspectiva faptului că se apreciază eronat că nu am fi prezentat documente din care să rezulte realitatea respectivelor cheltuieli, persoanele beneficiare şi necesitatea suportării respectivelor costuri în interesul recurentei.

Este evident deci că instanţa la momentul la care a făcut respectiva apreciere a încălcat normele de drept material aplicabile în considerentul în care din actele dosarului a rezultat faptul că, angajaţi fiind în lucrări de un nivel considerabil, urma să suporte cheltuielile legate de serviciile de catering aferente meselor servite de angajaţi şi colaboratori, împrejurate în care a şi încheiat contracte în acest sens.

Dovada raporturilor sale comerciale noi a efectuat-o cu contracte şi convenţii de colaborare neexistând tabele nominale cu persoanele beneficiare a acestor servicii în considerentul în care nici nu există vreo normă legală care să impună vreo astfel de exigenţă.

Realitatea operaţiunilor economice realizate se apreciază că se impunea a fi probată cu înscrisuri în genul celor prezentate atât inspectorilor fiscali cât şi instanţei de judecată fiind de neconceput să se dea consistenţă unei prezumţii de fraudă pentru lipsa unor aşa zise tabele nominale cu beneficiarii unor servicii în considerentul unui volum de activitate foarte mare care a şi condus în beneficiul statului român la taxe şi impozite pe măsură.

Toate serviciile ce vizau mese servite angajaţilor şi colaboratorilor aveau să îşi găsească reflexul în interesul economic al reclamantei căci în multe situaţii o condiţie a productivităţii o reprezenta şi îndeplinirea acestei exigenţe.

Dintr-o altă perspectivă se precizează în cuprinsul sentinţei recurate faptul că în mod corect ar fi procedat organul fiscal atunci când a exclus de la deducerea cheltuielilor cu serviciile de management, consultanţă sau alte prestări de servicii activităţile pentru care nu s-ar fi putut justifica necesitatea realizării cheltuielilor în scopul activităţilor desfăşurate chiar dacă în realitate reclamanta a produs această dovadă.

Cu alte cuvinte interpretând greşit actul dedus judecăţii cu privire la această situaţie instanţa a apreciat că nu ar fi suficiente sau chiar că nu ar exista documente care să probeze necesitatea serviciilor de consultanţă, asistenţă sau management în scopul activităţilor desfăşurate chiar dacă indicatorii de performanţă au stabilit după activarea respectivelor servicii o creştere semnificativă atât a volumului de activităţi comerciale cât şi a cifrei de afaceri constatându-se consecutiv angajării respectivelor costuri o transformare substanţială a companiei.

Este de domeniul evidenţei că creşterea nivelului de afaceri într-un ritm atât de rapid necesita o bună susţinere managerială dublată de servicii de consultanţă şi asistenţă context în care au şi fost angajate respectivele cheltuieli.

În legătură cu maniera de soluţionare a chestiunilor legate de facturile nr. x şi y, este evident în opinia recurentei că în ciuda preluării de către instanţă a argumentelor părţii adverse din procedura administrativă, fiind citate chiar de către Curtea de Apel rapoartele de lucru şi situaţiile de lucrări s-a făcut dovada prestării serviciilor contractate fiind deci aplicabile prevederile art. 21 alin. (2) lit. k) din Codul fiscal.

În acest context este vorba de o aplicare greşită a normelor de drept material în contextul în care există în realitate dovada realizării serviciilor de management contractate.

Cu privire la punctul 3 al considerentelor ce vizează TVA aferent serviciilor de restaurant şi catering apreciem că s-au produs aceleaşi erori care au alterat sentinţa şi la punctul 1 din considerentele sale fiind deci valabile argumentele reclamantei referitoare la realitatea serviciilor.

Cu privire la punctul 4 al considerentelor recurenta susţine incidenţa pct. 8 alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., în sensul că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii în considerentul în care art. 128 din Legea nr. 571/2003 defineşte livrarea de bunuri ca fiind dreptul de a dispune de bun ca şi un proprietar.

