Tax administration appeals dismissed; state ordered to reimburse 4.35 million RON in excise duties on denatured alcohol

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2014 la data de 12.08.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia National de Administrare Fiscala - Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor şi Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regionala pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti, potrivit dispoziţiilor Art. 218 alin. (2) din Codul de Procedura Fiscală, coroborate cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare, a solicitat ca prin hotararea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 75/25.03.2014 prin care Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala - Direcţia Generala de Soluţionare a Contestatiilor a respins recursul graţios al reclamantei înregistrat la autoritatea administrativă competentă sub nr. x/18.09.2013, prin care a contestat Decizia de admitere în parte a cererii de restituire a accizelor nr. 215/24.07.2013 emisa în baza Procesului Verbal nr. x/23.07.2013, ambele emise de DRAOV Bucureşti, comunicate societatii la data de 24.07.2013 şi înregistrate la serviciul registratura sub nr. x/24.07.2013 şi respectiv nr. 31192/24.07.2013, soluţie prin care organul administrativ a mentinut Decizia prin care a fost aprobata la restituire acciza în sumă de 1.590.137,00 RON şi a respins la restituire acciza în sumă de 4.350.763,69 RON;

- anularea parţială a Deciziei nr. 215/24.07.2013 şi a Procesului-verbal nr. x/23.07.2013, ambele emise de DRAOV Bucureşti drept nelegale si neîntemeiate, în sensul anulării dispoziţiei prin care acciza în sumă de 4.350.763,69 RON a fost respinsă la restituire;

- admiterea cererii de restituire a accizei în sumă de 4.350.763,69 RON si, pe cale de consecinţa, obligarea pârâtelor să emită o decizie de admitere a cererii de restituire a accizei în sumă de 4.350.763,69 RON, compusă din: 2.019.189 RON - acciză solicitată prin cererea nr. x/24.10.2011, soluţionată de DRAOV Bucureşti prin Procesul-verbal nr. x/26.04.2012 şi 2.331.574,69 RON - acciză solicitată prin cererile nr. x/23.03.2012 şi nr. y/26.04.2012, ce nu au fost verificate anterior;

- obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă a accizei în sumă de 4.350.763,69 RON;

- obligarea în solidar a pârâtelor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

1.2. Hotărârile pronunţate în cauză

Prin sentinţa civilă nr. 735 din 16.03.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti (succesor al Autorităţii Naţionale a Vămilor - Direcţia Regională Pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti), ca neîntemeiată.

În calea de atac a recursului promovată de reclamanta S.C. A. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1905 din 23 mai 2017, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 735 din 16 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi pe cale de conscinţă, a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În fond, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4159 din 6 noiembrie 2017, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti (succesor al Autorităţii Naţionale a Vămilor - Direcţia Regională Pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti) şi pe cale de consecinţă:

- a anulat Decizia nr. 75/25.03.2014 de soluţionare a contestaţiei, în parte Decizia nr. 215/24.07.2013, precum şi Procesul-verbal nr. x/23.07.2013 cu privire la dispoziţia de respingere la restituire a accizelor în valoare de 4.350.763,69 RON;

- a obligat pârâtele să restituie în favoarea reclamantei contravaloarea accizelor în cuantum total de 4.350.763,69 RON prin emiterea unei decizii de admitere a cererilor de restituire a accizelor cu privire la această sumă, după cum urmează: suma de 2.019.189 RON reprezentând accize solicitate prin cererea nr. x/24.10.2011 şi suma de 2.331.574,69 RON reprezentând accize solicitate prin cererile nr. x/23.03.2012 şi nr. y/26.04.2012.

1.3. Calea de atac exercitată şi motivele de recurs înfăţişate.

1.3.1. Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (în continuare ANAF) a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că, încălcând atribuţiile puterii judecătoreşti, instanţa de fond s-a substituit organului fiscal competent cu restituirea de accize dispunând obligarea pârâtelor la restituirea în favoarea reclamantei a contravalorii accizelor, prin emiterea unei decizii de admitere a cererilor de restituire a accizelor.

Instanţa a dispus aceasta soluţie fără a ţine seama de împrejurarea că organul fiscal competent nu a avut posibilitatea să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile de restituire, având în vedere că acestea s-au pronunţat doar cu privire la depunerea în termen a cererii de restituire a accizelor.

