Annulment of statutory provisions permitting dismissal of medical disciplinary complaints for complainant non-appearance as disproportionate and violating the right to an effective remedy

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 15 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Medicilor din România, a solicitat:

A. anularea prevederilor art. 94, art. 105 alin. (1) lit. c), art. 106 alin. (2) lit. b), art. 110 teza I, art. 110 lit. c), art. 111 lit. f), art. 113 alin. (1), art. 114 alin. (3) şi art. 114 alin. (4) din Statutul Colegiului Medicilor din România (CMR) adoptat prin Hotărârea adunării generale naţionale a CMR nr. 2/2012, modificat şi completat prin Hotărârea adunării generale naţionale a CMR nr. 2/2016;

B. obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri prin care să modifice şi să completeze prevederile art. 94, art. 105 alin. (1) lit. c), art. 106 alin. (2) lit. b), art. 110 teza I, art. 110 lit. c), art. 111 lit. f), art. 113 alin. (1), art. 114 alin. (3) şi art. 114 alin. (4) din Statutul Colegiului Medicilor din România, aşa cum este expres indicat de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată;

C. în subsidiar, faţă de petitul de la pct. B, obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri prin care să modifice şi să completeze prevederile art. 94, art. 105 alin. (1) lit. c), art. 106 alin. (2) lit. b), art. 110 teza I, art. 110 lit. c), art. 111 lit. f), art. 113 alin. (1), art. 114 alin. (3) şi art. 114 alin. (4) din Statutul Colegiului Medicilor din România, în sensul pretins de reclamantă;

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 32 din 22 martie 2017, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii şi a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamanta A. a formulat recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.

1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1 alin. (3)-(5), art. 11 alin. (1)-(2), art. 15 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 61 alin. (1), art. 24 alin. (1) din Constituţie raportate la art. 2 par. 1 coroborat cu art. 13, art. 6 par. 1 din Convenţia EDO şi art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Recurenta-reclamantă arată că deşi a invocat şi probat că prevederile statutare contestate îi vatămă în concret drepturile şi interesele legitime, fiind nelegale mai ales prin prisma neconstituţionalităţii temeiurilor legale care învestesc CMR să normeze în materia procedurilor disciplinare, totuşi prima instanţă a refuzat să se pronunţe cu privire la motivele acţiunii sale.

Înţelege să invoce excepţia de neconstituţionalitate a art. 452 alin. (4) coroborat cu art. 459 şi art. 450 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 şi solicită sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei.

2. Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), o), p), art. 8 alin. (1)1, din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 1 alin. (2), art. 6 alin. (1), art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (6), art. 20, art. 22 alin. (2), art. 250 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborate cu art. 6 par. 1 din Convenţia EDO, precum şi cu art. 2 par. 1 şi art. 13 din Convenţie; art. 1 alin. (3) din Constituţie, art. 451 alin. (1) şi art. 456 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, art. 8 alin. (1) din Convenţie, art. 22 alin. (1) din Constituţie, art. 61, art. 252 şi art. 253 alin. (1) din C. civ. art. 1 alin. (3) din Constituţie şi art. 72, art. 252 şi art. 253 alin. (1) din C. civ. art. 78-79 raportat la art. 256, art. 252 şi art. 253 alin. (1) C. civ.

Recurenta-reclamantă arată că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, instanţa de fond nefăcând nicio referire la probele pe care le-a administrat şi care demonstrează încălcarea concretă a drepturilor şi intereselor sale legitime prin actul administrativ normativ contestat.

Solicită, în temeiul art. 298 alin. (1) C. proc. civ., emiterea unei adrese către Avocatul Poporului pentru a comunica instanţei dosarul anchetei privind vătămarea drepturilor şi intereselor sale legitime (ca urmare a aplicării prevederilor contestate ale Statutului CMR).

Instanţa de fond a refuzat să cerceteze efectiv vătămarea drepturilor, neindicându-le şi neanalizându-le în totalitate şi în concret, raportat la situaţia de fapt dovedită prin probe, ci a tratat cauza prin afirmaţii pur generice, neindividualizate şi neverificabile.

Recurenta reia argumentaţia vătămării drepturilor sale: dreptul la un remediu eficient în materie disciplinară în cazul decesului rudei sale de gradul I spitalizate, drept prevăzut de Constituţie şi de Convenţia EDO; dreptul de acces efectiv la procedura de stabilire a răspunderii disciplinare a medicilor şi de a-i fi examinată cu "efect util" plângerea disciplinară, drept garantat de Constituţie şi de Legea nr. 95/2006; dreptul la sănătate (integritate morală şi psihică), garantat de Convenţia EDO, de Constituţie şi de C. civ. şi vătămat prin instituirea, prin actul administrativ normativ atacat, a unor obstaculări nelegale, care paralizează angajarea răspunderii medicilor în contextul decesului în spital a tatălui său); dreptul la demnitate, garantat de Constituţie şi de C. civ., vătămat prin obstrucţionările nelegal impuse prin actul administrativ normativ contestat, care au transformat-o într-o "victimă pasivă", redusă la neputinţă de un sistem care se autoprotejează; dreptul de a cere respectul datorat memoriei persoanei decedate.

În privinţa intereselor sale legitime vătămate prin actul administrativ, arată că are un interes legitim de a beneficia în mod efectiv, iar nu pur declarativ şi iluzoriu de cadrul legal creat de art. 450 şi următoarele din Legea nr. 95/2006 şi de art. 13 coroborat cu art. 2 din Convenţia EDO, cadru legal incident pentru tragerea la răspundere disciplinară a medicilor vinovaţi de abateri legate de decesul tatălui său în spital. Acest interes legitim este vătămat de prevederile criticate din actul administrativ atacat care înlătură orice "efect util" al demersului disciplinar, inclusiv prin impunerea unor elemente de un formalism excesiv, care anulează substanţa dreptului.