Imposibilitatea obiectivă a transferului tabular de proprietate născută din neînregistrarea în cartea funciară a halei de către vânzător nu poate echivala cu interzicerea dreptului de deducere a taxelor întrucât din perspectiva textului legal antemenţionat dispune de bun ca şi un adevărat proprietar.

Este de datoria reclamantei şi reprezintă una din priorităţi obţinerea documentaţiei necesare dobândirii formale a calităţii de proprietari în cartea funciară cu privire la hala achiziţionată însă în contextul în care urmare a inspecţiei fiscale efective s-a putut constata că dispune de respectivul bun ca un adevărat proprietar, ţinându-se cont că a realizat achiziţia plătind preţul şi exploatând hala în interesul economic al reclamantei, ar fi trebuit cu necesitate să fie considerate drept cheltuieli deductibile costurile pe care le-a angajat cu respectiva investiţie dobândind deci dreptul de deducere a TVA-ul aferent acestui nemişcător.

Cu privire la punctul 5 al considerentelor sentinţei recurate se apreciază că şi acesta are în conţinut aspecte ce ar impune casarea hotărârii în sensul că deşi în mod pretins s-a afirmat că nu ar fi fost puse la dispoziţie documente justificative pentru dovedirea deductibilităţii onorarilor avocaţiale achitate de societate, realitatea serviciilor era dovedită inclusiv prin menţiunile cuprinse în documentele fiscale fiind verificabile atât numerele de dosare în care au fost susţinute de societate cheltuieli cu apărătorii cât şi din menţionarea serviciilor de consultanţă necesare situaţiilor complicate prin care a fost nevoită să treacă.

Cu privire la ultimul punct al considerentelor hotărârii recurate se apreciază că achiziţiile de nemişcătoare pentru care s-a considerat că de la data cumpărării şi până la data controlului nu s-au exploatat în interesul obţinerii de venituri taxabile au avut la bază intenţia, societăţii să dezvolte şi un sector de activitate comercială bazat pe exploatarea de imobile, inspectorii fiscali observând în raportul lor această împrejurare.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timiţoara - A.J.F.P. Timiş au solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de fond prin care au fost menţinute actele administrativ fiscale contestate este motivată şi dată cu intepretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept materila aplicabile.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatelor, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este nefondat potrivit considerentelor ce vor fi expuse în cele ce urmează.

2.2.1. Referitor la motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor, fiind afectată de viciu nelegalităţii hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza detaliată a motivelor de nelegalitate a actulelor administrative contestat, cu luarea în considerare şi diseminarea apărărilor părţilor împrocesuate.

Împrejurarea că aserţiunile instanţei de fond nu concordă cu pretinsele probe administrate de reclamantă şi a stării de fapt care ar rezulta din această operaţiune nu face incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că acest text legal are în vedere contradictorialitatea între considerentele hotărârii, în care unele argumente diminuează sau anihilează forţa explicativă a celorlalte, iar nu neconcordanţa considerentelor cu probatoriul administrat în cauză.

O soluţie sau alta a instanţei de fond presupune preluarea filtrată, totală sau parţială a argumentelor unei părţi în conflictul judiciar dedus judecăţii, astfel că respingerea acţiunii reclamantei s-a întemeiat pe argumentele invocate de partea adversă, însuşite de instanţa de fond, iar susţinerile reclamantei au fost apreciate, în consecinţă, nefondate.

Prin urmare, este nefondată această critică de nelegalitate.