În plus, ANAF nu are competenţa, potrivit legii, să emită decizie de admitere a cererilor de restituire a accizelor, fiind citată în cauză pe motiv că a emis, prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, din structura ANAF, decizia de soluţionare a contestaţiei administrative.

Potrivit legii, orice operaţiune de restituire trebuie să fie avizată de către organul fiscal competent care are obligaţia de a ţine seama de prevederile legale în materie şi de a stabili în final dacă sumele solicitate pot fi restituite sau nu, potrivit dispoziţiilor stabilite în acest sens de Codul fiscal şi Normele Metodologice de aplicare a acestuia.

În aceste condiţii, recurenta consideră că instanţa de fond era ţinută de respectarea normelor fiscale şi procedurale, în sensul de a da posibilitatea autorităţii fiscale teritoriale competente, DGAMC, la emiterea actului administrativ, după verificarea documentaţiei doveditoare, respectiv copia facturilor de achiziţie, dovada plăţii accizelor către furnizor şi dovada cantităţilor efectiv utilizate în scopul pentru care se acordă scutirea, în caz contrar încălcându-se prevederile ce stabilesc această competenţă în sarcina organului fiscal.

Instanţa de fond, a menţionat recurenta, nu a făcut, în realitate, o analiza a înscrisurilor justificative (atributul organului fiscal), întrucât din cuprinsul sentinţei atacate nu rezultă acesta aspect, limitându-se, de fapt, să preia susţinerile reclamantei.

Astfel, în cazul de faţă, nu se pune în discuţie un refuz al autorităţii vamale, ci o nejustificare a situaţiei de fapt de către reclamantă care constă în nedepunerea în termen a documentaţiei aşa cum au fost solicitată la momentul respectiv, de către autoritatea vamală.

Prin urmare, consideră recurenta, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 206Ʌ58 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborate cu cele ale pct. 111 alin. (37)-39 şi alin. (43)-45 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 care reglementează modalitatea de scutire de la plata accizelor pentru produsele alcoolice denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului uman, precum şi condiţiile concrete de acordare a acestei scutiri.

De asemenea, învederează recurenta, era de competenţa organului fiscal, şi nu direct a instanţei de judecata, aplicarea prevederilor pct. 111 alin. (38) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, prin care legiuitorul a prevăzut ca cererea de restituire de accize să fie însoţită de dovada cantităţii utilizate în scopul pentru care se acordă scutirea.

1.3.2. Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a declarat, la rândul său, recurs împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond, criticând-o pentru nelegalitate, astfel că, menţionând că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, în ceea ce priveşte cererea de restituire a accizelor în ansamblul ei şi invocând încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate.

Soluţia instanţei de fond, menţionează recurenta, nu are o fundamentare legală şi nu ţine cont de prevederile reorganizării ANAF care a avut loc în anul 2013 şi care prin OPANAF nr. 2594 din 29.08.2013 - Capitolul I, care face parte integrantă din H.G. nr. 520/2013 şi O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea ANAF, s-au dispus "măsurile specifice pentru predarea - primirea acţiunilor de inspecţie fiscală privind acciza între structurile Autorităţii Naţionale a Vămilor şi structurile competente ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, inclusiv în ceea ce priveşte documentarul şi personalul de specialitate".

Raportul juridic obligaţional şi implicit cel fiscal, trebuia să fie stabilit de către instanţa de fond între DGAMC pe de o parte, şi reclamanta S.C. A. S.R.L. pe de altă parte, motiv pentru recurenta invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DGRFP Bucureşti, care a preluat prin absorţie prin fuziune Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti.

În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de fond cu privire la faptul că autoritatea vamală şi cea fiscală nu au adus critici cu privire la documentaţia depusă de petentă, recurenta precizează că această documentaţie, depusă după termenul prevăzut de legislaţia în vigoare, nu a fost verificată de organul vamal, aceasta urmând a face obiectul verificărilor care vor avea loc pentru emiterea decizie de admitere sau nu a cererii de restituire a accizelor de către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, autoritate fiscală teritorială care administrează din punct de vedere fiscal societatea reclamantă.