Întreaga investigaţie disciplinară este marcată de aleatoriu, în sensul dat acestei sintagme în jurisprudenţa Curţii EDO. În cazul atacării pe viitor a unui act administrativ cu caracter individual, cetăţeanul afectat, înaintea emiterii actului individual, justifică un interes legitim în a solicita protecţie juridică împotriva unui act administrativ normativ care constituie temeiul actului individual. Fără înlăturarea din ordinea juridică a prevederilor normative abuzive ale Statutului, forţa lor obligatorie este opozabilă reclamantei, care nu mai poate invoca motive de nelegalitate ce ţin de cadrul normativ statutar în contracararea deciziilor comisiilor disciplinare care se vor întemeia pe prevederile abuzive ale statutului.

Prima instanţă a apreciat greşit că dovedirea vătămării drepturilor şi intereselor sale legitime prin actul administrativ normativ contestat înseamnă, în mod necesar, demonstrarea producerii vătămării printr-un act administrativ individual (decizii ale comisiilor de disciplină), neţinând seama că interesul legitim al reclamantei de a ataca actul administrativ normativ precede în timp naşterea dreptului la atacarea actului individual.

Instanţa a reţinut că reclamanta nu ar fi invocat vătămarea drepturilor sale "procesuale" şi că suferinţele psihice invocate nu ar fi fost provocate de aplicarea de către pârât a Statutului, ci de modul în care cadrele medicale l-au neglijat pe tatăl său, negând astfel multiplele suferinţe psihice cauzate reclamantei de obstaculările şi hărţuirile generate de aplicarea Statutului.

Astfel, art. 94 din Statut în forma adoptată prin Hotărârea CMR nr. 2/2012 nu se referă, aşa cum susţine prima instanţă, şi la încălcarea regulilor de bună practică profesională. Dimpotrivă, prin completările aduse Statutului prin adoptarea Hotărârii nr. 3/2016 este recunoscut motivul de nelegalitate întrucât art. 105 alin. (1) în noua formă a Statutului se referă şi la încălcarea "regulilor de bună practică profesională". Însă aceste noi prevederi statutare nu se vor aplica retroactiv, medicii vinovaţi de decesul tatălui reclamantei răspunzând exclusiv în baza formei dezincriminatorii anterioare a Statutului, care era în vigoare la data săvârşirii faptelor.

Vătămarea concretă este dovedită, decesul tatălui reclamante fiind cauzat de o hemoragie digestivă superioară netratată, urmată de şoc hemoragic netratat de către medici, iar aceste abateri disciplinare nu pot fi analizate decât prin raportare la "regulile de bună practică profesională".

CMR a limitat aplicarea prevederilor cu forţă juridică superioară ale art. 450 alin. (1) coroborat cu art. 414 alin. (1) lit. k) raportat la art. 414 alin. (1) lit. e) şi art. 414 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006, eliminând din conţinutul legal imperativ şi expres al răspunderii disciplinare a medicilor şi din obiectul legal al jurisdicţiei disciplinare, răspunderea pentru încălcarea regulilor de bună practică profesională.

Art. 105 alin. (1) lit. c) şi art. 106 alin. (2) lit. b), renumerotate în urma Hotărârii CMR nr. 3/2016 în art. 115 alin. (1) lit. c) şi art. 116 alin. (1) lit. b) cer descrierea faptei de către titularul plângerii. Ele au caracter arbitrar şi excesiv întrucât este evident că, în cazul decesului în spital al pacientului, rudele nu au putut observa faptele culpabile. Instanţa s-a rezumat la amintirea dosarului disciplinar nr. 9/2016, deşi reclamanta a probat declanşarea şi a altor proceduri pe baza plângerilor sale, în care este în imposibilitate de a descrie faptele medicilor ce s-au perindat timp de două luni, în gărzi succesive. Textele împiedică exercitarea efectivă a dreptului la formularea plângerii disciplinare împotriva tuturor vinovaţilor, câtă vreme nu este îndeplinită condiţia descrierii faptelor şi indicării numelor medicilor. Or, reclamanta nu poate decât indica şi descrie consecinţele prejudiciabile (decesul şi cauza fiziologică a acestuia), ceea ce este insuficient pentru a evita sancţiunea arbitrară şi abuzivă a respingerii plângerii, iar competenţa şi obligaţia legală de a identifica eventualele fapte ilicite şi persoanele vinovate revine organelor de anchetă disciplinară ale CMR, iar nu victimelor.

În altă ordine de idei, art. 452 din Legea nr. 95/2006 permite un drept de apreciere discreţionar în materie disciplinară, iar CMR a încălcat limitele marjei de apreciere prin restrângerea abuzivă şi contrară principiului proporţionalităţii a exercitării dreptului legal la formularea unei plângeri disciplinare cu efect util.

Sintagma normativă "descrierea faptei" este imperativă, expresă şi neechivoc înscrisă în statut şi cere un efort de expunere efectivă a faptelor (comisive sau omisive), prin zugrăvirea caracteristicilor proprii şi a circumstanţelor lor, neconfundându-se cu simpla "enunţare", cum încearcă pârâtul să acrediteze prin apărările sale.

Art. 110 teza I renumerotat în art. 119 alin. (2) şi art. 120 alin. (3)-(4) din Statut sunt de asemenea nelegale, în baza lor persoana titulară a plângerii disciplinare fiind supusă unui tratament procedural abuziv şi arbitrar, menit să muşamalizeze faptele la care se referă plângerea.

Chiar în cursul procesului, Colegiul Medicilor din judeţul Mureş a emis decizia nr. 127/17.03.2017 privind procedura de consultare a dosarelor disciplinare, aplicabilă pentru toate cazurile de malpraxis de pe teritoriul judeţului Mureş, prin care nu se permite accesul persoanelor care nu sunt părţi ale cauzei (din această categorie făcând parte şi experţii medicali ai părţii vătămate) la dosarul disciplinar şi prin care se refuză eliberarea de fotocopii contra cost de pe actele dosarului, impunându-se fotocopierea prin mijloace proprii.

Părţii vătămate nu i se recunoaşte prin statut dreptul de a cunoaşte actele dosarului disciplinar şi de asemenea, prin acelaşi statut, i se opune ca probă opinia unor aşa-zişi "specialişti", în practică ajungându-se ca astfel de opinii să fie formulate de colegii de serviciu ai medicului cercetat, care nu pot fi imparţiali şi independenţi. Acesta a fost şi cazul plângerilor reclamantei.