2.2.2. Nu sunt fondate nici criticile de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la impozitul pe profit în sumă de 32.505 RON aferent cheltuielilor cu prestările de servicii restaurant/catering şi TVA în sumă de 48.758 RON, în mod just a apreciat instanţa de fond nedeductibilitatea cheltuielilor cu prestările de servicii facturate de societatea Manon Lescaut S.R.L. şi societatea B. S.R.L. la calculul impozitului pe profit şi că societatea reclamantă nu beneficiază de dreptul de deducere a TVA aferentă, întrucât societatea nu justifică cu documente prestarea efectivă a acestor servicii.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru determinarea profitului impozabil sunt deductibile fiscal numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile. Cu caracter special, alin. (4) lit. m) al normei menţionate şi pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prevăd că nu sunt deductibile cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte, caracterul justificat al prestării efective a serviciilor efectuându-se prin situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare.

Rezultă, aşadar, că deductibilitatea cheltuielilor cu prestările de servicii se analizează în funcţie de datele cuprinse în contractul/contractele de prestări servicii referitoare la prestatori, termene, tarife, valoarea totală a contractului şi pe baza documentelor justificative care atestă îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii, respectiv a efectivităţii (realităţii) prestării serviciilor şi a caracterului lor necesar, adică în scopul realizării de venituri impozabile.

În materie de TVA, din analiza coroborată a art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi pct. 46 din H.G. nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, rezultă că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să-i fie livrate, dacă aceste achiziţii sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, pentru exercitarea acestui drept persoana impozabilă având obligaţia să deţină exemplarul original al facturii care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru justificarea acestor cheltuieli din perspectiva arătată, reclamanta a prezentat organului fiscal Contractul de prestări servicii din domeniul alimentaţiei publice nr. 405/19.08.2013 şi Actul adiţional nr. x, nedatat, cu societatea Manon Lescaut S.R.L., precum şi Contractul de prestări servicii din domeniul alimentaţiei publice nr. 88/07.10.2014 încheiat cu societatea B. S.R.L. având ca obiect prestarea de servicii de alimentaţie publică de tip catering. Suplimentar, au fost prezentate şi facturile emise de cele două societăţi prestatoare, din care reiese că au fost facturate servicii catering, unele din ele având anexate o situaţie cu numărul de meniuri, perioadă, conţinut meniu şi note de plată.

În explicaţiile suplimentare solicitate de organul fiscal reclamanta prin reprezentantul ei legal a pretins că aceste servicii au fost efectiv realizate numai în interesele societăţii A. S.R.L., cu ocazia întâlnirilor de afaceri şi a altor acţiuni similare, ce au vizat activitatea curentă a societăţii în acel moment, aspect reiterat prin cererea de recurs.

Însă această justificare este numai afirmată, nefiind probată în concret cu documente justificative, respectiv înţelegeri, întâlniri de afaceri sau cu contracte încheiate cu subantreprenorii/clienţii societăţii, caracterul necesar al acestor cheltuieli sau efectuarea lor în folosul operaţiunilor sale taxabile nefiind probat în mod satisfăcător numai prin contracte sau facturile aferente.

Aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme "pentru a admite deductibilitatea costului acestor servicii, dar şi a TVA se impune prezentarea de probe care să facă dovada prestării efective a serviciilor dar şi a legăturii cheltuielilor la care se referă cu activitatea curentă a contribuabilului. Proba (dovada) prestării efective a serviciilor, şi necesitatea achiziţionării acestora, depinde de natura serviciului prestat, de specificul activităţii, motive pentru care nu a fost prevăzut un anumit tip de document justificativ, lăsându-se la latitudinea/aprecierea contribuabilului (prestator) să stabilească ce documente se impun a fi întocmite. Totuşi, indiferent de probele (dovezile) aduse de contribuabil, acestea trebuie să prezinte un anumit grad de exactitate şi de detaliu pentru a putea permite o identificare a acestora în corelaţie cu serviciul prestat şi cu specificul activităţii desfăşurate".

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a respins criticile de nelegalitate invocate de reclamantă în privinţa aspectelor analizate, apreciind că nu au fost prezentat documente din care să se poată reţine realitatea efectuării acestor cheltuieli, nu a arătat care sunt persoanele beneficiare si nici alte date (solicitate de altfel de către organul fiscal), precum şi înscrisuri prin care să se probeze că acele cheltuieli erau necesare ori vizau interesele societăţii.