Potrivit legislaţiei în vigoare, precizează recurenta, momentul de la care curge termenul pentru depunerea cererii de restituire a accizelor este acela când sunt întrunite toate condiţiile legale pentru a beneficia de restituirea accizelor, aspect de care instanţa de fond nu a ţinut cont, iar pe de altă parte, obligarea autorităţilor fiscale la emiterea unei decizii de admitere a cererilor de restituire a accizelor pentru suma totală de 4.350.763,69 RON poate avea loc numai după verificarea documentaţiei doveditoare, respectiv copia facturilor de achiziţie, dovada plăţii accizelor către furnizor şi dovada cantităţilor efectiv utilizate în scopul pentru care se acordă scutirea.

În ceea ce priveşte dispozitivul hotărârii atacate, referitor la emiterea de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, prin actuala Direcţie Regională Vamală Bucureşti, a deciziei de restituire, recurenta a conchis precizând că acesta este lipsit de conţinut, întrucât Direcţia Regională Vamală Bucureşti nu mai are atribuţiuni în acest sens după reorganizarea ANAF din anul 2013 şi nici ANAF, prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

1.4. Apărările intimatei-reclamante.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

Pe aspectul pretinsei depăşiri a atribuţiilor instanţei, pe considerentul că organele ANAF nu ar putea fi obligate să restituie acciza pentru că nu ar fi procedat la o analiză pe fond a cererilor de restituire a accizei şi că acestea ar fi fost respinse de plano drept tardiv formulate, intimata a menţionat că recurentele contrazic procesele-verbale emise chiar de către organele proprii de control.

Fiscul nu doar că a verificat pe fond toate cererile sale ce fac obiectul acestui dosar, dar pentru o parte din aceste cereri organele ANAF au efectuat două rânduri de controale, un control anticipat concluzionat prin Procesul Verbal nr. x/26.04.2012 şi un al doilea control subsecvent soldat cu Decizia nr. 215/24.07.2013, ambele analizând în detaliu, pe fond, cererile de restituire accize, astfel cum se poate constata din aceste acte depuse la dosarul cauzei, fără a reţine vreun fine de neprimire pe condiţii de fond, precizează intimata.

Având în vedere şi faptul că recurentele nu au contestat niciodată aceste aspecte în cursul judecăţii, hotărârea pronunţată de judecătorul fondului în rejudecare nu poate fi criticată pe aspectul depăşirii atribuţiilor instanţelor de judecată.

Pe aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocată pentru prima dată în recurs după casare, la finalul celui de-al doilea ciclu procesual, direct în faţa Curţii de Casaţie, se arată în cuprinsul întâmpinării, recurentele încearcă să critice practic toate hotărârile pronunţate în ultimii 4 ani, în 2 cicluri procesuale, invocând-şi propria culpă.

Indiferent de reorganizările interne pur discreţionare la nivelul ANAF, intimata menţionează că nu se putea îndrepta împotriva altor entităţi, altele decât cele care i-au refuzat fără temei drepturile legale, încălcând, astfel cum au stabilit deja atât Înalta Curte cât şi Curtea de Apel Bucureşti, interesele legitime şi nesocotind dreptul comunitar în materie.

Este evident, în opinia intimatei, că invocarea tardivă, la acest moment procesual, a excepţiei relative a lipsei calităţii procesuale pasive a uneia dintre recurente, pentru a încerca o critică a hotărârii recurate, nu poate fi primită şi nu poate constitui un motiv de recurs în sine.

Cu privire la critica conform căreia hotărârea fondului în rejudecare ar fi lipsită de obiect, intimata precizează că toate drepturile şi obligaţiile entităţii transferate/preluate/reorganizate în cadrul ANAF se transferă şi se preiau in corpore prin efectul legii de către entitatea din cadrul ANAF către care au fost transferate atribuţiile, inclusiv obligaţia de a achita sumele către aceasta, în executarea dispozitivului hotărârii fondului din rejudecare, din moment ce recurentele vorbesc de "fuziune prin absorbţie" ca mecanism de reorganizare internă între entităţile ANAF.

1.5. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 20 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin raportare la criticile comune formulate de recurente, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:

Preliminar, Înalta Curte precizează că reclamanta a înţeles să învestească instanţa de fond cu efectuarea controlului de legalitate a actelor administrativ-fiscale emise de recurentele-pârâte, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se acorde prevalenţă efectivităţii dreptului la restituirea accizei, prin obligarea acestora la emiterea actului administrativ corespunzător, respectiv de admitere a cererilor având numerele de înregistrare x, cu privire la care organele fiscale competente au apreciat că nu au fost depuse în termenul legal, motiv care a stat la baza respingerii acestora.