Părţii vătămate nu i se permite prin statut să fie asistată de un expert propriu cu ajutorul căruia să poată înţelege efectiv problemele de ştiinţe medicale de specialitate care se pun în cauza disciplinară. Deşi pârâtul afirmă că persoana care formulează plângerea are dreptul de a fi asistată de un expert parte, nici Statutul CMR şi nici Codul de deontologie medicală nu recunosc expres aceste drepturi. Acesta este motivul pentru care nu s-a permis niciodată unui expert parte să participe la expertizele celebrelor "comisii de specialitate", sub pretextul că dezbaterile sunt confidenţiale şi că experţii parte nu au nicio calitate recunoscută de Statut în procedura disciplinară. Pârâtul nu şi-a putut proba susţinerile, iar dreptul la expertul propriu nu poate fi lăsat pradă aleatoriului şi arbitrariului nerecunoaşterii normative exprese.

Audierea părţii vătămate este şi ea pur formală, cât timp partea nu poate fi asistată de expertul propriu şi, de asemenea, nu prezintă nicio garanţie împotriva abuzului, partea putând fi supusă unui veritabil interogatoriu în termeni medicali pe care nu-i cunoaşte şi putându-i fi distorsionate susţinerile. Acesta este şi cazul reclamantei întrucât, la prezentarea din 10.11.2016, s-a încercat permanent timorarea sa prin limbaj medical de specialitate şi invocarea pseudo-priorităţii regulamentelor medicale faţă de lege.

Comisiile de disciplină din cadrul CMR funcţionează ca adevărate organe de jurisdicţie, însă nu respectă dreptul la apărare al titularului plângerii.

Reclamanta a dovedit în cauză că într-una din procedurile disciplinare s-a dispus efectuarea unei "expertize" de către comisia de specialitate ATI a pârâtului CMR, condusă tocmai de medicul şef de secţie ATI al Spitalului CJU Târgu Mureş, unde a decedat tatăl reclamantei. De asemenea, persoana în cea mai înaltă funcţie de conducere a spitalului - preşedintele Consiliului de Administraţie - este şi membru al comisiei de disciplină care judecă dosarul disciplinar privind decesul intraspitalicesc al tatălui reclamantei.

Art. 110 lit. c) renumerotat în art. 120 alin. (5) lit. a) teza a II-a din Statut încalcă dreptul garantat de art. 451 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 la exercitarea efectivă a plângerii disciplinare. Dreptul este abolit în mod abuziv, fără justificare legală, contrar principiului proporţionalităţii şi contrar art. 13 coroborat cu art. 2 par. 1 din Convenţia EDO. Limitarea operează pentru realizarea unor scopuri care nu sunt justificate de un interes public, ci de un interes nelegitim: obstacularea exercitări unui drept legal şi exonerarea abuzivă de răspunderea legală disciplinară. Mijloacele folosite nu au fost adaptate şi necesare scopului urmărit, neaflându-se în raport rezonabil cu interesul public.

Sancţiunea este arbitrară deoarece nu este însoţită de garanţii procedurale corespunzătoare, plângerea putând fi respinsă sub pretextul excesiv de general al neconformării persoanei care a făcut plângerea la o simplă solicitare de prezentare. Este şi cazul recurentei-reclamante care a fost convocată printr-o adresă datată 02.11.2016, comunicată la 04.11.2016, şi cu termen de prezentare peste trei zile lucrătoare. Deşi s-a prezentat, nu i s-au cerut informaţii despre faptele concrete din dosar, rezultând intenţia dolozivă de sancţionare a lipsei la convocare prin respingerea cererii pe acest motiv provocat.

Articolul statutar citat apare şi ca o sancţiune, care încalcă principiul proporţionalităţii, câtă vreme comisia de disciplină dispune deja de poziţia scrisă a părţii vătămate cuprinsă în plângere şi de toate informaţiile concludente.

Art. 111 lit. f) renumerotat în art. 122 lit. e) din Statut este şi el nelegal. Din nou, prima instanţă a încălcat legea, confundând vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale reclamantei produse prin actul administrativ normativ contestat cu vătămarea produsă printr-un act administrativ individual, susţinând că dacă actul individual nu va fi motivat, se va putea cere anularea lui. Nemotivarea actelor administrative defavorabile (care resping o cerere) reprezintă una din cele mai grave şi exasperante forme ale arbitrariului administrativ. Or, textul statutar contestat exclude obligaţia comisiei de disciplină şi a comisiei superioare de disciplină de a-şi motiva deciziile în fapt şi în drept, astfel încât persoanele vătămate nu pot beneficia de garanţia obligativităţii normative a unor decizii motivate efectiv.

În privinţa art. 113 alin. (1) renumerotat în art. 124 alin. (1) din Statut, prima instanţă invocă nelegal că nereglementarea garanţiilor procedurale prin Statut ar fi acoperită prin Decizia nr. 60/2005 privind Regulamentul comisiilor de disciplină. Acest act nu este publicat în Monitorul Oficial, urmând a fi considerat inexistent şi inopozabil cetăţenilor României. În plus, această decizie este anterioară Statutului, deci dispoziţiile sale nu au o bază statutară şi, din contră, modifică inadmisibil prevederi superioare juridic, ceea ce este aberant.

În privinţa art. 114 alin. (4) renumerotat în art. 126 alin. (5), instanţa, fără a indica un text din Statutul CMR, susţine nereal că acesta ar prevedea dreptul părţii vătămate de a invoca în contestaţie atât critici de nelegalitate cât şi critici de netemeinicie. În realitate, articolul menţionat operează în mod abuziv o restrângere a exercitării efective a dreptului garantat de art. 456 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, prin limitarea abuzivă a motivelor de contestaţie doar la aspectele din cuprinsul plângerii iniţiale, ceea ce contravine art. 13 coroborat cu art. 2 par. 1 din Convenţie. Nici sintagma "aspecte" nu este o noţiune suficientă determinată pentru a asigura claritatea şi securitatea juridică. De asemenea, limitarea vizează numai partea vătămată, căreia îi este interzis să invoce aspecte esenţiale şi concludente specifice unei căi de atac şi care nu au fost cuprinse în plângerea iniţială, cum ar fi: invocarea greşitei stabiliri a stării de fapt, invocarea incorectei aplicări a cadrului normativ, propunerea de probe noi, explicitarea argumentelor cuprinse implicit în cererile şi apărările adresate Comisiei teritoriale de disciplină. Astfel, din nou este golit de substanţa sa dreptul garantat de art. 456 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, contrar principiului proporţionalităţii.