Aceste considerente sunt valabile şi în privinţa TVA aferentă achiziţiei reprezentând investiţii, studii, onorarii de avocat în cuantum de 407.380 de RON, întrucât reclamanta nu s-a conformat solicitărilor de a depune acele documente care să justifice serviciile prestate şi să dovedească şi necesitatea utilizării acestora în folosul societăţii, în scopul realizării de venituri impozabile

De asemenea, în mod corect a fost apreciat de instanţa de fond că nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit si nici nu poate beneficia de deductibilitatea taxei pe valoare adăugată aferentă, în condiţiile în care societatea nu justifică cu documente prestarea efectivă a serviciilor contractate de la societatea C. S.R.L. în scopul realizării de venituri impozabile, respectiv de operaţiuni taxabile.

În justificarea existenţei şi scopului acestor servicii reclamanta a prezentat Contractul nr. x/06.01.2014 încheiat cu societatea C. S.R.L., în baza căruia au fost emise factura nr. w/14.02.2014 în valoare de 232.960 RON cu TVA în sumă de 55.910 RON care reprezintă, conform raportului de lucru anexat, diverse studii privind organigrama, structura personalului, nivelul de pregătire a personalului angajat, contractele de execuţie lucrări şi contractele de furnizare materiale. S-a mai prezentat şi factura nr. x/08.04.2014 în sumă de 680.352 RON cu TVA în sumă de 163.284 RON, prin care, conform raportului de lucru situaţie 2, sunt facturate diverse studii şi analize privind contractele de execuţie lucrări, contractele de furnizare materiale, baza logistică a firmei, utilajele şi echipamentul firmei.

La dosarul cauzei sau contestaţiei administrative nu au fost prezentate documente din care să reiasă concluziile acestor studii, lucrările elaborate aferente studiilor privind contractele de execuţie lucrări, contractele de furnizare materiale, baza logistică a firmei, utilajele şi echipamentul firmei, respectiv concluziile elaborate privind modalitatea de verificare şi urmărire a cheltuielilor.

Studiul cu privire la principalii indicatori economico-sociali din zona de vest, lucrare aflată în lucru de prestator, nu are legătură cu studiile menţionate, prin urmare nu se poate face dovada prestării acestor servicii în scopul obţinerii veniturilor impozabile de către reclamantă, fiind în mod legal respinsă deductibilitatea acestor cheltuieli, precum şi exercitarea dreptului de deducere a TVA aferent celor două facturi.

Toate serviciile de management sau marketing contractate şi facturate trebuiau să se concretizeze în documente apte ca prin soluţiile propuse, urmare a cercetărilor efectuate, evidenţiate ca atare, să fie în măsură a dirija şi orienta conduita reclamantei în activitatea desfăşurată, pentru obţinerea celor mai bune rezultate cu minimum de costuri, conţinut pe care rapoartele anexate facturilor sau studiul anterior menţionat nu-l îndeplinesc, constatare care justifică concluzia instanţei de fond în sensul nedovedirii caracterului efectiv şi necesar al acestor servicii.

Sunt nefondate şi criticile reclamantei referitoare la dreptul de deudcere a TVA în sumă de 499.392 RON, aferentă achiziţiei halei de producţie - birouri şi drum acces facturate de societatea Confort S.A., pentru care instanţa de fond a apreciat în mod just că societatea si-a exercitat dreptul de deducere a TVA în baza unor documente care nu pot fi considerate ca având calitatea de documente justificative.

Reclamanta a dedus taxa pe valoarea adăugată în cuantum de 499.392 RON în luna august 2012, în baza facturii x/30.08.2012, emisă de societatea Confort S.A., provenită din achiziţia următoarelor bunuri imobile: Hală producţie + birouri Torontalului km 6, în valoare de 1.048.430 RON cu TVA în sumă de 251.623 RON; Pavaje Torontalului km 6, în valoare de 766.147 RON cu TVA în sumă de 183.875 RON; Drum acces Torontalului km 6, în valoare de 266.222 RON cu TVA în sumă de 63.893 RON.