Înalta Curte reţine, în privinţa contenciosului fiscal român, că acesta este un contencios de plină jurisdicţie care permite instanţei judecătoreşti să analizeze fondul cauzei atunci când organul administrativ nu a soluţionat pe fond sau prin contestaţia administrativă cererea persoanei impozabile, în speţă cererea reclamantei de restituire a accizelor.

În acest cadru, soluţia instanţei de fond este perfect admisibilă faţă de dispoziţiile art. 18 alin. (1), coroborat cu art. 8 alin. (1) şi art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care consacră contenciosul de plină jurisdicţie.

Cu alte cuvinte, în cazul actelor administrative asimilate definite de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri sau refuzul nejustificat de soluţionare a cererii), instanţa poate să impună autorităţii publice obligaţii de "a face", în sensul că aceasta va putea fi obligată să emită un anumit act administrativ la care reclamantul era îndreptăţit sau să elibereze orice alt înscris necesar pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim pretins.

Însă, atunci când autoritatea publică a emis deja un act administrativ considerat vătămător pentru reclamant, instanţă este obligată să verifice în totalitate legalitatea actului dedus judecăţii şi, în funcţie de constatările sale, să îl anuleze total sau parţial sau să-l menţină. Instanţa nu poate să retrimită actul administrativ autorităţii emitente, care s-a pronunţat deja o dată, în vederea reconsiderării lui.

Aşa cum, în situaţia actelor administrative asimilate, instanţă de contencios administrativ nu poate hotărî conţinutul actului şi nici condiţiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea, putând numai să oblige autoritatea publică să emită actul administrativ, întrucât în caz contrar s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, tot în temeiul aceluiaşi principiu, instanţa nu poate să retrimită organelor emitente cererea deja soluţionată prin act administrativ emis de acestea, spre a se pronunţa a doua oară asupra solicitării persoanei impozabile, o asemenea atribuţie aparţinând exclusiv instanţei în etapa judiciară a contenciosului administrativ.

În întreaga reglementare a Legii nr. 554/2004 nu există soluţia casării cu trimitere către autorităţile publice emitente. Legea nr. 554/2005, art. 52 din Constituţie, precum şi dispoziţiile speciale în materia soluţionării contestaţiilor în materie fiscală, cuprinse în art. 205-218 Codul de procedură fiscală, dau posibilitatea autorităţii publice fiscale să se pronunţe o singură dată asupra actului administrativ în procedura prealabilă administrativă. Actul pronunţat în procedura prealabilă va fi cenzurat de instanţa judecătorească chiar şi atunci când autoritatea publică nu s-a pronunţat pe fond. Aceasta cu atât mai mult cu cât procedura de soluţionare a contestaţiilor în materie fiscală este o procedură administrativă, care presupune parcurgerea ei ca o procedură prealabilă, astfel cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 205 Codul de procedură fiscală şi din doctrina juridică în materie şi nu o procedură administrativ-jurisdictională, ale cărei trăsături s-ar fi apropiat mai mult de judecata în primă instanţă.

Întreaga doctrină juridică în materie este consecventă în a aprecia cu privire la controlul pe care îl exercita instanţele judecătoreşti asupra activităţii autorităţilor administrative, în baza Legii contenciosului administrativ, în sensul că acesta este unul de plină jurisdicţie, aşa cum anterior s-a menţionat.

În aceste condiţii, instanţele judecătoreşti pot să adopte orice măsură, având drept scop restabilirea legalităţii încălcate, dispunând astfel de o largă competenţă în cadrul controlului de legalitate a actelor administrative.

De asemenea, Înalta Curte învederează jurisprudenţa constantă a secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul acesteia, conform căreia prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia controlul exercitat de instanţa de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecăţii, aceasta putând ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

Prin urmare, din perspectiva celor menţionate, instanţa de recurs apreciază ca fiind nefondate criticile recurentelor referitoare la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de fond, acestea constituind simple alegaţiuni lipsite de suport legal, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidenţa în cauză.