3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. r), art. 8 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 6 alin. (1) şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dar şi cu art. 56 paragraf 1 din Convenţia EDO.

Din hotărârea recurată nu rezultă că instanţa ar fi opinat că nu s-a încălcat interesul legitim public la emiterea actului administrativ normativ contestat. Acest interes legitim public vizează: ordinea de drept, din care face parte şi sănătatea publică; democraţia constituţională, care impune a nu se restrânge prin acte administrative norme superioare cuprinse în legi; garantarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, între care se numără dreptul la viaţă şi la sănătate; satisfacerea nevoilor comunitare care primează conform art. 380 coroborat cu art. 414 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 95/2006, incluzând nevoia asigurării stării de sănătate a individului şi colectivităţii prin respectarea de către medici a obligaţiilor ce le revin şi care se asigură inclusiv prin normarea răspunderii disciplinare; realizarea competenţelor legale ale CMR de examinare cu "efect util" a plângerilor şi contestaţiilor disciplinare.

Aceste interese legitime publice sunt vătămate. Actul administrativ normativ contestat încalcă nu numai drepturile şi interesele legitime private ale reclamantei dar şi împiedică deplina realizare a interesului public prin: atenuarea inadmisibilă a răspunderii disciplinare a medicilor şi limitarea arbitrară a efectivităţii dreptului la plângere.

Ordinea de drept este vătămată prin zădărnicirea funcţionării eficiente a procedurii disciplinare. Statutul încalcă principiul constituţional al supremaţiei legii, îmbrăcând şi forma excesului de putere prin fenomenul de "dereglementare" pe cale administrativă a supremaţiei legii.

Lipsa unei funcţionări prompte şi reale a răspunderii disciplinare a medicilor anihilează rolul preventiv educativ şi sancţionator al răspunderii.

4. Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1, art. 2, art. 8 din Lega nr. 554/2004 coroborate cu art. 1, art. 6, art. 22, art. 330 alin. (2)-(4), art. 332, art. 2, art. 14 alin. (1), art. 153, art. 157 lit. j), art. 159, art. 163-164, art. 242, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 paragraf 1 din Convenţia EDO, precum şi a art. 450 alin. (1), (41)4 alin. (1) lit. e) şi k), art. 414 alin. (2) lit. b), art. 451 alin. (1), art. 457 alin. (1), art. 458, art. 456 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, coroborate cu art. 13 şi art. 2 din Convenţia EDO.

Din hotărârea primei instanţe nu rezultă că aceasta ar fi opinat că nu există motivele de nelegalitate a actului administrativ normativ contestat, invocate prin acţiune.

Acţiunea nu a rămas fără obiect întrucât forma Statutului CMR adoptată prin Hotărârea nr. 2/2012 este aplicabilă celor 4 dosare disciplinare iniţiate de reclamantă, iar modificările aduse Statutului prin Hotărârea nr. 3/2016 păstrează acelaşi conţinut şi aceleaşi soluţii normative cu cele anterioare, schimbându-se numai numerotarea articolelor.

Recurenta-reclamantă reia motivele de nelegalitate invocate prin cererea introductivă: nerespectarea principiului legal al ierarhiei forţei juridice a actelor normative şi excesul de putere.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Colegiul Medicilor din România a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Punctual se referă la dispoziţiile statutare, în numerotarea adoptată prin Hotărârea nr. 3/2016 a CMR, a căror modificare şi completare a cerut-o recurenta-reclamantă, arătând motivele pentru care solicitatele modificări/completări nu se impun.

5. Procedura de soluţionare a recursului

5.1. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă A. a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii întâmpinării.

5.2. Prin rezoluţia din 19 noiembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 29 ianuarie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

5.3. La data de 27 ianuarie 2020, recurenta-reclamantă A. a formulat note scrise prin care a extins obiectul excepţiei de neconstituţionalitate invocate deja prin cererea de recurs, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 452 alin. (4) şi ale art. 450 - 459 din Legea nr. 95/2006.

5.4. La data de 18 mai 2020, precum şi la 18 septembrie 2020, recurenta-reclamantă A. a depus note de şedinţă, prin care a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 8, art. 10, art. 17-18 şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, a prevederilor Legii nr. 554/2004 în ansamblul ei, precum şi a prevederilor art. 483-502 C. proc. civ.

5.5. Intimatul-pârât Colegiul Medicilor din România a depus punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 452 alin. (4) şi a art. 450-459 din Legea nr. 95/2006.

5.6. În conformitate cu dispoziţiile Hotărârii nr. 232/2019 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte a dispus formarea dosarului asociat nr. x/2016 având ca obiect cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

5.7. Prin încheierea din 29 ianuarie 2020 Înalta Curte a invocat din oficiu inadmisibilitatea capetelor cererii introductive prin care se solicită modificarea, în sensul indicat de reclamantă, a prevederilor Statutului CMR, în considerarea încălcării principiului separaţiei puterilor în stat, având ca temei dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, comunicând părţilor excepţia invocată, în scopul exprimării unui punct de vedere.

5.8. În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.

5.9. Înalta Curte a admis excepţia nulităţii întâmpinării, conform părţii introductive a prezentei hotărâri.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând recursul declarat, Înalta Curte constată următoarele:

Curtea de Apel Târgu Mureş a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei având ca obiect:

A. anularea prevederilor art. 94, art. 105 alin. (1) lit. c), art. 106 alin. (2) lit. b), art. 110 teza I, art. 110 lit. c), art. 111 lit. f), art. 113 alin. (1), art. 114 alin. (3) şi art. 114 alin. (4) din Statutul Colegiului Medicilor din România, adoptat prin Hotărârea Adunării Generale Naţionale a CMR nr. -2/2012;

B. obligarea pârâtului CMR să emită o hotărâre prin care să modifice şi să completeze prevederile statutare anterior enunţate, în sensul stabilirii cuprinsului acestora după cum este expres indicat prin cererea introductivă.