Organul fiscal a refuzat recunoaşterea acestui drept de deducere întrucât societatea reclamantă nu a făcut dovada cu documente că este proprietara de drept a imobilului, iar transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat prin înscrierea în Cartea funciară.

Aşa cum s-a mai menţionat în precedent, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să-i fie livrate, dacă aceste achiziţii sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, pentru exercitarea acestui drept persoana impozabilă având obligaţia să deţină exemplarul original al facturii care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 al in. (5) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin livrare de bunuri se înţelege potrivit art. 128 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar, iar dreptul de deducere al taxei ia naştere în momentul în care intervine faptul generator, respectiv la data livrării bunurilor.

Reclamanta pretinde că în baza facturii nr. x/30.08.2012 şi a Contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 31.08.2012, înscris sub semnătură privată, a dobândit dreptul de proprietate, dispunând prin exerciţiul folosinţei de aceste bunuri imobile ca un proprietar, concluzie ce justifică exercitarea dreptul de deducere pentru TVA în sumă de 499.392 RON.

Dreptul de a dispune de bunuri ca şi proprietar are în vedere atributul dreptului de proprietate al reclamantei, în componenta sa referitoare la dispoziţia juridică, care nu poate fi exercitată în afara regimului de publicitate imobiliară.

Prin urmare, până la înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, reclamanta nu este proprietarul imobilelor pretins achiziţionate, neavând un drept de dispoziţie asupra acestora, chiar dacă în fapt exercită posesia şi folosinţa acestora, astfel că pretinsa sa achiziţie nu se înscrie în noţiunea legală de livrare şi în consecinţă nu justifică exercitarea dreptului de deducere aferent operaţiunii juridice pretinse.

Nu pot fi validate nici criticile reclamantei referitoare la achiziţia de bunuri imobile, pentru care pretinde că este îndreptăţită a deduce taxa achitată pentru achiziţia lor, pe care deşi nu le-a utilizat la data controlului, aceste operaţiuni au avut la bază intenţia, societăţii să dezvolte şi un sector de activitate comercială bazat pe exploatarea de imobile.

Exerciţiul dreptului de deducere al TVA este justificat, aşa cum s-a reţinut în precedent, de utilizarea bunurilor achiziţionate în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii reclamantei.

Intenţia reclamantei de a-şi diversifica activitate comercială şi în domeniul imobiliar nu este dovedită, ci numai afirmată şi este contrazisă de conduita sa de la data achiziţiilor şi până la momentul controlului, din care rezultă că achiziţiile au fost efectuate în scop investiţional, fără intenţia de valorificare imediată sau în timp a potenţialului lor economic, din perspectiva obiectului său de activitate.

Terenurile achiziţionate sunt intravilane, în majoritate construibile, iar imobilele, reprezentând case, au destinaţia de locuinţă, atelier mecanic, buncăr, fără a avea o legătură cu obiectul de activitate al societăţii, comerţ cu ridicata al metalelor şi minereurilor metalice, lucrări de construcţii a drumurilor şi autostrăzilor, construcţii de poduri şi tuneluri, practic toată gama de construcţii montaj.

Prin urmare, în mod legal au fost respinse de instanţa de fond criticile de nelegalitate ale reclamantei sub aspectul refuzului recunoaşterii dreptului de deducere al TVA pentru achiziţiile de imobile analizate.

În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că actele administrativ fiscale şi operaţiunile administrative contestate în prezenta cauză sunt legale din perspectiva criticilor formulate, iar hotărârea instanţei de fond care le validează este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, va respinge recursul formulata de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 45 din 27 februarie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar consorţiul format din C.I.I. D. şi E. împotriva sentinţei nr. 45 din 27 februarie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2020.