Recalculation of judicial salary coefficient: Conflict of jurisdiction between labor and administrative courts over status of wage claims as sui generis labor disputes

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, reclamantul A. în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Consiliul Naţional pentru Combaterea discriminării a solicitat, recalcularea indemnizaţiei de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 01 august 2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006), repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie şi de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 01.08.2015 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare (prin obligarea pârâţilor la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Se mai reţine că reclamantul, care are calitatea de judecător la Tribunalul Specializat Mureş sens în care a solicitat recalcularea îndemnizaţiei lui de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 conform O.U.G. nr. 27/2006, în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT, începând cu data de 01.08.2015 şi în continuare, după intrarea în vigoare a legii cadru de salarizare nr. 153/2017.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Tribunalul Mureş, prin sentinţa civilă nr. 826 din data de 11.06.2019, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş, invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând în cauză că acţiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare solicitându-se reîncadrarea şi recalcularea drepturilor salariale ar trebui să aibă acelaşi regim juridic ca şi acţiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis şi care este considerat ilegal.

Prin urmare, reţine instanţa sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, respectiv ale art. 7 din capitolul VIII din Anexa V la legea nr. 153/2017, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiţie.

Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 494 din 24 iunie 2020, a a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Mures - Curtea de Apel Targu Mures - Târgu Mures şi Consiliul National Pentru Combaterea Discriminarii.,

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, în temeiul art. 134 C. proc. civ. a dispus suspendarea cauzei şi a înaintat dosarul la Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării cauzei.

În argumentele expuse în susţinerea soluţiei, instanţa a reţinut că simpla chemare în judecată a unei autorităţi publice ori invocarea refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere nu conduc la calificarea automată a litigiului ca fiind unul de contencios administrativ, fiind obligatoriu ca raportul de drept substanţial dedus judecăţii să fie unul de drept administrativ, astfel cum rezultă explicit din definiţia cuprinsă la art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004. Or, în cauză, nu s-a dedus judecăţii un raport juridic de drept administrativ, ci unul de dreptul muncii. În acest context, Curtea constată că reclamanţii nu au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în anularea ordinelor de salarizare, care ar fi atras competenţa materială şi teritorială a Curţii de Apel Bucureşti, ci cu un litigiu de muncă.

Astfel, conchide instanţa, competenţa materială aparţine, conform art. 269 alin. (2) Codul muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripţie îşi au domiciliul sau locul de muncă reclamanţii.

Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Înalta Curte, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 135 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Botoşani, secţia Civilă.

Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamatul are calitatea de judecător în cadrul Tribunalului Mureş şi, în această calitate, au învestit iniţial secţia I civilă a Tribunalului Mureş, prin care au solicitat emiterea de către autoritatea publică pârâtă a unor noi decizii de încadrare precum şi obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a refuzului de aplicare a Legii nr. 71/2015.

Temeiul de drept al acestei cereri precizate a fost reprezentat de dispoziţiile O.G. nr. 10/2017, Legea nr. 53/2003, Legea nr. 71/2015, art. 166 din Codul muncii, art. 8 şi urm. din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează în mod expres că:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Din interpretarea dispoziţiilor sus-citate rezultă că adresarea către instanţa de contencios administrativ este condiţionată de îndeplinirea următoarelor condiţii: 1) cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică; 2) conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, ori nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.

Reclamantul din prezenta cauză nu solicită anularea unui act administrativ tipic (ordinul de stabilire a drepturilor salariale sau deciziile de salarizare) şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat.

Înalta Curte constată că dispoziţiile sus-menţionate nu sunt incidente în cauza de faţă, deoarece petitul acţiunii nu vizează un act administrativ, ci vizează un raport juridic de muncă sui generis - recalcularea unor drepturi salariale şi plata unor despăgubiri derivând din drepturi salariale.

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reţinut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcţionarilor publici civili sau militari, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, persoanelor care deţin demnităţi publice, magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea..."

În raport cu obiectul cererii, astfel cum a fost configurat de către reclamant, se constată că raportul juridic dedus judecăţii este unul civil, guvernat de normele de dreptul muncii, iar competenţa materială a instanţei va fi stabilită în raport de prevederile Legii nr. 567/2004 şi de cele ale Codului muncii.

Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de Codul muncii, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali.

Prin conflicte de muncă se înţeleg conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.

Art. 266 din Codul muncii statuează că: "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

În raport de dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii:

"Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii", iar, potrivit art. 269 alin. (2):

"Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Potrivit dispoziţiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, actualizată, "Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal", iar dispoziţiile art. 210 din acelaşi act normativ statuează în mod expres că:

"Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Cu alte cuvinte, cauza dedusă judecăţii fiind un litigiu de muncă, competenţa de soluţionare aparţine tribunalului.

În concluzie, prezenta cauză este supusă dispoziţiilor legale privind soluţionarea litigiilor având ca obiect conflicte de muncă şi asigurări sociale, practica judecătorească fiind constată în acest sens, astfel încât, competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului Mureş, secţia Civilă, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 71 din Secţiunea I Cap. VIII Anexa V din Legea nr. 153/2007.

Înalta Curte constată că, pentru stabilirea competenţei teritoriale a instanţei de judecată, în cauza de faţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (1), (2) şi 3 C. proc. civ., facultativă, având în vedere calitatea uneia dintre părţi.

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 22 iunie 2016 a fost publicată Decizia nr. 7/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., cu privire la interpretarea sintagmei "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", în situaţia în care judecătorul (procurorul/asistentul judiciar/grefierul) are calitatea de reclamant, precum şi interpretarea noţiunii de "grefier", raportat la sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", respectiv dacă aceste norme de drept sunt sau nu incidente şi în cazul reclamanţilor ce fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) al parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti.

În analiza competenţei instanţei judecătoreşti la care trebuie introdusă cererea trebuie să ne raportăm la aceste dispoziţii ale art. 127 alin. (1), (2) şi 3 din C. proc. civ. în cazul în care calitatea de reclamant o are una dintre persoanele menţionate de textul legal indicat anterior.

Observăm că dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ. reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare nepărtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii.

Pentru a putea invoca dispoziţiile legale anterior citate şi pentru a sesiza o altă instanţă este suficient ca la data promovării cererii, reclamanţii să fie judecători, procurori, asistenţi judiciari sau grefieri care îşi desfăşoară activitatea în raza teritorială a instanţei competente să soluţioneze cauza.

În acest context, având în vedere că reclamantul are calitatea judecător în cadrul Tribunalul Specializat Mureş, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Botoşani, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Botoşani, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.