C. în subsidiar, faţă de petitul de la pct. B, obligarea pârâtului să emită o hotărâre prin care să modifice şi să completeze aceleaşi dispoziţii statutare, în sensul pretins de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a analizat dispoziţiile statutare contestate de reclamantă, pe capătul de cerere în anulare, prin prisma existenţei unei vătămări concrete a reclamantei în cadrul cercetărilor disciplinare declanşate la iniţiativa sa şi a reţinut următoarele:

- art. 94 din Statutul CMR nu exclude din definiţia abaterii disciplinare încălcarea regulilor de bună practică profesională şi nu au fost evidenţiate, în concret, consecinţe vătămătoare efectiv produse reclamantei de aplicarea acestui articol;

- aplicarea art. 105 şi 106 din Statut nu a cauzat reclamantei consecinţe vătămătoare efective, aceasta depunând o plângere la Colegiul Medicilor Mureş, care este în curs de soluţionare de către Comisia teritorială de disciplină, nerezultând un prejudiciu constând în înlăturarea efectului util al plângerii, prin aplicarea unui formalism excesiv în privinţa conţinutului acestui act de sesizare;

- art. 110 alin. (1) lit. c) din Statut nu a produs o vătămare reclamantei, în plângerea disciplinară nedispunându-se stingerea acţiunii disciplinare pe acest temei (reclamanta prezentându-se la audierea fixată de comisia de disciplină); de asemenea, nimic nu împiedică partea să recurgă la serviciile unui expert în cadrul procedurii, dispoziţia statutară nelimitând sfera specialiştilor care urmează a fi audiaţi; de altfel, reţine instanţa, aplicarea dispoziţiilor menţionate nu a produs consecinţe prejudiciabile reclamantei, iar invocarea apărării unui interes legitim public poate avea loc numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea acestuia decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat;

- în privinţa art. 111 lit. f), a) art. 113 alin. (1) şi a art. 114 alin. (3) şi (4) din Statut, instanţa a reţinut că reclamanta nu a invocat şi dovedit o vătămare efectivă produsă în ceea ce priveşte drepturile sale în cursul procedurii administrative, ci doar consecinţe prejudiciabile viitoare şi eventuale; aceste dispoziţii se completează cu cele de drept comun, care impun motivarea actelor administrative, nemenţionarea expresă a obligaţiei de motivare a deciziilor comisiilor de disciplină prin Statut neconstituind motiv de anulare a dispoziţiilor normative; deasemenea, aceste dispoziţii nu restrâng dreptul titularului contestaţiei de a invoca critici de nelegalitate şi netemeinicie împotriva deciziei comisiei teritoriale de disciplină;

- instanţa a apreciat că, în virtutea controlului în contencios administrativ de plină jurisdicţie, în principiu, poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau interesului legitim vătămat; prin urmare, ar putea obliga CMR să emită un act cu conţinutul solicitat de reclamantă (prin petitele B sau C ale cererii), însă, în concret, a constatat că modificarea articolelor din Statutul CMR (astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Hotărârea nr. 3/2016, care renumerotează articolele cu acelaşi conţinut cu cel al articolelor a căror anulare s-a solicitat) nu se impune întrucât nu s-a evidenţiat producerea unor consecinţe vătămătoare la adresa reclamantei.

Cât priveşte capetele cererii introductive prin care s-a solicitat obligarea pârâtului CMR la modificarea şi completarea dispoziţiilor statutare, în sensul expres arătat prin cererea introductivă, capete de cerere reiterate prin criticile formulate în recurs, Înalta Curte a înţeles să invoce, din oficiu, inadmisibilitatea, ca un fine de neprimire a acestor critici, în considerarea aplicării principiului separaţiei puterilor în stat reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituţie.

Prin concluziile scrise formulate asupra excepţiei invocate din oficiu, recurenta-reclamantă a arătat că inadmisibilitatea obligării unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ normativ nu este reglementată nici de Legea nr. 554/2004 şi nici de C. proc. civ., iar în conformitate cu art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi art. 6 par. 1 din Convenţia EDO nicio lege nu-i poate îngrădi dreptul de acces la instanţă pentru obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ normativ.

Recurenta-reclamantă a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 8, art. 10, art. 17-18, art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum şi a prevederilor Legii nr. 554/2004 în ansamblul ei, pe care le-a apreciat a fi neconstituţionale în măsura în care ar constitui temeiul unui fine de neprimire a acţiunii prin care se solicită obligarea autorităţii publice să emită un act administrativ normativ de modificare/completare a prevederilor actului administrativ normativ precedent, care a fost emis contrar legii şi/sau prin exces de putere.

Recurenta-reclamantă a arătat şi că este inadmisibilă invocarea din oficiu a excepţiei de inadmisibilitate, raportat la dispoziţiile art. 501-502 C. proc. civ., întrucât îi înrăutăţeşte situaţia în propria cale de atac, înrăutăţire pentru care nu există acordul său.

Pentru a paraliza excepţia invocată din oficiu, pe care a apreciat-o incompatibilă cu statul de drept şi atribuţiile instanţei de recurs, a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 483-502 C. proc. civ., pe care le-a apreciat neconstituţionale în măsura în care permit instanţei să invoce din oficiu, direct în recurs, excepţia inadmisibilităţii unor capete ale cererii introductive.

Înalta Curte constată că principiul separaţiei puterilor în stat reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituţie este de ordine publică, iar instanţa de recurs nu poate trece peste încălcarea de către prima instanţă a acestui principiu, prin analizarea pe fond a capetelor de cerere prin care se solicită obligarea Colegiului Medicilor din România să normeze în sensul expres pretins de reclamantă.

Analiza pe fond a acestor capete de cerere presupune o substituire a instanţei de judecată în sfera atribuţiilor de legiuitor delegat ale autorităţii publice pârâte.

