Judicial inspection cannot review substantive legal reasoning or evidence interpretation in disciplinary complaints due to judicial independence limits

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând desfiinţarea Rezoluţiei din lucrarea C19-4257 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 417 din 12 iunie 2020, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 aliniat (1) pct. 8 din C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că ambele judecătoare reclamate care au judecat dosarul nr. x/2018 au comis în mod indubitabil abatere disciplinară, pentru că au încălcat prevederii art. 20 din Constituţie, de vreme ce în loc ca în privinţa traducerii unor înscrisuri depuse în limba maghiară să aplice prevederile Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare (ratificată de România prin Legea 282/2007), au aplicat prevederile art. 150 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., cu toate că Carta are prevederi mai favorabile, astfel era obligaţia judecătoarelor să le aplice pe acelea. De altfel şi art. 3 din C. proc. civ. prevede, că în cazuri cum era cel din Dosarul nr. x/2018 sunt aplicabile prevederile tratatului internaţional ratificat de România.

Abaterea comisă reprezintă rea credinţă, pentru că au încălcat cu ştiinţă normele de drept aplicabile şi astfel au vătămat dreptul la un proces echitabil, garantat atât de Carta Europeană a Drepturilor Omului cât şi de art. 6 din C. proc. civ.

Cum au fost îndeplinite condiţiile în care o acţiune se califică ca şi abatere disciplinară pe care însuşi inspectorul judiciar le-a menţionat în rezoluţia sa, singura soluţie legală pe care o putea da era să constate, că cele două judecătoare au comis abatere disciplinară şi să sesizeze secţia pentru judecători al Consiliului Superior al Magistraturii, ca aceasta să le aplice sancţiuni disciplinare, în conformitate cu prevederile Art. 100 şi 101 din Legea 303/2004.

Prima instanţă a susţinut, că cele două judecătoare au arătat, că Legea 282/2007 nu este aplicabilă pentru că nu a fost încă adoptată legea de punere în aplicare a art. 9 din Cartă, cea ce este o susţinere absurdă, pentru că în sistemul juridic din România nu există legi care să pună în aplicare alte legi. În aceste condiţii în opinia recurentei prima instanţă a acţionat cu rea credinţă prin invocarea acestui "argument".

S-a susţinut că, în cauză, C. proc. civ. se impune a fi aplicat cu prioritate faţă de Legea 282/2007, pentru că este lege organică, pe când Legea 282/2007 este o lege ordinară. Or, afirmaţia conform căreia legile organice au prioritate poate fi valabilă la modul general, dar în cazul dosarului nr. x/2018 prioritate avea Legea 282/2007, în baza prevederilor art. 20 din Constituţie.

Prima instanţă a mai susţinut, că chiar dacă art. 150 alin. (1) şi (4) ar încălca Constituţia, cele două judecătoare nu aveau competenţă să decidă acest lucru.

Se mai precizează că în dosarul nr. x/2018 nu s-a invocat neconstituţionalitatea prevederilor din C. proc. civ. şi nu s-a solicitat să nu fie aplicate pentru că ar fi neconstituţionale, ci s-a arătat, că sunt în contradicţie cu prevederile Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare iar în baza art. 20 din Constituţie s-a solicitat să se aplice Carta (adică Legea 282/2007).

În opinia recurentei, dacă prima instanţă ar fi aplicat în mod corect prevederile Legii 554/2004, ar fi trebuit să anuleze rezoluţia Inspecţiei Judiciare în cazul lucrării C19-4004, neprocedând astfel, a încălcat normele de drept materiale.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea iniţială înregistrată la data de 22 august 2019 sub nr. 19-4004 la Direcţia de inspecţie pentru judecători a Inspecţiei Judiciare, reclamanta a solicitat efectuarea de verificări în legătură cu modul de soluţionare a dosarelor nr. x/2018 respectiv 1805/102/2018/al înregistrate pe rolul Tribunalului Mureş, secţia contencios administrativ şi fiscal, solicitând tragerea la răspundere disciplinară a doamnelor judecător B. şi C..

Prin Rezoluţia nr. 3211/A/25.09.2019, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, pârâta a dispus clasarea sesizării, constatându-se că nu au rezultat indicii de săvârşire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Împotriva măsurii dispuse, reclamanta a formulat plângere în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, care a fost respinsă prin rezoluţia inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C19-4257.

Înalta Curte constată că instanţa de fond temeinic şi legal a apreciat că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin 2 din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecaţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti. Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cererile de apel, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că argumentele care au stat la baza soluţiei pronunţate sunt prezentate în considerentele încheierilor pronunţate, fiind respectate dispoziţiile procedurale şi enunţate detaliat motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi argumentele care au justificat soluţiile pronunţate.

De asemenea, în mod corect s-a apreciat că nu se poate reţine nici încălcarea cu ştiinţă a normelor de drept material ori procesual, nici nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, a normelor de drept material ori procesual, de vreme ce judecătorii reclamaţi au justificat aplicarea art. 150 alin. (1) şi (4) şi art. 295 alin. (5) din C. proc. civ. (ce impun ataşarea traducerii legalizate efectuate de un traducător autorizat, cererii de chemare în judecată, atunci când înscrisurile depuse sunt întocmite în altă limbă decât cea română). Judecătorii reclamaţi au justificat înlăturarea de la aplicare a Legii nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare, prin faptul că nu a fost adoptată încă legea de punere în aplicare a art. 9 "Justiţia" din această Cartă.

Aplicarea C. proc. civ. în procesele civile se impune în raport cu o lege ordinară (precum Legea nr. 282/2007), deoarece C. proc. civ. este o lege organică ce are o forţă juridică superioară celei a legilor ordinare.

Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 417 din 12 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2021.