În ceea ce priveşte lipsa de competenţă a recurentelor de a proceda la emiterea deciziei de admitere a cererilor de restituire a accizei anterior menţionate, potrivit dispozitivului hotărârii pronunţată de instanţa de fond, Înalta Curte reţine că reclamanta a chemat în judecată, prin acţiunea introductivă, emitenţii actelor administrativ-fiscale contestate, respectiv Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor - emitentul deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative şi Autoritatea Naţională a Vămilor, prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti - emitentul deciziei de admitere în parte a cererilor de restituire a accizelor (începând cu data de 01.08.2013, în temeiul art. 10 alin. (5), art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 74/2013 şi art. 23 alin. (2) din H.G. nr. 520/2013, fiind preluată, prin absorbţie prin fuziune, de DGRFP Bucureşti), la epoca emiterii celor două decizii ambele fiind structuri în cadrul ANAF.

Reorganizarea aparatului fiscal, urmare a H.G. nr. 520/2013 şi O.U.G. nr. 74/2013, având ca efect, printre altele, apariţia unei noi structuri fiscale care administrează reclamanta din punct de vedere fiscal, respectiv Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, nu constituie un eveniment de natură a lipsi de obiect obligaţia emiterii deciziei de restituire a accizei, refuzată la restituire prin Decizia nr. 215/24.07.2013 emisă de autoritatea fiscală competentă la momentul respectiv, obligaţie stabilită de instanţa de fond în sarcina pârâtelor.

Desigur, constituie responsabilitatea recurentelor de a identifica resorturile necesare pentru îndeplinirea acestei obligaţii prin structura competentă la momentul punerii în executare a hotărârii judecătoreşti definitive, în condiţiile în care prin actele normative anterior menţionate s-au stabilit măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea ANAF, aşadar structura competentă funcţionând în cadrul aceluiaşi aparat fiscal.

Prin urmare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DGRFP Bucureşti, invocată prin recursul aceleiaşi pârâte, nu constituie o veritabilă excepţie, întrucât schimbarea competenţelor de administrare fiscală a contribuabililor, în cursul soluţionării litigiului, nu este de natură a lipsi pârâta de legitimare procesuală pasivă, în contextul în care aceasta este parte în raportul juridic litigios, prin preluarea Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti, emitentul deciziei nr. 215/2013 prin care a fost soluţionată cererea reclamantei de restituire a accizei.

În fine, în ceea ce priveşte fondul cauzei, respectiv soluţia instanţei de fond de obligare a pârâţilor la restituirea accizelor în cuantum de 4.350.763,69 RON, prin emiterea unei decizii de admitere a cererilor de restituire, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentelor, că verificarea aspectelor de fond în privinţa cererilor de restituire a accizei respinse sunt consemnate expres chiar de către organele de inspecţie şi verificare ale ANAF în cuprinsul Procesului-Verbal nr. x/23.07.2013 aflat la dosarul cauzei, în cuprinsul căruia se consemnează că organele fiscale au verificat documentele anexate la dosarele de restituiri şi anume: facturile fiscale de achiziţii de la furnizori, note de recepţie şi constatare de diferenţe; fişele de magazie; situaţiile privind achiziţiile de alcool etilic denaturat; situaţiile privind consumurile lunare de alcool etilic denaturat în procesul de fabricaţie a diferitelor produse; registrul stocurilor de alcool etilic denaturat, ordinele de plata care atesta plata accizei de către furnizori la bugetul statului, adică documente care, potrivit pct. 111 alin. (38) lit. c) din H.G. nr. 44/2004, coroborat cu prevederile art. 206Ʌ58 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fac dovada achiziţiei alcoolului etilic şi/sau a produselor alcoolice denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului uman şi a cantităţii utilizate în scopul pentru care se acordă scutirea de accize.

Ca atare sunt nefondate şi susţinerile relative la lipsa verificărilor de fond a documentaţiei doveditoare depuse de reclamantă în susţinerea cererilor de restituire a accizei respinse prin Decizia nr. 215/2013, după cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond.

III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de considerentele de fapt şi de drept reţinute, constatând că sentinţa recurată se află la adăpost de criticile formulate de recurentele-pârâte, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 şi 497 C. proc. civ., va proceda la respingerea ambelor recursuri, ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 4159 din 6 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.