Instanţa de fond a reţinut greşit că, în temeiul caracterului de plină jurisdicţie al controlului în contencios administrativ, ar putea ordona măsuri în sensul obligării autorităţii pârâte să emită un act administrativ cu conţinutul pretins de reclamantă. Această aserţiune poate fi adevărată în cazul actelor administrative individuale, însă, este falsă în cazul actelor administrative normative. În privinţa acestora din urmă este permis numai controlul în contencios administrativ de anulare, impunerea de către puterea judecătorească a unui anumit conţinut al actului administrativ normativ încălcând principiul separaţiei puterilor în stat. De asemenea, aprecierea oportunităţii adoptării unui act administrativ normativ, sub aspectul deciziei legiferării, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat, care nu poate fi cenzurat în contencios administrativ.

Nici Convenţia EDO nu îndrituieşte instanţa de contencios administrativ să pronunţe hotărâri judecătoreşti prin care să impună administraţiei publice, în exercitarea atribuţiilor de legiuitor delegat, o anumită soluţie normativă, aşa cum pretinde recurenta-reclamantă.

Cât priveşte neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, Înalta Curte reţine că excepţia inadmisibilităţii a fost invocată din oficiu, în temeiul art. 247 alin. (1) coroborat cu art. 246 alin. (1) C. proc. civ., în considerarea caracterului de ordine publică al principiului fundamantal al separaţiei puterilor în stat, consfinţit în art. 1 alin. (4) din Constituţie, dar care se oglindeşte şi în art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004, şi ea are ca efect nu înrăutăţirea situaţiei recurentei în propria cale de atac, ci neanalizarea pe fond a criticilor din recurs referitoare la soluţia pronunţată de prima instanţă asupra capetelor de cerere vizate.

Cu alte cuvinte, instanţa de recurs, observând inadmisibilitatea cererii, nu înrăutăţeşte situaţia recurentei în calea de atac declarată, ci constată că se impune a nu analiza pe fond criticile din recurs referitoare la soluţionarea capetelor B şi C ale cererii introductive, în aplicarea principiului constituţional menţionat.

Trecând la analiza punctuală a criticilor din recurs care privesc soluţia asupra capătului de cerere în anulare, se constată că un prim motiv de recurs este cel prin care se invocă neconstituţionalitatea temeiului legal de emitere a normelor referitoare la procedura disciplinară, cuprinse în Statutul CMR, respectiv a dispoziţiilor art. 450 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 (dar şi a art. 450-459 în întregul lor, după cum a adăugat recurenta-reclamantă prin note scrise ulterioare formulării recursului).

Drept consecinţă, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile sesizării Curţii Constituţionale, în limitele şi pentru argumentele expuse în încheierea de sesizare pronunţată în dosarul asociat, toate argumentele subsumate neconstituţionalităţii dispoziţiilor Legii nr. 95/2006 neputând fi analizate de instanţa de contencios administrativ.

Un al doilea rând de critici, prin care se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a unor dispoziţii din Legea nr. 554/2004, din C. proc. civ., din Constituţie şi chiar din Convenţia EDO şi din C. civ., se referă la concluzia instanţei de fond potrivit căreia nu există o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale reclamantei motiv pentru care, în raport de prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu s-ar putea aplica sancţiunea juridică a anulării actului administrativ normativ.

Recurenta-reclamantă a arătat că vătămarea există şi că instanţa de fond i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, nereferindu-se la probatoriul administrat din care rezultă această vătămare, că instanţa a refuzat să analizeze efectiv vătămarea pretinsă şi că a confundat vătămarea produsă prin actul administrativ normativ contestat cu vătămările produse reclamantei prin acte administrative individuale (decizii ale comisiilor de disciplină).

În raport de prevederile exprese ale art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 alin. (1) şi (1)1 din Legea nr. 554/2004, în practica judiciară s-a statuat constant că existenţa vătămării unui drept sau interes legitim al persoanei şi legătura de cauzalitate dintre actul administrativ atacat şi vătămarea respectivă este esenţială în raportul de drept administrativ dedus judecăţii, prevederile legale invocate impunând condiţia dovedirii vătămării. De asemenea, invocarea apărării unui interes legitim public se poate realiza doar în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat. Deci, legea consacră contenciosul administrativ subiectiv.

Instanţa de fond nu a greşit analizând existenţa vătămării prin raportare la situaţia plângerilor disciplinare formulate de către reclamantă în concret, întrucât pentru anularea actului administrativ normativ este necesar să existe un motiv de nelegalitate, în cazul de faţă invocându-se că reglementarea secundară restrânge dreptul prevăzut de Legea nr. 95/2006 la un remediu efectiv în materie disciplinară şi, deopotrivă, să se dovedească o vătămare a drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale reclamantului, adică cel puţin o situaţie în care acesta pretinde o anumită conduită în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.

Astfel, cât priveşte art. 94 din Statut, în forma adoptată prin Hotărârea CMR nr. 2/2012, textul defineşte abaterea disciplinară după cum urmează: Constituie abatere disciplinară fapta săvârşită cu vinovăţie prin care se încalcă jurământul depus, legile şi regulamentele specifice profesiei de medic, Codul de deontologie medicală, prevederile prezentului statut, deciziile obligatorii adoptate de Colegiul Medicilor din România, precum şi orice altă faptă săvârşită în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care este de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale corpului profesional.

În mod corect, instanţa de fond a reţinut că definiţia trebuie înţeleasă ca având un conţinut cuprinzător, incluzând o sferă largă de acţiuni, respectiv orice faptă săvârşită cu vinovăţie în legătură cu profesia de medic, prin care se încalcă normele legale, regulamentare, statutare, deontologice, incluzând regulile de bună practică profesională. Chiar dacă o referire expresă la cele din urmă a fost introdusă abia în noua formă a Statutului, adoptată prin Hotărârea nr. 3/2016 (survenită pe parcursul procesului), recurenta-reclamantă nu aduce argumente concrete din care să rezulte că anterioara definiţie statutară a abaterii disciplinare ar exclude încălcarea regulilor de bună practică profesională, nedovedind nici o vătămare concretă pricinuită printr-o astfel de interpretare restrictivă a textului din Statut.

Aceasta cu atât mai mult cu cât interpretarea dispoziţiilor statutare trebuie să se facă în acord cu normele de rang superior cuprinse în Legea nr. 95/2006, respectiv art. 450 alin. (1), potrivit căruia medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale CMR, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale CMR.

Pe cale de consecinţă, neimpunându-se interpretarea definiţiei abaterii disciplinare în sensul pretins restrictiv arătat de recurenta-reclamantă şi nefiind nici dovedită o vătămare produsă printr-o astfel de interpretare restrictivă, cu aplicarea corectă a legii, instanţa de fond a reţinut că nu există motive de nelegalitate a art. 94 din Statut, acesta neîmpiedicând exercitarea efectivă a dreptului la plângerea disciplinară.

Cât priveşte art. 105 alin. (1) lit. c) şi art. 106 alin. (2) lit. b) din Statut [respectiv, în forma nouă a Statutului, art. 115 alin. (1) lit. c) şi art. 116 alin. (2) lit. b)], sunt aplicabile aceleaşi considerente expuse anterior. Recurenta-reclamantă afirmă că "descrierea faptei" prin plângere, cerută de textele statutare citate ar avea caracter arbitrar şi excesiv, câtă vreme rudele unui pacient decedat în spital nu au asistat la săvârşirea faptelor şi nici nu au pregătirea de specialitate pentru a le putea decela.

Cerinţa referitoare la descrierea faptei şi indicarea datei când aceasta a avut loc nu poate fi considerată în sensul că ar impune titularului plângerii disciplinare să descrie în concret îndatoririle profesionale neîndeplinite de medicii implicaţi în actul medical, din perspectiva regulilor şi uzanţelor medicale. Scopul acestor dispoziţii este acela de a individualiza faptele la care se referă plângerea disciplinară, în lipsa indicării acestora neputând fi conturat obiectul anchetei disciplinare. Şi în acest caz, instanţa de fond a reţinut că nu a fost dovedită o vătămare concretă. Recurenta arată că probe ale vătămării sunt foaia de observaţie clinică terapie intensivă a tatălui său şi cererile adresate Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş de a-i comunica date despre medicii de gardă şi motivele pentru care sănătatea şi viaţa tatălui său au fost grav prejudiciate, însoţite de lipsa comunicării acestor relaţii, care o pune în imposibilitatea concretă de a cunoaşte faptele reale ale medicilor şi de a le descrie.

Aceste susţineri nu pot fi primite, ele întemeindu-se pe aspecte care nu au legătură cu norma statutară.

Aşa cum arată însăşi recurenta, pentru a se constata nelegalitatea actului administrativ normativ ar trebui să se demonstreze că acesta produce obstaculări nelegale, aşa cum se susţine, care restrâng exercitarea dreptului la plângere şi la atragerea răspunderii disciplinare a medicilor, prevăzută de Legea nr. 95/2006. Or, cerinţa descrierii faptelor nu este de natură a produce astfel de obstaculări, ci este necesară conturării obiectului cercetării disciplinare. O eventuală aplicare a textului statutar aptă să conducă la o încălcare a dreptului la formularea plângerii disciplinare poate fi cenzurată în contencios administrativ în cazul individual concret dedus judecăţii.

Cât priveşte art. 110 teza I renumerotat în art. 119 alin. (2) şi art. 120 alin. (3)-(4) din Statut, recurenta-reclamantă trimite, spre demonstrarea motivelor de nelegalitate, la Decizia nr. 127/2017 privind procedura de consultare a dosarelor disciplinare, adoptată de Colegiul Medicilor din Judeţul Mureş. Or‚ nelegalitatea prevederilor statutare nu poate fi raportată la un alt act administrativ, respectiv la o altă procedură administrativă, aceea de consultare a dosarelor. Articolele citate nu se referă la această procedură şi nu s-ar putea constata nelegalitatea lor pe motivul limitării dreptului de acces la dosarul disciplinar în baza Deciziei nr. 127/2017.

Pe de altă parte, se constată că recurenta-reclamantă cere anularea dispoziţiilor statutare întrucât acestea nu ar cuprinde în mod expres anumite prevederi pe care le consideră necesare în procedura cercetării disciplinare, cum ar fi aceea că se permite titularului plângerii să fie asistat de un expert propriu pe parcursul procedurii, care să participe inclusiv la eventualele expertize dispuse în procedură.

Or, nu se poate dispune anularea actului administrativ normativ pe motivul omisiunii de reglementare, ci ar trebui să se indice motive de nelegalitate, raportate la cadrul normativ de rang superior, care afectează normele de rang secundar formulate/expuse, iar nu omisiunea de normare.

Nici respectarea dreptului la apărare al titularului plângerii nu poate fi considerată afectată prin conţinutul expres al acestor texte statutare, exercitarea acestui drept din unghiurile invocate (cunoaşterea dosarului disciplinar, asistarea titularului plângerii de către un expert) ţinând, în esenţă, de situaţia individuală a fiecărei plângeri disciplinare. Aceeaşi este concluzia şi pentru invocata ipoteză în care expertiza de specialitate ar fi realizată de specialişti aflaţi în incompatibilitate sau conflict de interese.

Cât priveşte art. 110 lit. c), renumerotat în art. 120 alin. (5) lit. a) teza finală din statut, recurenta-reclamantă a arătat că acesta încalcă dreptul garantat de art. 451 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 la exercitarea efectivă a plângerii disciplinare şi, de asemenea, că normele secundare încalcă principiul proporţionalităţii, prin limitările cu care operează, ce nu corespund interesului public urmărit.

Potrivit art. 110 lit. c) din Statut, în forma adoptată prin Hotărârea nr. 2/2012, După audierea medicului împotriva căruia s-a pornit acţiunea disciplinară, eventual a unor specialişti în domeniu, a martorilor şi a persoanei care a făcut plângerea, comisia de disciplină stabileşte printr-o decizie una dintre următoarele soluţii: (…)

c) stinge acţiunea disciplinară, dacă persoana care a făcut plângerea, deşi anunţată, în mod nejustificat, nu se prezintă la audierea fixată de comisia de disciplină sau nu îşi precizează în scris poziţia faţă de solicitările comisiei de disciplină ori nu se prezintă la expertiza dispusă în cauză.

Potrivit art. 120 alin. (5) lit. a) din Statut, în forma adoptată prin Hotărârea nr. 3/2016, După finalizarea măsurilor de cercetare, completul de judecată stabileşte, prin decizie, una dintre următoarele soluţii:

a) respingerea plângerii şi stingerea acţiunii disciplinare, dacă fapta nu constituie abatere disciplinară sau dacă persoana care a formulat plângerea, deşi anunţată, în mod nejustificat nu se prezintă la audierea fixată de comisia de disciplină sau nu îşi precizează în scris poziţia faţă de solicitările comisiei de disciplină.

Stingerea acţiunii disciplinare pe motiv că persoana care a formulat plângerea, chemată la audiere de către comisia de disciplină, nu se prezintă în mod nejustificat sau nu îşi preciză în scris poziţia faţă de solicitările comisiei, are profilul juridic al unei clasări, care urmăreşte să sancţioneze caracterul inform al plângerii. Textul statutar ridică la rang de condiţie de valabilitate a plângerii respectarea obligaţiei impusă de comisia de disciplină titularului plângerii, de a se prezenta la audiere sau de a-şi exprima în scris poziţia faţă de anumite solicitări ale comisiei, după caz având caracter discreţionar.

O astfel de cerinţă apare ca disproporţionată faţă de scopul urmărit, acela de a lămuri actele şi faptele relevante în procedura disciplinară şi conduce la o înfrângere a dispoziţiilor de rang superior cuprinse în art. 451 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care reglementează dreptul la formularea plângerii disciplinare.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că se impune anularea dispoziţiilor art. 110 lit. c) din forma anterioară a Statutului şi a dispoziţiilor corespondente din forma nouă a Statutului, cuprinse în teza finală a art. 120 alin. (5) lit. a).

Pentru a decide astfel, are în vedere că este dovedită şi vătămarea concretă a drepturilor şi intereselor legitime ale reclamantei, în recurs fiind prezentate, în cadrul probei cu înscrisuri, decizia nr. 64/2019 a Comisiei superioare de disciplină a CMR din dosarul disciplinar nr. x/2017 şi decizia nr. 27/2019 a Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor din judeţul Mureş în dosarul nr. x/2019, prin care o contestaţie şi, respectiv, o plângere adresate de recurenta-reclamantă s-au soldat cu respingerea, respectiv stingerea acţiunii disciplinare, pe motivul nerespectării cerinţei de participare la audiere a titularului plângerii.

Cât priveşte art. 111 lit. f) din forma anterioară a Statulului şi art. 122 lit. e) din noul Statut, criticile recurentei se sprijină, din nou, pe ideea lipsei de normare a obligaţiei de motivare în fapt şi în drept a deciziilor emise de comisiile de disciplină.

Împrejurarea că Statutul nu prevede literal obligaţia emitentului actului administrativ de a-l motiva nu constituie un motiv de nelegalitate a reglementării, actele administrative emise în procedura disciplinară trebuind să răspundă acestui imperativ al motivării, în temeiul principiului legalităţii.

Cât priveşte art. 113 alin. (1) coroborat cu art. 114 alin. (4) din forma anterioară a Statutului, având corespondent în art. 124 alin. (1) coroborat cu art. 126 alin. (5) din noua formă a Statutului, susţinerile recurentei-reclamante sunt speculative. Limitarea motivelor de contestaţie la aspectele cuprinse în plângerea iniţială nu trebuie interpretată ca împiedicând dreptul titularului plângerii la a critica în fapt şi în drept decizia comisiei teritoriale de disciplină, chiar prin relevarea unor argumente noi care reies sau se impun din parcursul procedurii (din conţinutul cercetărilor), însă contestaţia trebuie să se limiteze la obiectul plângerii iniţiale. Această limitare trebuie înţeleasă ca nepermiţând invocarea unor fapte noi, străine de ceea ce s-a cercetat în procedura disciplinară şi ea corespunde imperativului principial al respectării cadrului procesual obiectiv conturat prin actul de sesizare.

În concluzie, cu excepţia dispoziţiilor statutare a căror anulare urmează a fi dispusă conform considerentelor anterioare, recurenta-reclamantă nu a demonstrat că dispoziţiile criticate împiedică funcţionarea promptă şi reală a răspunderii disciplinare a medicilor, neprobând nici vătămarea, prin însuşi conţinutul actului administrativ normativ, a drepturilor şi intereselor sale legitime.

În pofida clamării încălcării unor drepturi, cum ar fi dreptul la un remediu eficient în materie disciplinară, dreptul la apărare în procedura administrativă, dreptul la sănătate chiar, recurenta-reclamantă nu a prezentat un raţionament juridic convingător în sensul că dispoziţiile statutare conduc la încălcarea drepturilor menţionate.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite în parte cererea de chemare în judecată şi va anula dispoziţiile art. 110 lit. c) din Statutul Colegiului Medicilor din România, adoptat prin Hotărârea nr. 2/2012, precum şi, în parte, dispoziţiile art. 120 alin. (5) lit. a) din Statutul Colegiului Medicilor din România, adoptat prin Hotărârea nr. 3/2016, respectiv teza finală:

"sau dacă persoana care a formulat plângerea, deşi anunţată, în mod nejustificat nu se prezintă la audierea fixată de comisia de disciplină sau nu îşi precizează în scris poziţia faţă de solicitările comisiei de disciplină", menţinând, însă, celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 32 din 22 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată.

Anulează dispoziţiile art. 110 lit. c) din Statutul Colegiului Medicilor din România, adoptat prin Hotărârea nr. 2/2012, precum şi în parte dispoziţiile art. 120 alin. (5) lit. a) din Statutul Colegiului Medicilor din România, adoptat prin Hotărârea nr. 3/2016, respectiv teza finală:

"sau dacă persoana care a formulat plângerea, deşi anunţată, în mod nejustificat nu se prezintă la audierea fixată de comisia de disciplină sau nu îşi precizează în scris poziţia faţă de solicitările comisiei de disciplină".

Menţine celelalte dispoziţiile ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2020.